0-netscape-by-ionut_banuta1.

“Mă numesc Alix. Bine aţi venit în lumea mea. Înainte de a începe, aş dori să vă atrag atenţia că prin semnarea contractului cu Compania noastră v-aţi asumat întreaga responsabilitate privind consecinţele acţiunilor dumneavoastră. Vânătoarea este absolut liberă. Fiecare participant are libertatea de a-şi alege armele pe care le consideră potrivite ţelului său, echipamentul necesar, şi de asemenea poate forma sau refuza alianţe. Armele şi echipamentul sunt alese o singură dată şi rămân neschimbate pe parcursul întregii partide. Alianţele se formează în funcţie de necesităţi şi pot fi modificate ori de câte ori doriţi…”

            Avea o voce plăcută, Alix. Continua aşa până te lua somnul, toropit deja de procedura care demara înainte de finalul regulamentului, când Alix ne reamintea nouă, participanţilor, că tot ce se va întâmpla pe terenul de vânătoare e numai şi numai alegerea noastră, că ne-am asumat responsabilitatea pentru orice s-ar întâmpla acolo, şi deci Compania nu poate fi trasă la răspundere în caz de accident.

            Accident? De câteva zile colindăm o pădure rară, cu copaci enormi, şi nici urmă de vânat. M-am săturat deja de toţi, şi de tânărul arogant cu ten acneic, şi de cele două lesbiene anorexice îmbrăcate mereu în negru, şi de motociclistul gras şi bărbos care flutură o carabină enormă pe sub nasul nostru ca şi cum ar vrea să ne împuşte pe toţi. De parcă n-ar şti.

            …Oare cum o fi Alix în realitate? Oare există o Alix reală? “Compania nu răspunde pentru…” Dar pentru faptul că am venit să vânăm şi nu e nimic de vânat cine răspunde? Una din fete mi-a spus, ca un mare secret, că nu e nici un animal în întreaga pădure. De parcă ar fi făcut cine ştie ce descoperire. De parcă n-aş putea vedea asta cu proprii mei ochi. N-ar recunoaşte un animal nici dacă i s-ar căca în poală. Mi-e silă de ea.

            Lumina se cerne, cenuşie, printre copaci. Am încercat să ne despărţim, dar sfârşim de fiecare dată prin a ne reîntâlni. Terenul de vânătoare trebuie să fie limitat, deşi personal n-am întâlnit nici o graniţă. Şi e o linişte sumbră. Până acum n-am observat cât de sinistră e liniştea.

            …Motociclistul l-a snopit în bătaie pe puştiul arogant. Nu m-am amestecat, m-am prefăcut că nu aud înjurăturile, strigătele, apoi plânsetele. M-am prefăcut că nu-i văd nici faţa tumefiată şi sângele de pe haine. Nu ştiu de la ce s-au luat, dar mă bucur că a primit o lecţie. Poate asta o să-i mai scadă din aroganţă.

            …Deja nu mai ştiu de cât timp suntem aici. În zori s-a auzit o împuşcătură. Una singură. Băiatul s-a întors purtând ceva pe umăr, un balot negru pe care l-a aruncat triumfător la picioarele noastre. Măcar eu am vânat ceva, a zis. Fata a izbucnit în hohote de plâns isteric, fata care rămăsese, căci cealaltă zăcea la pământ cu hainele mustind de sânge, cu o gaură adâncă în piept. Până şi sângele îi era negru. Partenera ei continua să urle, şi am lovit-o, am lovit-o cu sete, iar şi iar, până când urletele i s-au transformat în suspine înfundate.

            Măcar eu am vânat ceva, spusese tânărul arogant. Motociclistul l-a împuşcat a doua zi spre seară. Două gloanţe, unul după altul, fără grabă, ambele în cap. Să nu-i mai vadă faţa arogantă. Apoi şi-a curăţat liniştit carabina.

            Fata cea slabă a început să-mi facă avansuri. Probabil, când nu sunt eu de faţă, se bagă în patul motociclistului. Are o privire de animal hăituit, gata să atace pe la spate la primul moment de neatenţie. Gata să se ofere oricui, gata să fure, să trădeze, să ucidă. Când motociclistul era plecat – mă temeam de o alianţă, acum nimic nu mai era sigur – m-am prefăcut că-i accept oferta. Am întors-o cu spatele, şi în timp ce cu o mână îi exploram adâncimile, cu cealaltă i-am retezat gâtul cu cuţitul. Sângele m-a stropit cald şi lipicios, era greţos, am abandonat-o şi am plecat în căutarea unui vânat adevărat.

            …Motociclistul îşi curăţă, obsesiv, carabina enormă. E din nou linişte, deocamdată, până când ne vom împuşca între noi. Mi-e teamă de el, cum şi lui îi e teamă de mine.

            — De ce nu ne lasă să plecăm? întreabă. Am vânat destul. M-am săturat.

            Şi eu m-am săturat, şi mi-e frică. De el şi de pădurea tăcută. De ce ar putea ascunde ea, acum, când nu mai suntem decât noi doi care să ne vânăm reciproc. Mi-e frică de ceea ce am semnat în contractul cu Alix.

            — Ai motocicletă, acasă? zic. Din cele clasice, scumpe, nu? Ţi s-ar potrivi.

            Încerc să-l linguşesc. Mă detest pentru asta, dar îl linguşesc în continuare.

            — Aiurea, mă întrerupe el. Sunt un amărât slab, chel, divorţat de două ori, singur. De parcă ar conta. De parcă tu ai fi ceea ce pari.

            Nu, nu sunt. De asta am venit în lumea lui Alix. Să-mi testez limitele, curajul, să vânez fiare şi să mă întorc acasă în triumf. Dar nu sunt decât un criminal laş, linguşind un alt criminal laş.

            — Cred că ar trebui s-o ucidem pe Alix. Adevărata vânătoare va fi s-o ucidem pe Alix. În doi ne va fi mai uşor. Ce zici?

            Nu vreau să mor, nu vreau să devin vânat. Aş face orice, inclusiv o alianţă cu un amărât slab şi chel împotriva lui Alix.

            — Vorbeşti prostii, răspunde el. De fapt zaceam amândoi într-un laborator, legaţi cu tot felul de fire şi drogaţi cu tot felul de porcării, zaceam acolo şi visăm că vânăm.

            — Dar noi alegem ce facem în timpul vânătorii, nu-i aşa? Alix aşa a zis. Nu? Nu-i aşa?

            Mă priveşte sumbru.

            — Şi atunci, dacă n-am găsit ce să vânăm, de ce nu ne-am adunat în jurul unui foc de tabără? Să spunem poveşti, sau să bem şi să ne-o tragem până la epuizare? Am ales să ne vânăm între noi. Nu Alix ne-a obligat.

            — Totuşi, dacă am putea…, insist. Am venit aici mânaţi de instinctul de a ucide. Am ucide-o ca să ne eliberăm. Nu-i aşa?

            Tace. Deja îşi face calcule, cum să profite de ajutorul meu, s-o aducă pe Alix în faţa noastră şi s-o împuşte. Apoi să mă împuşte şi pe mine.

            — Bine, zice într-un târziu. Dacă suntem conectaţi la lumea ei, şi ea conduce această lume, putem încerca s-o provocăm.

            Dar nu se întâmplă nimic. Ne suspectăm reciproc, ne pândim fiecare mişcare, fiecare privire, fiecare respiraţie. M-am prefăcut că dorm. S-a apropiat de mine cu carabina pregătită, dar micul meu revolver ascuns sub pătură l-a doborât înainte de a apuca el să apese pe trăgaci. M-am gândit bine să aleg o armă suplimentară, mai uşoară.

 

            “Mă numesc Alix. Bine aţi venit în lumea mea. Felicitări pentru atingerea nivelului superior. Aş dori să vă reamintesc condiţiile contractului…”

            De data asta eram şapte. Jungla strălucea verde, luxuriantă, plină de pericole. Iar noi, cei şapte câştigători ai primului nivel de vânătoare eram mai bine echipaţi, mai bine înarmaţi. Şi nu ne cunoşteam. Oricare dintre noi putea fi Alix.

 

2.

            „Prin semnarea contractului cu compania noastră v-aţi asumat întreaga responsabilitate…”

            Ne supraveghem unul pe altul, cu coada ochiului, afişând indiferenţă, străduindu-ne să ascundem orice semn de tulburare. Ascundem atât de bine încât nu mai simţim nimic, ascundem chiar şi de noi înşine orice urmă de sentiment.

            Între rădăcinile unui copac uriaş zace leşul năpădit de furnici. Ieri seară era printre noi, de dimineaţă dispăruse. Desigur, nimeni nu ştie nimic. Ne privim reciproc, cu coada ochiului, suspicioşi. Afişând indiferenţă.

            — Ei, asta e. Hai să mergem.

            Lăsăm în urmă cadavrul spre hrana vietăţilor mici şi mari ale junglei. Şi pornim. Nu ştim încotro. Am făcut o înţelegere, suntem lideri cu rândul, de la apusul soarelui până la următorul apus de soare, şi liderul hotărăşte în ce direcţie mergem. Iar ceilalţi îl urmează pe lider, fără nici un comentariu.

            Probabil Alix apasă pe butoane, sau roteşte potenţiometre, sau cine ştie ce face ea celor şapte trupuri imobile. Celor şapte creiere trăindu-şi aventura. Sau poate şase. Mă întreb ce se întâmplă cu cei care mor aici. Oare mor şi în lumea cealaltă, cea reală? Oare pentru astfel de cazuri compania „nu răspunde”? Poate că, pur şi simplu, ei au plătit mai puţin şi sejurul lor se termină mai repede. Sau dimpotrivă, au plătit mai mult ca să simtă senzaţia morţii. O femeie frumoasă se apropie apoi zâmbind şi le deconectează firele. „Vă mulţumim bla-bla-bla.” Oare ce simţi când mori? Când mori în virtual.

            Când va apune soarele voi deveni lider. Deocamdată, o lumină palidă mai străbate frunzişul des şi umed, strecurându-se cu greu printre fluierăturile şi ţiuiturile şi foşnetele miilor de creaturi care mişună în coroanele întreţesute. Lumina pare şi ea o fiinţă. Aştept să moară, pentru a-mi lua în primire rolul de conducător.

            Asta am învăţat-o în lumea lui Alix. Ceva moare, tu îi iei locul. Dacă eşti destul de bun. Mă gândesc mereu la Alix. La trupul meu zăcând în laboratorul ei. Ar fi trebuit să mă bucur de vânătoare, să uit de lumea reală, dar, pe măsură ce înaintăm, văd tot mai limpede diferenţele. Între cel întins pe patul din laborator şi cel care străbate jungla în urma liderului de azi, aşteptând să devină liderul de mâine. Unul se lasă condus de Alix, a plătit pentru asta; celălalt vrea s-o ucidă. S-o provoace, s-o înfrunte şi s-o ucidă. Ura îl face să-şi ascută simţurile şi să evite milimetric asaltul şarpelui verde smarald. Şarpele, dezechilibrat, cade şi alunecă în frunzişul putred de pe sol. Iar cel din urma mea nu-l vede. Greşeală fatală. În câteva momente se va zvârcoli în convulsii, iar noi cei cinci rămaşi îl vom privi cu acelaşi aer prefăcut indiferent.

            Şi n-o să mă întreb niciodată de ce nu l-am atenţionat. Sau de ce nu am retezat capul şarpelui, aflat pentru o clipă la dispoziţia mea. N-o să mă întreb de ce am mers tăcut înainte, lăsând în urma mea o capcană mortală. Dar acum îmi va veni mai des rândul la comandă.

            Am ajuns într-un mic luminiş şi femeia bărbătoasă care ne conduce ne face semn să ne oprim. Aici vom face tabăra peste noapte. Ne vom strânge în jurul focului şi vom vorbi puţin, de teamă să nu ne trădăm gândurile, planurile. Vorbim despre vieţile noastre. Sunt vieţi inventate, vieţi pe care ne-ar fi plăcut să le trăim. Vieţi plicticoase şi îndestulate din care evadăm în aventuri organizate de Alix. Sau vieţi eroice şi aventuroase prelungite de vânătoarea din junglă. Vânătoarea lui Alix. Nu-mi pot permite să uit că mă aflu la nivelul doi al unui joc virtual jucat de toţi ceilalţi tovarăşi ai mei. Toţi au ajuns aici în acelaşi mod în care am ajuns şi eu. Nu-mi pot permite să uit asta. Toţi sunt, probabil, conştienţi de prezenţa lui Alix, undeva deasupra noastră, sau chiar printre noi. Manipulându-ne. Testându-ne. Acceptându-ne.

            Conducătoarea alege doi dintre noi să plece după vânat. Ne priveşte îndelung, cu ochi întunecaţi, încercând să pătrundă dincolo de măştile indiferenţei. Ştiu ce caută. Îi caută pe cei doi care se urăsc cel mai mult. Mâine, şi eu voi face la fel.

            Noaptea s-a lăsat, focul arde, vânătorii întârzie. Suntem trei în jurul focului, trei oameni care speră. Ne cântărim din priviri. Un bărbat solid, ras în cap, şi tatuat pe aproape tot corpul. În serile trecute ne-a povestit despre tot felul de motoare şi utilaje grele. Acum tace. Dacă nici unul dintre cei doi nu se va întoarce, va deveni lider în urma mea. Dacă.

            Întâlnesc privirea femeii. Ne vom petrece noaptea împreună, ştiu asta, am renunţat la jocurile seducţiei, ne înţelegem instinctiv. Împreunare fără plăcere, fără dorinţă. Fostul lider şi actualul lider. Mâine îi va fi mai uşor dacă eu voi fi mulţumit în noaptea asta. Şi nu pot să nu mă gândesc la noaptea viitoare, pe cine va alege amatorul de motoare, şi cât ne va costa protecţia sa.

            Vânătorii nu s-au întors. Ghemuit în sacul său de dormit, tatuatul ne ascultă gemetele şi ţipetele, amestecate cu gemetele şi ţipetele junglei. Jungla căreia cel puţin un cadavru i-a devenit hrană. Mă gândesc ce-aş face dacă aş fi trimis după vânat. Probabil mi-aş ucide partenerul, dar în nici un caz nu m-aş întoarce în tabără. I-aş ţine pe ceilalţi sub observaţie, de la distanţă, aşteptând să se elimine între ei. Până voi rămâne faţă în faţă cu Alix.

            Tatuatul a ucis-o pe femeie. Pur şi simplu. A scos pistolul din teacă şi a împuşcat-o. Am privit impasibil sângele scurgându-se printre ierburi şi primele furnici înfruptându-se din carnea încă caldă. Deci, nu l-a ucis pe lider. Teamă, sau respect, sau are vreun plan?

            — Ar mai putea fi doi, zic. Nu i-am găsit încă.

            — Ştiu. Suntem doi contra doi. Sau noi doi contra unu.

            Nu mai cred în alianţe. De fapt, n-am crezut niciodată. Mă surprinde totuşi că amândoi gândim la fel. Şi el a văzut în desprinderea de grup o manevră. Înţeleg acum şi de ce a împuşcat-o pe femeie şi nu pe mine. O femeie între doi bărbaţi ar fi creat tensiuni de care ea n-ar fi ezitat să se folosească. La fel ca mine, nici el nu crede în alianţe, dar se foloseşte de ele.

            Ne întoarcem în căutarea celor doi vânători. Curând găsim lucrurile amândurora, iar la mică distanţă resturile neidentificabile ale unui corp uman. Mă străduiesc să nu vomit, în timp ce mintea mea încearcă să descopere unde ar putea fi cel de-al doilea. Tatuatul verifică armele, scuipă şi-mi face semn să mergem.

            — Suntem doi contra unu.

            Da, gândeşte la fel ca mine. Oare Alix a prevăzut asta? Sau…? Au fost momente când îmi doream să fiu ca el. În viaţa reală, să fiu un tip puternic, nonconformist, stăpân al motoarelor gigantice. Poate că, de fapt, colind jungla împreună cu mine însumi. Eu l-am creat pe colosul tatuat.

            — Alix! strig. Alix! Nu te-am plătit ca să te joci cu mine!

            Descarc un încărcător întreg în pieptul tatuatului. Sfărâmate de gloanţe, desenele îşi pierd puterea protectoare. Mă priveşte uluit, uitând de masca durităţii, şi-mi şopteşte horcăit lăsând sângele să-i curgă printre buze:

            — Tu… Tocmai când…

            Tocmai când înţelesese ceea ce înţelesesem şi eu. N-am fi putut fi niciodată parteneri. Cel mai mare duşman al cuiva este el însuşi.

            Acum suntem unu contra unu. Eu contra mea. Căci şi cel care se ascunde în junglă, căutându-mă, sunt tot eu. Alix a răspuns provocării mele multiplicându-mă. Obligându-mă să mă lupt cu mine însumi. Şi atunci când voi redeveni unul, cu cine mă voi mai lupta?

            N-am mai aprins focul. Am stat în iarba umedă, nemâncat, nedormit, aşteptând. Am auzit un foşnet şi am tras. Un corp greu s-a auzit lovindu-se de pământ.

            Era doar trupul unui animal. Mă întorc instinctiv, în spatele meu abia ghicesc o umbră, un trup fără trup, un om devenit umbră. O umbră cu o armă îndreptată spre mine. O armă din care glonţul ţâşneşte străpungându-mi pieptul. Şi ochii mei de umbră văd ultimul trup căzând, pradă morţii virtuale, iar mâna mea de umbră aruncă ultima armă, devenită inutilă. De acum, toate armele sunt inutile.

            Acum ştiu cum e atunci când mori. Dar nu voi spune nimănui. Nici măcar lui Alix. Dar ea, oricum, ştie, fiindcă ea moare cu fiecare din noi şi trăieşte în fiecare din noi.

 

3.

            „Bine aţi venit în lumea mea.” Nu mi-a mai spus asta. Nu mi-a spus nimic. Nu m-a întâmpinat nimeni. Încerc să-mi imaginez că Alix nu e aici. Nu pot.

            Aici nu e nimic, doar piatră şi nisip, şi soarele arzând alb deasupra mea. Nu simt căldura, nici setea, nu simt nimic. Trupul meu nu-şi lasă umbra pe nisip. Deşertul întreg îmi aparţine, nu am duşmani, nici prieteni. O caut doar pe Alix, trebuie să FIE, degeaba încerc să cred că sunt singur. Eu nu pot fi niciodată singur. M-am încredinţat lui Alix, am lăsat-o să-mi umble printre vise şi amintiri, printre dorinţe niciodată împlinite, fobii şi secrete adânc îngropate. Le amestecă, crează hibrizi monstruoşi, mă crează pe mine. Oare ce am semnat, ce răspunderi mi-am asumat semnând contractul cu Alix? Riscul de a mă vedea aşa cum sunt? De a mă descoperi treptat şi de a ucide câte o parte din mine, până când rămâne – ce? O creatură imaterială, fără umbră, colindând un deşert imaterial, obsedat de dorinţa de a ucide, obsedat de Alix, obsedat de putere?

            Dacă aş avea o armă, sau orice altceva care poate fi folosit ca armă, m-aş sinucide. Dar nu am nimic, nici arme nici nevoi personale şi nici nu sunt vulnerabil accidentelor. Nu pot să mor. Alix a decis pentru mine să nu pot muri.

            O caut pe Alix prin nisipul fierbinte al dunelor, în razele topite ale soarelui, în locul unde ar trebui să fie umbra trupului meu. Acolo unde nu e umbra trupului meu, acolo unde nu e trupul meu. Acolo unde soarele nu crează căldură, unde seceta nu provoacă setea, unde gândurile devin obsesie.

            Dacă fac abstracţie de toate astea, pot să văd trupurile clienţilor întinse în laborator, lăsându-se în voia procedurilor aplicate conform contractului semnat, încrezători în aventurile care vor urma. Ei încă mai cred că-i aşteaptă o mare aventură. Câtă dreptate au!

            Da, pot să-i văd. Şi pot să vorbesc cu ei. Nu prea ştiu cum să încep, dar trebuie să încerc.

            “Mă numesc Alix. Bine aţi venit în lumea mea.”

477 Total Views 2 Views Today