(Publicată în revista SF „Fortress”, SUA –  nr. 4/ 1997)

 

Cerul era foarte jos şi foarte verde, astfel că te puteai aştepta oricând să te desprinzi de solul îmbrăcat până departe într-o stranie pădure pitică şi să cazi pe unul dintre cei doi sori aflaţi acum aproape de apus. Jeff se lansase din nou într-o demonstraţie stupidă, în stilul lui.

– Nu-i aşa că e de-a dreptul fantastic, cât de mult ne pot semăna ăştia? Mai ciudaţi trebuie să ni se pară maimuţele alea galbene care au împânzit în ultimul secol Beverly Hills-ul decât aceşti mici xiluşi!

Matt nu se obosi să-l contrazică pe tânăr. Şi nu pentru ci s-ar fi dat în vânt după niponii newyorkezi. Acum erau însă într-o pădure wu şi într-o pădure wu trebuie să taci. Aici nici marii preoţi nu au prea multă putere.

– Taci, Jeff, spuse Matt băgând într-a şaptea.

Atacul fu surprinzător. Zeci, poate sute de mici xiluşi le căzură de-a dreptul pe cap, imobilizându-i sub greutatea lor. Matt îşi păstră tot sângele rece, nu era la prima întâlnire de acest gen. Jeff însă încercă să folosească dezintegratorul. Abia îl îndreptă asupra unui bătrân impozant care părea să fie un fel de şef şi care era singurul cât de cât îmbrăcat şi în aceeaşi secundă alţi zece xiluşi se şi repeziră cu pieptul gol în faţa armei sale teribile, spre protestele vehemente ale personajului important. “Apără pe cineva”, mai apucă Jeff să gândească greşit, înainte de a se prăbuşi la pământ aproape sufocat.

Atacatorii dispărură tot atât de brusc pe cât apăruseră. Jeff se ridică anevoie de jos, încă năucit. Ai fi spus că nu se întâmplase nimic, dacă nu ai fi văzut petele mari de sânge de pe terenul din jurul lor. Cu dezintegratorul nu obţii niciun rezultat, iar Matt nu părea să fi reacţionat în vreun fel. Aştepta plictisit la manşe ca tânărul navigator să se scoale de jos.

Făcură repede inventarul. Nu lipsea aproape nimic, în afara unor fleacuri, după părerea lui Jeff: cuţitele de campanie, cheile de contact şi un deschizător de conserve mecanic.

– Au căutat arme, instrumente de ucis, îi explică Matt. Au luat tot ce ar putea folosi în acest scop.

– Şi de ce nu l-a luat şi pe ăsta? vru să ştie Jeff, arătând spre dezintegrator.

– Pentru că nu ştiu şi nu vor şti niciodată să-l folosească, veni răspunsul.

În timp ce încerca să facă un contact cu ajutorul unul cablu de rezervă Matt îi dădu câteva detalii tânărului novice. Jeff era la prima vizită aici şi pe Pământ nu se făcuse prea multă publicitate colonizării planetei Azoia. Deşi xiluşii păreau umani, cel puţin ca înfăţişare, iar din punct de vedere spiritual erau, se spunea, în întregime catolici, ca nivel tehnologic erau aproape de zero. Nu aveau de obicei unelte sau arme pentru că nu erau în stare să le producă. Se păstrase de altfel nivelul de influenţă zero, printr-o lege galactică veche de doisprezece ani. Astfel că acum, dacă rupeai dintr-un arbust mai mare o creangă, confecţionându-ţi astfel o bâtă, un xilus ar fi tentat să o fure şi să o folosească ca atare. Tot aşa se întâmpla şi cu topoarele de munte, cuţitele, cioburile de sticlă, alte obiecte ascuţite, primejdioase. Nu le-ar fi trecut însă niciodată prin cap să rupă ei o singură creangă, să prelucreze metale sau altceva în genul ăsta.

Se vedeau primele “case” băştinaşe, un fel de bordeie săpate direct în solul sfârâmicios. Aşezarea era foarte aglomerată, prea aglomerată pentru puţinele resurse de hrană din regiune. Palatul din Aznaya, singura construcţie din capitală la care contribuiseră şi tereştrii, în afară de clădirea Misiunii, se ridica întunecat în faţa lor. La început, pământenii intenţionaseră să încurajeze astfel casta conducătoare, printr-o ignorare a realităţilor sociale ale planetei. Iniţial se montase şi o baterie de lansatoare „Gilda”, care se dovediseră inoportune în primul război ciudat cu triburile din sud.

Când pământenii au înţeles cât de cât că nu puterea caracteriza pe fiecare “conducător”, ci o anume capacitate de a întreţine prin propriul exemplu cultul suferinţei pe pământ, au realizat că nicio măsură opresivă nu ar fi dat rezultate la xiluşi. Ba chiar, glumea unul dintre primii diplomaţi care se întorsese înapoi de pe Azoya, aici se pare că, având în vedere puternicul cult al morţii şi al martiriului, cu cât un conductor guvernează mai prost cu atât populaţia este mai fericită. Poporul american ar trebui să ia exemplu de la aceşti minunaţi xiluşi!

– La ce te gândeşti? întreba în sfârşit Matt, mirat că palavragiul tace de atâta vreme.

– Mă doare capul, recunoscu tânărul. Mă întreb ce au vrut într-adevăr de la noi, continuă el.

– Cuţitele, deschizătorul de conserve, cheia de contact cu vârf ascuţit. Nu căuta cine ştie ce explicaţie complicată!

– Voiau să ne facă rău ? insistă Jeff.

– Nu nouă, lor. Sau, mă rog. să spunem că voiau să-şi facă rău…

*****

Palatul din Aznaya era un amestec înfiorător de prost gust colonial cu o înfiorătoare lipsă de confort colonială. Până şi parcarea era aşezată prost, cam la o milă de intrarea principală. Asigurară turbojeepul şi apoi verificară dacă nici un obiect ascuţit nu putea să tenteze pe cineva. Bara de protecţie, având capetele ascuţite, fusese demontată de mult de vreun xilus zelos.

Scara principală avea în jur de două sute de picioare înălţime şi era simbolică pentru mentalitatea xilusă. Avusese cândva balustrade de piatră însă localnicii aproape le demolaseră, astfel încât oricine putea aluneca în hău atunci când circulaţia era la orele el de vârf. Puţini dintre xiluşii creştinaţi ar fi sărit din proprie iniţiativă, dar o ocazie nu trebuie niciodată ratată. „Mha-hunha aşteaptă sus, Mha-hunha înseamnă fericire, numai moartea aduce perfecţiune şi pace”, spune un verset din epopeea tradiţională, N’varunha-Gna-hunha, verset pe care ediţiile mai noi ale Bibliei Semnificative îl preluaseră.

Pe scara extrem de îngustă şi înaltă coborau şi urcau sute de băştinaşi în acelaşi timp. Scara avea aspectul unul furnicar neliniştit.

– Se obţin sume frumoase, spuse Matt. Cuţitaşele astea aduc ceva foloase.

– Dar de ce nu la aducem mai multe arme? întrebă Jeff. Dacă au nevoie, de ce nu aducem?

– Am strica echilibrul, ar muri mult prea repede prea mulţi băştinaşi. Ăştia se curăţă cu o viteză uimitoare Şi, în primul rând, nu vrem să scadă preţurile. Ce-i drept, mai sunt unii care strică piaţa. Altfel, un biet cuţit costă trei miare. Un pistolaş cu opt cartuşe din secolul douăzeci ar înlocui cu succes cel puţin opt cuţite, însă îţi imaginezi cât am mai scoate pe bucată?

Intrară direct în sala mare, plină de invitaţi de toate culorile. Nici aici nu puteai scăpa de japonezi, care aveau colţul lor. În colţul din dreapta Jeff observă un grup mare de pământeni care păreau că se distrează. Cei doi se amestecară printre el. Se treziră cu câte o sondă plină în mână. Jeff lovi cu cotul pe cineva.

– Iartă-mă, sper că nu s-a vărsat ceva, se întoarse el.

– Îmi placi, mărturisi cu sinceritate persoana de lângă el, o roşcată absolut naturală. Judecând după ecusonul ecologic de pe mâneca stângă. Eşti proaspăt aici?

– Fac stagiul, o asigură el. Sunt absolut în trecere. Sunt în anul opt la Universitatea Clayton. Acum am venit să-mi prezint omagiile regelui.

Guvernatorului, vrei să spui. N-o să fie cazul, puiule. Nu ştiu dacă Matt te-a pus deja în gardă însă ăştia de pe-aici nu sunt interesaţi de ceva anume în afară de plăcerea de a-şi face cucuie. Singurul lucru pe care-l fac ca lumea şi de la care ar trebui să luăm imediat exemplu este creşterea şi înmulţirea. Dacă ştii puţină istorie: au ceva din cerul comunităţilor hippye din secolul trecut. Se înclină fatalităţii, ba chiar o provoacă şi au un cult al sângelui înspăimântător de scandalos. Aici Jack Spintecătorul ar fi ales lider sindical!

Jeff găsi cu cale să izbucnească în râs, mai ales că doza lui de babitt se dovedise suficientă. Fata se depărtă cu butelia albă de babitt în mână.

– Hei, cum te cheamă? strigă el.

– Réa, spuse ea dispărând în mulţimea pestriţă o xiluşilor tăcuţi care păreau că se plictisesc privind undeva departe, înlăuntrul lor.

****

Străinii se distrau de-a binelea. În jurul containerului cu bucurii atmosfera se animase. Pentru o clipă se produse o rumoare specială: cineva anunţase că Excelenta Sa Guvernatorul de Aznaya soseşte şi cei noi, asemenea lui Jeff, se îngrămădiră să vadă. Şi probabil că Guvernatorul xilus sosi însă între timp interesul se mutase în altă parte. Un texan rotofei arvârlea cuţitul de campanie într-o ţintă de lemn spre hazul asistenţei pământene. Chiar şi japonezii se arătau amuzaţi de greşelile grosolane ale trăgătorului, iar Jeff observă pentru prima oară un interes special în ochii xiluşilor. Deşi erau îmbrăcaţi şi aveau un aspect oarecum îngrijit, fixau şi ei cu lăcomie obiectul-care-poate-aduce-moarte. Réa apăru pe neaşteptate, într-un superb costum de dantelă, fără nimic impportant pe dedesubt. Probabil că mulţi, în special femeile, gândeau că acest lucru era cu totul şi cu totul deplasat în condiţiile de campanie de acolo.

Xiluşii mâncau în tăcere, fără vreo plăcere vizibilă. Cei din „lumea bună” se distingeau prin togile albe cu dungi roşii. Câţiva preoţi în rasă violetă treceau printre grupuri privind critic spre grupul pământenilor care depăşiseră oarecum măsura. Altul din grupul lor scosese cuţitul şi încerca să lovească ţinta. Câţiva băştinaşi se apropiaseră plini de curaj, fixând cuţitul zburător. Deodată, unul dintre xiluşi se prăbuşi, scăpând cupa de cositor din mână. O bucurie lumină ochii xiluşilor atunci când un bărbat frumos se aplecă deasupra celui căzut şi spuse în dialect maloo:

– A fost desigur otrăvit. A avut un prieten adevărat.

Jeff, care avea notele cele mai mici la limba hitu şi nu pricepea maloo aproape deloc, nu înţelese în ce sens spusese Guvernatorul acest lucru.

Victima era o femelă, cum ar fi spus cu indiferenţă Matt care de altfel îşi văzu liniştit de sonda lui cu babitt şi de jocul acela stupid cu cuţitul zburător. Cum era proaspăt venit pe planetă, se arăta şi el destul de mişcat de astfel de spectacole.

– E… grav? se interesă Jeff.

Guvernatorul ridică politicos ochii spre novicele vizitator.

– În sfârşit, s-a adăugat poporului său. Era o frază pe care Jeff avea s-o mai audă de multe ori. Bărbatul zâmbi.

– Oricine ar fi fericit să aibă cinstea…

– Excelenţă, destinul vostru a fost hotărât, spuse un preot îmbrăcat în sutană violet, punându-i blând, dar ferm mâna pe umăr. Doi xiluşi scoaseră repede corpul afară, spre a nu indispune invitaţii pământeni. Jeff simţi o atingere de foc în spate, chiar şi prin combinezonul izoterm.

– Într-o zi s-ar putea să înţelegi, chiar dacă nu vei accepta niciodată în întregime, spuse Réa.

***

– Vom aranja mâine această vânătoare, pentru plăcerea oaspeţilor noştri, spuse pentru a doua oară Guvernatorul.

Erau cu toţii în umbra unei săli mici, tainice, construite cândva de colonişti pentru rezervele de carne. Cei trei mari dresori şi Marele Preot, de data asta şi el în togă albă, plecară capul.

– Fiecare dintre noi ar vrea acelaşi lucru, spuse Bostes. De ce Guvernatorul ales ar pleca Dincolo înaintea noastră, care avem deja o vârstă venerabilă? Din nou folosim un drept câştigat în dauna dreptului sfânt al gintei? Guvernatorul nu toleră obrăznicia.

– Aşa am hotărât şi aşa va fi. Mâine unul dintre voi mă va ajuta să trec Dincolo.

– Nu ai dreptul să-ţi ridici singur viaţa, spuse şi Marele Preot. Căci, poruncind cuiva să o facă, e ca şi cum ai face-o singur! Biblia o interzice cu desăvîrşire!

– Biblia! râse conducătorul. Asta este o invenţie străină. Întotdeauna Conducătorii au trecut Dincolo de îndată ce au lăsat urmaş.

De undeva se mai auzeau zgomotele petrecerii.

– Excelenţă, trebuie să va protejaţi, spuse al doilea sfetnic. Aţi fost acceptat de străini ca intermediar şi fără ei nu am avea metale, nu am avea uneltele cu care să facem trecerea Dincolo. Dumnezeu a vrut ca noi să ne naştem cu gândul morţii şi să nu dorim nimic mai mult decât să sfârşim chinurile unei existenţe sărăcăcioase. Excelenţa voastră trebuie să trăiască însă mai departe căci este un ales. Mâine veţi ieşi în faţa mulţimii şi veţi condamna la moarte câţiva, la întâmplare. Poporul vă va venera. Nu puteţi muri, sunteti imun la otrăvuri iar pielea vă e impenetrabilă de atunci, când nava aceea pământeană a aterizat atât de aproape şi radiaţiile, cum le spun ei, v-au atins.

– Ştiu bine că am o zonă vulnerabilă. Este un loc unde razele fermecate nu au putut pătrunde din cauza acelei mici vietăţi de pe Pământ care îmi sărise în spate ca să mă protejeze.

Câinele nu putuse supravieţui radiaţiilor care pentru Guvernator se dovediseră benefice.

– Am ostenit, este timpul să-mi încep Marea Odihnă, spuse conducătorul. Mâine, în timpul vânătorii…

 – Cândva, spuse Matt, asigurând încă o data jeepul, era o problemă să circuli pe drumurile astea. Toţi xiluşii se aruncau orbeşte, ca nişte iepuri orbiţi de faruri, sub şenilele maşinilor. Înaintam foarte greu. A trebuit ca preoţii lor să interzică acest lucru. Altfel, stânjeneau comerţul cu noi.

 Urcară pe o scară mică, de serviciu. Matt îl lăsă pe tânăr să intre primul.

– Şi cum au interzis?

– Biblia!

-Aha.

Culoarul se îngusta brusc.

– Asta e cabina ta, Matt. Pe mine mă găseşti… nu mă găseşti, o sa apar eu la timpul potrivit!

Cămăruţa părea de-a dreptul confortabilă şi Jeff se bucura că poate rămâne într-adevăr singur. Era de fapt prima lui zi pe Azoya şi fusese desigur o zi grea.

– Am să dorm puţin, spuse el, şi Matt ieşi. În urma lui uşa se închise cu un plescăit scurt, semn că ecranul de protecţie biologică era în funcţiune.

Îl trezi bâzîitul. semn că cineva se juca la sistemul de alarmă.

– Cine e? întrebă el speriat.

– Réa!

Chiar dacă tânărul nu i-ar fi aflat numele, glasul ei dulce l-ar fi făcut să deschidă şi o poartă de cetate.

– De obicei bărbaţii sunt cei care fac primul pas, spuse ea căţărându-se pe masa greoaie din mijloc şi bălăbănindu-şi în continuare picioarele ca un copil. Eşti normal? se interesă ea.

– Asta se poate în orice caz verifica, spuse modest tânărul. Nu vreau să-ţi par prea îndrăzneţ dacă am să-ţi mărturisesc că din clipa în care te-am văzut…

Ea îl încălecase deja şi începuse să se lupte nerăbdătoare cu adezivul combinezonului lui de protecţie. Microcircuitul de climă de la costumul lui Jeff intră automat în funcţiune spălând. frecând şi odorizând trupul lui mare şi bun. Ea râse deschizând costumul lui ca pe un cadou ambalat frumos în staniol.

– Imm, ce frumos miroşi!

Îl mângâie cu degete calde şi se aplecă să-l sărute.

– Să nu mă muşti, să nu mă zgârii, o avertiză el cu un rest din simţul de conservare care-i mai rămăsese. Iisuse, gemu el, niciodată nu mi-a făcut mai multă plăcere să trăiesc!

Agitaţia nu dură prea mult, dar ajunseră la un sfârşit mulţumitor pentru ambele tabere. Jeff nu o mai făcuse de mult astfel încât trupul ei, aşa de reuşit, i se păruse extraordinar. Epuizarea bruscă îl făcu să se simtă prost încât se simţi dator faţă de fată.

– Mă ajuţi? spuse ea. Promite-mi că mă ajuţi!

– La ce?

– Nu spun, promite fără să ştii! Sau… ţi-e frică?

Nu, nu-i era frică. Alături de el, Réa a putut pătrunde mai uşor în Grupul energetic de unde se întoarse cu un contor Tokanaga.

– Nu-ţi fie teamă, îl punem înapoi!

Coridorul întunecos, săpat adânc în stâncă, se deschisa uşor la semnalul ei. Un xilus tăcut trase în urmă uşa grea, din piatră. Undeva în spatele lor, ca şi cum le-ar fi aşteptat prezenţa, apăru Guvernatorul provinciei, urmat de Marele Preot, îmbrăcat tot în alb, ca şi data trecută. Al patrulea xilus, un tînăr cu priviri triste, avea o togă vişinie, cum au xiluşii de neam.

– El va fi ales în locul meu, spuse Guvernatorul. Vei avea mereu o ureche care să te asculte şi un ochi care să-ţi vadă nevoile.

Guvernatorul scoase toga şi Réa începu să plimbe degetele pe tastatura aparatului, în timp ce Jeff mişca obiectivul pe corpul Excelenţei Sale.

– …aici. spuse Réa.

– Sigur? vru să ştie Guvernatorul, cu ochii strălucind poate pentru prima oară de bucurie.

Fata confirmă cu glasul tremurat, iar xilusul care le deschisese desenă o cruce cu tinctură de iod undeva pe umărul stâng al conducătorului.

– Aici pielea este foarte elastică, este o zonă rece, neprotejată şi aproape de un centru vital.

– Vă mulţumesc, veţi fi răsplătiţi. Robest. încearcă!

– Excelenţă, interveni preotul, să aşteptăm măcar până mâine. În timpul vânătorii, supuşii vor crede că a fost un simplu asasinat.

În limba hitu „asasinat” înseamnă altceva.

– Bine, să faceţi un semn pe togă ca să nimerească exact unde trebuie!

– Ai făcut tu asta? se îngruzi tânărul, după ce păşiră din nou în hol.
– Ce ştii tu despre legile lumii de aici ? Din când în când, zebroşii de la sud năvălesc aici în, cum ar spune Guvernatorul, „războaie cumplite”. Confiscă armele, hrănesc cu forţa muribunzii care au hotărât să o termine astfel. Le fac într-un cuvânt cel mai mare rău imaginat aici, îi împiedică să
moară! Toată spiritualitatea lor arhaică pe care s-a altoit de minune religia preoţilor catolici este îndreptata spre slăvirea şi iubirea morţii. Este o încercare, venită din vechi, de a supravieţui pe o planetă suprapopulată şi fără resurse naturale, ale cărei secrete nu le pot încă afla.

– Şi de ce nu-i ajutăm?

– Legea Neintervenţiei! Stupida Lege a Neintervenţiei, votata în 2165 cu maximum de voturi posibile în Consiliul Galactic

 ***

Căpeteniile rămăseseră pe loc, în jurul Guvernatorului. Pământenii îşi luaseră deja treaba în serios, porniseră hăituirea. Cândva, acum o sută de ani, regii xiluşi erau puternici şi vânătoarea era făcută pentru a ucide oameni. Coloniştii schimbaseră multe obiceiuri. Matt plecase alături de ceilalţi printre arborii piperniciţi care nu ascundeau nimic. Un fel de pădure care se întindea până sus, spre orizontul verde.

– Hai să plecăm, Jeff, spuse Réa. Nu mai vreau să stau. Mergem la Misiune!

– Dar eu vreau să văd! se supără el. Nu în fiecare zi vezi o vânătoare adevărată de cofani adevăraţi.

Oricum, în jurul lor se făcuse deja un fel de gardă, politicoasă, dar hotărâtă.

– Sper că nu aţi greşit de data asta, spuse cu un zâmbet ameninţător Guvernatorul. Ţin mult ca semnul să fi fost corect aşezat!

– Ce zice? vru să ştie Jeff.

– Că suntem deocamdată bineveniţi, ofta Réa, încercând zadarnic să zărească prin apropiere silueta vreunui colonist. Neliniştea ei nu scăpă asistenţei. În acea clipă, singurul bărbat înarmat, cu o suliţă scurtă, se balansă puternic şi înfipse suliţa în semnul de pe toga albă. Alt xilus scoase cu un gest rapid cuţitul din teaca lui Jeff şi decapită dintr-o lovitură pe „ucigaş”.

– A fost un asasinat, spuse Marele Preot în timp ce de jos, legănând suliţa la fiecare mişcare, Guvernatorul încerca să se ridice. Suliţa se înfipsese ca într-o movilă de lut, fără să-i facă vreun rău. Se ridică într-un genunchi.

– Trădare! urlă el, au însemnat locul greşit!

Jeff fu realmente smuls de pe loc şi doborât la pământ. Se trezi pe o masa mare, legat de picioare şi de mâna dreaptă. Putu să o vadă şi pe Réa, foarte aproape de el, ăn aceeaşi situaţie.

– Ce ne fac? întrebă tânărul. Ne omoară?

– Nu cred, în concepţia lor, ne-ar răsplăti astfel râul cu bine.

– Şi dacă o fac după legile noastre? Cu ce le-am greşit? Hei, voi ăştia de-aici, lăsaţi gluma! Sunt cetăţean Euramerican!!!

– Linişteşte-te. Vor să ne pedepsească pentru că nu i-am arătat punctul vulnerabil.

– Dar l-am văzut cu ochii ăştia!

– Nu uita că eu eram la pupitru!

– Şi de ce dracu’ nu i-ai arătat acel punct blestemat? Era aşezat într-un loc indecent?

Réa îl privi cu tristeţe.

– Pentru că am propriile mele păreri în tot ce fac. Şi nu puteam pur şi simplu să fac asta!

Între timp, bătrinul xilus pe care-l văzuseră la întâlnirea secretă, se apropie cu cuţitul lui Jeff în mână.

– Vă veţi primi pedeapsa, străinilor! se auzi de undeva, parcă de sub pământ, vocea Guvernatorului. Ienarh, începe!

În ciuda urletelor tânărului, xilusul secţiona cu pricepere venele de la mâna stângă a acestuia. Sângele începu acum să curgă cu zgomot într-un vas de cositor. La fel se întâmplă apoi şi cu Réa, care ştia că nu mai are rost să spere.

– Îmi pare rău, Theo, spuse ea.

– Nu mă cheamă Theo! spuse el cu ultimele puteri.

– La toţi le spun aşa, zâmbi ea pierzându-şi cunoştinţa. El o mai putu privi câteva clipe, şi senzaţia păcătoasă de golire îi făcu greaţă. O dată cu întunericul veni o căldură plăcută. Iar când se lumină totul, se văzu limpede, pe el şi pe Réa, ca şi cum ar fi plutit undeva sus, chiar şi deasupra tavanului de stâncă. Zbura undeva repede, simţi că se grăbeşte, iar lângă el simţi răsuflarea ei. Vârtejul fierbinte îl aduse în gura unui tunel de lumină densă. Era parcă şi o muzică undeva, acolo în faţă, undeva sus, unde cineva fără faţă, aşezat cu spatele la lumină, cineva drag, îl aştepta parcă de mult, dintotdeauna… Era foarte aproape, nimic nu-i mai putea despărţi şi o mare, o foarte mare fericire îl cuprinse…

Se trezi pe masă, dezlegat. Mâna stângă îi era bandajată iar pe frunte avea nişte frunze umede. Bătrînul xilus îl scutură fără milă:

– Pedeapsa a fost îndeplinită! Eşti liber să pleci. Tu şi ea. Aţi fost întorşi înapoi.

Jeff duse mâna la frunte şi începu să plângă.

Cu palma stângă îşi ascunse lacrimile, deşi nu mai avea cine să-l privească. Da, cu puţin noroc, acum ar fi putut să fie Acolo!

630 Total Views 1 Views Today