marian crisan_rockerMarian Crișan a absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică, secția Regie, în anul 1999. A devenit cunoscut publicului prin scurt metrajul Megatron, film care a obținut în anul 2008 Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes și premiul pentru cel mai bun film de scurt metraj de la Stockholm International Film Festival.
A mai fost selecționat, cu acelaşi film, la peste 40 de festivaluri de film dintre care amintim: Milano Film Festival, Melbourne International Film Festival, Sao Paolo International Short Film Festival, Festival du Film Francophone, AFI Los Angeles International Film Festival, Calgary International Film Festival, Seul International Family Film Festival.
Îşi incepe activitatea regizorală cu filmul documentar: Comunismum mobilae(1998), continuând în 1999 cu filmul de ficțiune What About Your Script?, iar în 2000 cu  The Man with His Left Hand in His Pocket. După o pauză de 3 ani ani, continuă cu filmele Ajutor (2003) şi La mulți ani ( 2005), Portret de familie (2006) şi Amatorul (2007), filme selecționate la mai multe festivaluri internaționale de film, unde obține mai multe premii: ”Best Documentary” la Cinemaiubit Film Festival Bucharest pentru Communismum mobilae și Best Screenplay la 17th Dakino International Short Film Festival Bucharest (2007) și la Festival de Cinema Independent de Barcelona (2008), ambele pentru filmul Amatorul.
marian-crisan-lucarno-reŞi-a făcut debutul în lungmetraj cu filmul Morgen (2010), peliculă pentru care a câștigat Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de la Locarno, precum și Premiul Juriului Ecumenic și Premiul Federației Internaționale a Societăților de Film, premiul pentru cel mai bun regizor la Go East Film Festival Wiesbaden. În 2012, cel de-al doilea lungmetraj al său, Rocker, a avut premiera mondială la a 60-a ediție a Festivalului de Film San Sebastian, iar în 2013 a participat la competiția  Festivalului de Film de la Trieste şi a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Göteborg. (cinemagia.ro)

 

Marian Crisan by Ionut Banuta_cut

Așadar suntem la sediul ROVA. De ce-ai ales numele ăsta pentru companie? RO e destul de evident…
Da… nu e nimic criptat. E compania familei mele, înfiinţată imediat după ’90. Evident că nu a fost înfiinţată ca să facă film (râde), făceau comerţ prin intermediul ei. Şi eu l-am adoptat, nu ştiu, ca un fel de continuitate. Ca să rămână numele ăsta de companie. Mi-a plăcut să rămână în familie. E înfiinţată în 1991… are ceva vechime. Pe vremea aia, eu şi cu fratele meu vindeam casete video cu filme piratate prin intermediul ei. Deci cam aşa am început ca firmă 🙂

Dac-ai ţinut la numele ăsta înseamnă că ţii şi la familie, la valorile familiei tradiţionale…
Da, ţin la familie…

… ai o legătură strânsă cu tata, cu mama…
Faptul că sunt la depărtare – familia mea locuieşte în Salonta, Bihor –  mă leagă într-un fel şi mai mult de ei şi îmi place să revin acolo, s-ajung acasă. Tot timpul, sentimentu-i ăsta: că acolo e casa. Acolo am copilărit şi am locuit până la 18 ani.

morgenLatura artistică e tot moştenire de familie? Tata, mama, bunicii au avut înclinaţii artistice?
Acum, dacă filmul e artă…  altă discuție. Am moştenit ceva, dar nu neapărat apropo de ce fac eu, de film, ci de pasiunea pentru fotografie. Taică-meu era fotograf pasionat când era tânăr, iar când noi eram mici aveam acces la laboratorul lui (pentru că făcea pozele în casă). Făcea fotografie alb-negru, erau cluburi de fotografie şi discutau între ei, mai mult decât chestii de nivel de amatori. Și asta a rămas oarecum un reper în copilăria mea şi-a lui frate-meu. Noi eram curioşi şi ne puneam probleme: cum e să faci o fotografie?, cum s-o faci?, ce înseamnă?, mai vedeam câte un album foto…

Şi cum s-a făcut saltul?
Saltul? Hmmm… fiecare are povestea lui. La mine a fost așa: prin perioada aia ’85-’90, când aveam 10-15 ani, intrase la noi o chestie inedită: moda cu văzutul filmelor la video. Toată lumea– şi-n vest, şi-n est – era cu aparatul video în casă şi să te uiţi la filme la ce oră vrei tu şi cum vrei tu devenise o modă. Şi-am văzut multe filme atunci. Multe, multe filme.

Eraţi şi foarte aproape de Ungaria…
Da, era mai simplu. Accesul era mai uşor şi era şi mai multă lume care avea video.

… mai exclusivistă, cum era în Regat…
Da, noi ne acomodam: la noi pe stradă erau 2-3 familii care aveau video. Şi dup-aia şi alţii. Adică nu era o chestie exotică şi imposibil de atins. Mai ales după ce a scăzut preţul şi s-au adus din Ungaria aparate ieftine. Într-adevăr la începutul anilor ’80 aparatelor video erau foarte scumpe, dar dup-aia nu mai era chiar aşa şi tinerii îşi cumpărau video. Şi au devenit parte din viaţa lor. Şi am văzut multe filme… chiar dacă eram mic, poate prea mic, dar am căpătat aşa un fel de curiozitate: să aflu cum se fac? Să le vezi e una, dar pe mine mă interesa partea tehnică , cum se fac? Şi-am început să urmăresc chestia asta. Urmăream la TV emisiunile despre film ale lui Tudor Caranfil şi ale Vioricăi Bucur. Şi eram curios să văd making of-uri. Mai ales la filme româneşti. Mă interesau în special cele româneşti pentru că eram  curios apropo de actori şi de subiect, pentru că le făceau românii. Şi am descoperit puţin, aşa, universul respectiv. Dar de la depărtare. Ce înseamnă platourile, Buftea, regizorii consacraţi la ora aceea, operatorii… M-am documentat. Şi, undeva, spre liceu am hotărât ca mi-ar plăcea să fac asta. Mi-am dat seama ce înseamnă aşa, în mare, ce-i ăla operator, regizor, monteur. Și vroiam să mă fac operator! Asta mi se părea cel mai interesant, de fapt. Nu regizor, ci operator, pentru că ăla filma! Ştii, că asta era de fapt chestia: să filmezi! Nu să stai să fumezi, să visezi pe platou, ci să filmezi, adică să te mişti aparatul de filmat, asta-mi plăcea! Şi-mi plăcea şi cum sună, cum arăta pe genericul filmelor americane: director of photography!  (râde)  Dup-aia taică-miu a luat o cameră de luat vederi, un Panasonic din ăla clasic, un M7 cum aveau toţi de filmau nunţi. Am filmat şi nunţi cu camera aia pentru că se ştia în familie că aveam cameră video şi atunci ne chemau toţi verii şi verişoarele… Să venim noi, că na! Şi veneam cu frate-meu şi filmam nunţi. La vremea aia nu exista chestia asta de-acum cu montajul şi nici nu era aşa de kitchos, pentru că noi făceam nişte filme aproape documentare. Filmam o nuntă, documentam o nuntă aşa cum e, nemontată. Adică era montată aşa, din filmare…

…Cineverite!
Exact! Cum o filmam, aşa o dădeam! Ni se cerea uneori să filmăm trei casete! Asta însemna 9 ore! Deci oamenii erau dispuşi să se uite încă o dată la tot! Apropo de Noul val şi de timp real şi de lungimi! (râde) Noi filmam tot, deci era o chestie aproape sportivă… şi eu, şi frate-meu. Trebuia să fii în stare să stai cu camera pe umăr atâtea ore şi să filmezi tot! Să filmezi şi dansul ăla, să filmezi şi la bucătărie cum se fac sarmalele… Documentam tot! Nu era discuţie, era aproape în timp real: 9 ore dintr-o chestie care se întâmpla în 12 ore. Şi-aveam 3 ore pauză.

De ce-ai ales să pleci tocmai la București?
Ca și-acum, singura școală recunoscută oarecum și care are un sistem e la București. Există acum și la Cluj ceva, dar nu e neapărat de film, e de media… Oricum la vremea aia nu exista altă opțiune pentru mine, decât Bucureștiul. Sau altă țară… deși în anii ăia – ’95-’96 – nu era ca acum, nu puteai pleca așa ușor. Visam cumva și vorbeam cu niște prieteni care plecau prin Olanda că să pleci undeva să faci o școală de film ar fi fost o chestie, dar nu se putea… Așa c-am venit în București și, la vremea aia, era foarte greu să intri și făceai meditații, ca la toate facultățile. C-așa era în România, făceai tot ce trebuie…

Marian_Crisan_1238181183_1… ca să intri. A meritat?
Nu pot să zic că n-a meritat. Evident că e ce-am vrut să fac și am avut norocul să pot să fac cam tot ce-am vrut, iar părinții mei au fost mereu aproape și m-au susținut. La început nu erau prea încântați, pentru că asemeni oricăror părinți se temeau că o să ajungi să n-ai ce mânca sau chestii d-astea, că n-o să ai de lucru… Dar în rest m-au susținut și  să faci asta e oarecum ceva ce te împinge de la spate, te ține acolo ca un virus, și dacă-ți intră în minte s-o faci, apoi până la urmă chiar o faci și, de fapt, chiar nu cred că nu poți să n-o faci. Asta este.

În al doilea tău lung-metraj, în Rocker, personajele au avut niște remarci caustice la adresa colegilor tăi de generație, a reprezentanților Noului val din cinematografia românească. A fost o șarjă prietenească, o ironie sau o critică?
E o auto-ironie, adică mă includ în ea, nu e o chestie prin care am vrut să arăt cu degetul sau mai știu eu ce… Mă includ în auto-ironia respectivă. Ceea ce am vrut să fac, în primul rând, prin momentul ăla în care se discută despre noul val, puțin așa, de la Oradea, puțin aiurea, e parte din realismul problemei și al spațiului românesc că oamenii din film discută despre o chestie reală, care se întâmplă în spațiul real, adică în societate, indiferent că e vorba de cultură sau de film, dar care se întâmplă, nu e o chestie fictivă. E un joc care-mi place: să conștientizezi, în film, că lucrurile chiar există!

rocker-marian-crisanAu trecut nouă luni de la lansarea lui Rocker. Timp cât să se nască un copil… Cum îl privești acum?
Hmmm… n-am așa o experiență cu multe filme ca să am un model, dar cred că – în cazul lui Rocker –, mai mult decât în al lui Morgen, e evident faptul că nu există o rețea de cinematografe, cafenele sau cluburi, centre culturale orășenești specializate în difuzarea filmelor de autor. Nu prea există. Sunt doar evenimente cum este TIFF-ul în care filmele de autor sau filmele de artă sunt scoase în fața publicului. Ele nu fac parte din viața noastră socială, ca în Anglia, Franța… Filmul meu nu este un film de public și nici nu am intenționat să fie așa, el are un demers artistic, e foarte personal, nu e de buget mare, nu are potențial d-ăsta de masă sau să fie înțeles la un nivel larg. Și asta vroiam să spun: nu există un public răspândit la nivel național pentru așa ceva. Există un grup de cinefili care sunt interesați de fenomenul în sine, de cinema, și care urmăresc filmele. Și asta nu special pentru a ieși seara în oraș. Adică nu ieși neapărat pentru a vedea ceva de distracție. Și consider că acest grup al cinefililor este în continuă creștere. În special în orașele universitare sunt mulți tineri interesați. Și sper ca Noul Val să deschidă apetitul pentru filmele de autor. Iar cifrele spun că numărul spectatorilor de film românesc e în creștere. Ceea ce e îmbucurător. Și asta include și filmul Rocker pentru că filmul e făcut în primul rând pentru publicul de la noi.

Cum ai receptat criticile filmului?
Ideea e dacă părerea unui critic contează la nivel public național și dacă poate să miște lumea să intre sau să nu intre în sala de cinematograf.  La nivelul ăsta am avut critici pozitive.  Însă la noi există și „datul cu părerea“ al unor oameni care  nu au pregătirea necesară sau nu sunt cu adevărat critici de film..

Mie mi s-a părut că, dincolo de subiectul drogurilor, filmul se referă la familie. Și că, prin cvasi-inexpresivitatea personajului interpretat de Chiorean, ai vrut să sugerezi faptul că el este prizonierul…
… celulei de bază a societății. (râde)

…exact. Și că modul în care se comportă, cu o căutată artificialitate socială, atunci când e cu iubita lui și cu copilul ei e de fapt un simulacru a ceea ce și-ar fi dorit să aibă cu propriul lui copil, drogomanul. Asta ai urmărit?
Da, e vorba de două familii și că, la un anumit nivel, familia înseamnă fericire și că în cadrul unei familii ai fi mai fericit decât dacă ești singur sau pe drumuri. Asta-și dorește eroul și nu are. Chiar dacă are o familie – disfuncțională – își dorește să închege o nouă familie care să aibă toate coordonatele de „normalitate“ și care să-i dea dreptul la fericire, la fericirea asta pe care-o cunoaște oricine: a unui cămin, a unei vieți normale, cu copii etc. Dar e numai o încercare și Victor tot disperat rămâne. El e prins într-o viață care nu funcționează și e e prins, așa, ca-ntr-o plasă de păianjen. Lucrurile nu pot fi privite simplist,  trăim într-o lume cu tot felul de oameni, nu trăim singuri: noi și cu problemele noastre.

marian crisan_rocker_7001 marian crisan_rocker_6334 marian crisan_rocker 3 marian crisan_rocker 2

 

 

 

 

 

La ce lucrezi acum?
Chiar în perioada asta rescriu un scenariu care-a intrat în de pre-producție, un remake după Moara cu noroc.

A, da, am citit pe undeva despre proiectul ăsta…
Da, e puțin altfel, nu e cu înjurături. (râde)

E modernizată?
Mda, nu chiar modernizată. E adusă în prezent. Dar nu asta e miza: să refac Moara cu noroc în prezent, modernă, ci doar să fie credibilă acum. Exemple sunt multe în istoria filmului, și afară, și la noi au fost câteva. Cape Fear, de exemplu. Vreau să fac un remake al unui film clasic românesc pe care eu îl consider printre cele mai bune din istoria cinematografiei de la noi. Mai mult e un film de suspans, cu intrigă clară, un gen de film care nu prea s-a făcut la noi, din păcate.

O să folosești aceeași strategie de a distribui cvasi-necunoscuți în rolurile principale sau te-ai gândit la actori de prima mână?
E cam devreme să pot spune… Avem mai  multe variante, și pot spune că există soluții pe ambele direcții. Nu-i o regulă. Adică pentru mine n-a fost o regulă pe care să n-o pot încălca, dar pentru filmele pe care le-am făcut am considerat că e potrivit să fac asta pentru că mi-am dorit să nu știi de unde să le apuci. Mi-am asumat asta și am căutat mult și am discutat mult și cu mulți. Am vrut să aduc actori din provincie, ceea ce-a făcut și Porumboiu la început. Am vrut să-i aduc pe marele ecran, să le dau un pic de expunere pentru că le lipsește asta și sunt actori în toată țara care merită o șansă și sunt actori buni. Dar pentru remake-ul Moara cu noroc, nu pot spune la ora asta dacă va fi așa sau va fi un mix. Dar cred că mai degrabă ca va fi cu actori cunoscuți.

Cum îl vezi pe Lică Sămădău?
Ei, da… Știi, cred că și asta e un fel de miză, de provocare, pentru că e foarte greu să egalezi ce a făcut Geo Barton  în ’55…

Și unde-o s-o localizezi?
O să încerc să păstrez localizarea din nuvelă și din filmul original, la Ineu. Zona Ineului e o zonă apropiată de cea din care vin eu, Bihor. Ineu e destul de aproape de Salonta unde se întâmplă Morgen, și de Oradea, unde se întâmplă Rocker. Și se creează un fel de trilogie a spațiului. Mai ales că în Moara cu noroc sunt referiri și la Oradea și la Salonta. Oarecum de aceea am și început proiectul ăsta, datorită localizării spațiale. Legătura cu zona de unde provin și cu oamenii de-acolo pe care-i simt altfel și vreau foarte mult să vorbesc despre ei.

Și când e programat începutul filmărilor?
Eu sper că anul viitor, în 2014, dacă totul va fi OK până la ora aia. Durează… 2 ani, 3 ani, 4 ani să pregătești un film…

484 Total Views 1 Views Today