interdimensional rider by Ionut Banuta

Eram în aer, plutind încet peste domeniul populat cu rroggi. Nişte monstruozităţi cu picioare de păianjen, trup de viespe şi moace aiurite, de turişti lăsaţi intenţionat fără mălai, undeva-n ţări străine. De fiecare dată când îi priveam, mustăceam. Aveau în ei un ceva infantil, de copil în faţa şotronului.

În timp ce dădeam ture pe deasupra, rroggii executau liniştiţi ceea ce erau programaţi. Adică haleau ce mai rămânea din fiinţe. Chiar înainte de contact, victimele convulsive instituiau involuntar un protocol prin care se volatilizau şi în urma lor rămânea doar haloul. Un mixaj de frică, un sucit efect Kundalini şi o dâră de energie solidificată progresiv. Ei şi chiar asta era ceea ce înfulecau rroggii. Cioburi de halou. Sau eventual ceea ce mai ajungea din fiinţă, înainte de deşteptarea ei în cealaltă lume.

Îmi închipuiam că oamenii se trezeau transpiraţi, cu priviri pierdute, în cearceafuri mototolite şi mocirlite cu izuri iuţi. Ce să-i faci! Odată încheiat târgul de anxiozitate cu bestia, subconştientul clientului nu mai avea cale de-ntors. Rroggul rămânea agăţat în mintea parazitată până la maturizarea completă a animalului sau până la sfârşitul zilelor organicului pe care-l sugea de energie.

Brusc mi s-a părut că văd ceva. Am sărit sprinten peste un ciob de realitate volatilă, pradă unui moment unic de inspiraţie. Fetiţa. M-am avântat într-un zbor rapid, ţintind haloul ei şi m-am strivit neconvenţional de zidul cărnii. Mda, m-am înşelat. O urmă energetică a unui pitic rătăcit. Dezamăgit, am plecat de-acolo înfrânt. Pentru a câta oară?

Rroggul apărut acolo din nimic, clefăia cu nesaţ haloul piticului, dar deja chestia asta nu mă mai privea. Monştrii prestau în general o muncă legitimă. Mâncau forţa vitală a oricărui individ dus cu pluta şi injectau cumva energia asta printr-o protocol de suprascriere în altceva, cât mai sus. La capătul lanţului trofic.

Echilibrul lumilor.

Privindu-i, mai că-mi venea apă-n gură. Asta dacă aveam chef de ceva oţet. Căci ăsta era gustul. Cel pe care-l putea avea haloul vreunui nenorocit, ales la întâmplare. Cel mai banal acetat, amestecat cu foarte multă transpiraţie. Chestia aia puţea a sudoare de departe şi-i putea scoate realmente din minţi pe păianjenii gigantici. Îşi petreceau atâta amar de timp halind umbre!

Într-un târziu, m-am oprit resemnat undeva într-un colţ făcut parcă pentru repausul lumilor. Mi-am rulat aripile conştiincios, în timp ce mintea mi-o lua razna. Baleia undeva între a fi un om fără botez (chestia aia care mă ţinea departe de tărâmul îngăduinţei) şi a fi colector de dracu’-mai-ştia-ce, arvunit pe viaţă şi dincolo de ea. Rroggii îşi mâncau nepăsători umbra captivă şi mă ignorau complet. Ce ştiau ei! Burţile le erau cel mai preţios avut de la invenţia visului încoace.

Nu ştiu exact cum, dar cumva făceam parte din arealul lor de dezvoltare. Cel puţin aşa eram convins. Pentru că animalele alea impuneau respect. La naiba, erau realmente URIAŞE!

Mda. Am să aştept puiul de om la cea mai comună sală de aşteptare din parcul de suflete. N-am altceva de făcut şi nici inspiraţia nu mă prea înghesuie. O să aştept cuminte, fir-ar al dracului!

Na, că nu m-am putut abţine! Nu-i bine să-i pomeneşti numele. Te trezeşti brusc că-ţi răspunde.

– Da…?

– Da, ce?

– M-ai chemat?

Am înghiţit în sec. Părea o figură comună, o semnătură energetică acolo, din marea de siluete energetice.

– PreaÎntunecatul?

– Mda. Mă rog. Merge şi aşa.

M-a apucat bâţâiala. N-am mai avut onoarea până în secunda aia. Am evitat-o. Să stau de vorbă cu conducerea la un chat acolo. O, mamă!

– Ei, n-am timp de d’astea, mi-a ghicit gândul. Eram doar curios să aflu câte ceva despre silueta care-mi umple toate cotloanele împărăţiei.

– Ce?

– Sufleţel, te-ai multiplicat de miliarde de ori şi mi-ai populat tot arealul. Rroggii mei flămânzesc deja. Ce e cu tine?

– Ǎ…ce?

– Numai atât ştii să spui ?

– A, nuuu…

– Ei… ?

– Păi nu prea ştiu despre ce e vorba. Probabil că fetiţa pe care-o urmăresc mi-a furat matricea şi se joacă chiar acum cu ea, multiplicând-o.

– A, deci influenţă externă, susţii tu.

– E singura variantă.

– Hm, eram curios. Erai cam primul care se juca de-a Creaţia pe-aici.

Am transpirat brusc. Picioarele mi s-au topit de emoţie şi matricea în general mi s-a difuzat periculos. Creaţie ! Aoleu!

PreaÎntunecimea sa, ori s-a plictisit, ori a fost chemat într-o altă direcţie, altfel nu-mi explic. A dispărut, norocosul de mine, în marea de semnături energetice. Brusc. Ca un abur care n-a mai fost şi nici n-o să mai fie. Am rămas ţintuit, pradă unei frici primordiale, ceva care depăşea cu mult moartea uzuală şi se întindea pe mai mulţi eoni distanţă. Era cam prima oară când stăteam la o parlă cu Sublimul. Cred că ar fi trebuit să fiu încântat, dar în loc de asta, şiroaie de năduşeală îşi croiau propriile poteci prin pielea proprie.

Am luat-o din loc, de parcă refugiul stâncos devenise de gumă şi mă absorbea. Mi-am propus s-o găsesc neapărat pe fetiţa care mă juca aşa cum vroia şi asta până nu se răzgândea Întunecatul şi treacă la măsuri extreme. Nu-mi făceam iluzii. În ciuda postului relativ înalt în ierarhia reziduală, nu reprezentam pentru el nici măcar cât un sughiţ. Şi apropo, n-aveam unde mă ascunde, fir-ar să fie…!

***

Am pornit furios la treabă. Brusc, regiunea înregistra o neobişnuită stagnare. Unde până acum activitatea de la nivelul solului era groaznică spre infernală, de-acum baleia uşor spre răceală cu tente vagi de îngheţ. Adică rroggii erau, spectrele erau, absolut toate personajele erau la locurile lor, dar nimeni nu mânca pe nimeni. Au!

M-am dat mai aproape. Siluetele imense ale rroggilor erau chiar acolo, imobile şi nervoase. Semnăturile energetice erau exact cum a prezis Întunecatul. Rupte din mine. Şi nu se disipau deloc.

Sabotaj!

Liniştea asta o să dureze până când unul dintre rroggi o să-şi ia inima-n colţi şi o să mă guste. Aşa, de probă. Atunci să vezi genocid! Deşi teoretic, sunt puţine chestii care mă afectau în mod direct, asta mă cam lovea, trebuie să recunosc. Nasol sa fii mâncat de vreo două-trei milioane de ori în acelaşi moment. Teoretic, cel puţin. Fiindcă simţeam, fir-ar să fie!

Am fugit în sala de aşteptare. Locul unde se strâng sufletele mâncate pe dinăuntru şi pe unde se adună reciclatorii, adică ăia ca mine, paznici ai lumii coşmarelor. Las spionii în urmă. Ei îmi vor da de veste în secunda în care puştoaica va reveni.

Dar mă gândesc însă cu îndoială la capcana asta. E cu mult prea simplă. Fetiţa are stofă, pur şi simplu nu poate fi prinsă cu chestii din astea. Deja era cam a treia oară când scăpa de mine şi numărătoarea ameninţa să continue…

Dar… nu se ştie niciodată! Trebuia ca cineva dintre noi să aibă noroc porcesc, este?

Mă plimb apoi prin nivelul întâi, în marele regat al Sublimului. Nu văd decât amorţeală, acolo unde tăişul colţilor ar fi trebuit să lase în urmă tranşee. Mă aştept să aud zbierete, urlete, sughiţuri de agonie, ceva acolo!

În loc de asta, găsesc o linişte ţiuitoare, plutind la joasă altitudine, ca vălul străveziu al unei fantome. Şi încă nu m-a muşcat nimeni, din fericire!

***

monopod-by Ionut BanutaA fost ca un cuţit în inimă. M-am răsucit urlând, deşi ţesătura biologică era mai mult virtuală. Ameţit, m-am dat jos de pe postamentul care ţinea loc de pat şi de soclu. O cărare de lumină orbitoare, defila incredibil prin mijlocul regatului, în semiîntunericul curb al nivelelor următoare. La lumina lui, rrogii se-nfruptau din efectul meu Kundalini. Imposibil! Clipesc chinuit, sfâşiat de miliarde de guri flămânde. Nedumerit. Un pic siderat. Peste toată suferinţa aia. Parcă era vorba că tărăşeniile alea nasoale se-ntâmplă numai altora!

Cineva m-a muşcat rău de tot. Mă ridic turmentat şi fără aer. Nici nu realizez că-n jur rroggii aleargă panicat. Se izbesc cap în cap. Un haos fără precedent.

– Ce-i cu tine aici ?

Mă uit peste umăr. Altă umbră de energie între multe altele. Mai are şi moaca mea pe deasupra!

– Preamărite…?

– Prea multe adjective.

– A, desigur (senzaţia aia de frig…). Păi … aici locuiesc…

– Aaa…Nu mai e cazul, bineînţeles.

– Mă mut? articulez eu, înghiţind nodul.

– Ha-ha-ha. Bineînţeles.

De ce naiba bineînţeles? Şi de ce naiba ha-ha-ha? Nu îndrăznesc însă să ridic privirile, fiindcă la urma urmelor, ordinele se execută, nu se discută. D’aia e stăpânul Ţinuturilor Tampon. Că e al dracului! D’aia!

– Sufleţel, nu te-ai achitat de obligaţia veche.

– Care obligaţie?

– Să rezolvi cumva flămânzeala rroggilor. Asta-i motivul pentru care te mai păstrez…

– Ǎăă, Sublimule! Preamărite! Lucrurile sunt mai complicate decât bănuiam! E o intruziune externă, deci funcţionează numai după regulile de afară.

– Şi? N-ai ce face?

– A, nu, nu sunt aşa de grave, am minţit senin, decis să mai cumpăr nişte timp. Trebuie doar să pun mâna pe obiectul gânditor…

– Şi n-ai cum să pui mâna, nu?

– Tre’ să pice ea în plasă..!

– Ha-ha-ha, bubui râsul Întunecimii sale. Nu pricepi sufleţel, că lumea aşa cum o ştii tu, s-a cam dus? Hă?

– Cum adică?

– Suntem într-o stare intermediară şi ar cam fi bine s-o ştergi d’aici.

– Adică să plec?

– Eşti tâmpit sau doar semeni?

– Gata, imediat…!

Mi-am rulat aripile, creionul vechi autoregenerant şi papirusurile. M-am învârtit câteva secunde pradă inerţiei, până când mi-am dat seama. UNDE gura mă-sii să mă car? Domeniile Sublimului se-ntindeau în toate direcţiile şi după cât se pare, au fost chiar grav atinse de lumina aia, povară rece.

În urma mea, râsul se stingea ca un ecou prelungit. M-am aşezat derutat pe soclu. Ce dracu’ făcea Înălţimea sa să-şi apere terenul? Freca menta? Dar fie ce-o fi, dacă ăsta să fie sfârşitul! Care lume să se fi dus? Actuala? Ori cealaltă, cea care susţinea marea asta de T-recşi?

Încet, rroggii intrau la apă. Toţi. Masiv. În turmă chiar. Şi nu m-am prins din prima. Îi priveam fără să-i văd, pradă propriilor gânduri. Undeva, pe parcurs, mi-am dat însă seama. Monstruozităţile alea, maşinile de ucis, roboţii ăia programaţi se TRANSFORMAU!

Am rămas multă vreme fără grai, doar privindu-i. Până m-am convins de-adevăratelea. Gagii ăia de vreo trei tone juma’ bucata, luau faţa dulce şi plină de muci a fetiţei. Da! Cea căutată de mine! Exact! Aveam estimativ, cam zece-cinş’pe miliarde de exemplare la dispoziţie. Şi numărul lor era-n creştere.

– Doamne Dumnezeule, am spus răguşit, în plină panică.

Atunci, cele şaisprezece miliarde de figuri mărunte, s-au întors către mine şi bunătatea privirii lor m-a ars. Au bubuind răspicat, pe un miliard de tonuri:

– DA… ?