Sheckley99-G-039bCu pas vioi, domnul Slater cobora pe Maple Street, către gară. În această dimineaţă, avea un mers uşor săltat şi un zâmbet pe chipul plinuţ, proaspăt ras. Era o dimineaţă de primăvară atât de minunată!

Domnul Slater fredona o melodie, bucuros că avea de făcut plimbarea de şapte cvartale către gară. Deşi distanţa fusese o povară toată iarna, o asemenea vreme răscumpăra totul. Era o adevărată plăcere să trăieşti, o încântare să faci naveta!

În clipa aceea, fu oprit de un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu albastru-deschis.

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse acesta. Îmi puteţi arăta cum ajung la Altarul lui Baz-Matain?

Domnul Slater, încă ameţit de frumuseţea primăverii, se strădui să gândească.

— Baz-Matain? Nu cred că… Altarul lui Baz-Matain, spuneţi?

— Exact, răspunse străinul, cu un surâs de scuză. Era neobişnuit de înalt şi avea o faţă îngustă, foarte brunetă. Domnul Slater hotărî că arăta a străin.

— Îmi pare foarte rău, zise el, după ce se gândi o clipă. Nu cred că am auzit vreodată acest nume…

— Mulţumesc oricum, răspunse bărbatul brunet; dădu politicos din cap şi se îndepărtă către centrul oraşului. Domnul Slater îşi continuă drumul spre gară.

După ce controlorul îi perforă biletul, domnul Slater începu să se gândească la incident. Baz-Matain, îşi repetă el, în timp ce trenul gonea peste câmpiile ceţoase, aspre, din New Jersey. Baz-Matain… Domnul Slater ajunse la concluzia că omul cu înfăţişare de străin trebuie să se fi înşelat. North Ambrose, din New Jersey, era un oraş mic; destul de mic pentru ca un locuitor al său să-i cunoască fiecare stradă, fiecare casă ori magazin. În special cineva care locuia acolo de aproape douăzeci de ani, cum era domnul Slater!

La jumătatea zilei de lucru, domnul Slater se trezi bătând cu creionul în sticla care-i acoperea biroul şi gândindu-se la bărbatul cu pardesiu albastru deschis. Un tip arătând a străin era o ciudăţenie în North Ambrose — o suburbie liniştită, rafinată, cu oameni aşezaţi. Bărbaţii din North Ambrose purtau costume sobre şi serviete maro; unii erau graşi, alţii slabi, dar oricine din North Ambrose ar fi putut fi luat drept fratele oricui altcuiva…

Domnul Slater nu se mai gândi la asta. Îşi termină programul, luă metroul spre Hoboken, trenul până la North Ambrose şi, în sfârşit, porni către casă pe jos…

Pe drum, trecu din nou pe lângă bărbatul cel înalt.

*

— L-am găsit, zise străinul. N-a fost uşor, dar l-am găsit!

— Unde era? întrebă domnul Slater, oprindu-se în loc.

— Chiar lângă Templul Misterelor Întunecate ale lui Isis, răspunse străinul. Prostul de mine! Trebuia să întreb de el de la început. Ştiam că e acolo, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap…

— Templul cui? întrebă domnul Slater.

— Al Misterelor Întunecate ale lui Isis, răspunse bărbatul brunet. Nu sunt cu-adevărat adversari. Profeţi şi vrăjitori, cicluri ale fertilităţii şi alte lucruri de-astea… Nu se apropie deloc de domeniul nostru!

— Înţeleg, spuse domnul Slater, privindu-l mai atent pe străin, în amurgul primăverii timpurii. Am întrebat pentru că locuiesc în oraş de mai mulţi ani şi nu cred că am auzit…

— Ia te uită! exclamă bărbatul, uitându-se la ceas. Nu mi-am dat seama cât de târziu s-a făcut! O să deranjez ceremonia, dacă nu mă grăbesc!

Şi, cu o fluturare prietenoasă a mâinii, plecă în grabă.

Domnul Slater merse încet spre casă, căzut pe gânduri. Altarul lui Baz-Matain... Misterele Întunecate ale lui Isis… Sunau a secte. Puteau exista asemenea locuri în oraşul lui? Părea imposibil. Nimeni n-ar fi închiriat o casă unor asemenea oameni…

După cină, domnul Slater se uită în cartea de telefon. Dar nu era trecut nici Baz-Matain, nici Templul Misterelor Întunecate ale lui Isis… Nici la informaţii nu află nimic despre ele.

— Ciudat, cugetă el. Mai târziu, îi povesti soţiei despre cele două întâlniri cu străinul.

— Ei, spuse ea, strângându-şi mai bine halatul, nimeni n-o să aducă nici o sectă în oraşul ăsta! Biroul Afacerilor Profitabile n-o va îngădui. Ca să nu mai vorbim despre Clubul Femeilor sau despre Asociaţia Profesorilor şi Părinţilor…

Domnul Slater se arătă de acord. Străinul trebuie să fi ales greşit oraşul. Poate că sectele erau în South Ambrose, un târg vecin care avea câteva baruri, un cinematograf şi nişte elemente clar indezirabile în cadrul populaţiei sale!

În dimineaţa următoare, era vineri. Domnul Slater se uită după străin, dar tot ceea ce zări fură colegii lui navetişti, atât de asemănători între ei. La fel se întâmplă şi la întoarcere. Evident, tipul vizitase Altarul şi plecase. Sau preluase acolo nişte îndatoriri, la ore care nu coincideau cu naveta domnului Slater…

*

Luni dimineaţă, domnul Slater ieşise din casă cu câteva minute întârziere şi tocmai se grăbea să prindă trenul, când zări în faţă pardesiul albastru.

— Salut! exclamă domnul Slater.

— Salut! răspunse bărbatul brunet, şi un zâmbet larg îi apăru pe chip. Chiar mă întrebam când o să ne mai ciocnim pe stradă…

— Şi eu, zise domnul Slater, încetinindu-şi mersul. Străinul ieşise la plimbare, bucurându-se în mod evident de vremea minunată. Domnul Slater îşi dădu seama că avea să piardă trenul.

— Cum mai merg lucrurile pe la Altar? întrebă el.

— Aşa şi-aşa, răspunse omul, cu mâinile la spate. Ca să fiu sincer, avem unele probleme…

— Aşa? întrebă domnul Slater.

— Da, spuse bărbatul brunet, cu chipul rigid. Bătrânul Atherhotep, primarul, ameninţă să ne retragă autorizaţia pentru North Ambrose. Spune că nu ne îndeplinim statutul. Dar, întreb eu, cum am putea s-o facem? Cum, cu Dionysus-Africanus stabilit peste drum şi înhăţându-i pe toţi cei potriviţi şi cu asociaţia Papa Legba-Damballa, cu două uşi mai departe, luându-i chiar şi pe cei nepotriviţi — ei, ce putem face?

— Nu sună prea bine, fu de acord domnul Slater.

— Asta nu-i tot, continuă străinul. Marele nostru preot ameninţă să plece dacă nu acţionăm în vreun fel, oricare… Este un discipol de gradul al şaptelea, numai Brahma ştie unde am mai găsi altul!

— Hm, murmură domnul Slater.

— Totuşi, de asta am venit eu aici, zise străinul. Dacă vor să folosească metode comerciale dure, am să le arăt eu una şi mai şi… Sunt noul director comercial, ştiți…

— Oh, exclamă surprins domnul Slater. Vă reorganizaţi?

— Într-un fel, răspunse străinul. Vezi dumneata, lucrurile stau cam aşa…

 Exact în acea clipă, un omuleţ scund şi rotofei se apropie în grabă şi-l apucă pe bărbatul brunet de mâneca pardesiului albastru.

— Elor, spuse el gâfâind. Am calculat greşit data… E lunea asta! Azi, nu săptămâna viitoare!

— La naiba, răspunse scurt bărbatul brunet. Va trebui să mă scuzaţi, se adresă el domnului Slater. Este un lucru urgent! Plecă repede, împreună cu omuleţul.

*

Domnul Slater întârzie la lucru cu o jumătate de oră în acea dimineaţă, dar nu-i păsa. Totul era destul de evident, gândi el, aşezându-se la birou. Un grup de secte răsărise în North Ambrose, concurându-se una cu alta pentru enoriaşi. Iar primarul, în loc să scape de ele, nu mişca un deget. Poate chiar lua mită!

Domnul Slater bătu cu creionul în biroul acoperit cu sticlă. Cum de  era posibil? În North Ambrose nu se putea ascunde nimic. un oraş atât de mic! Domnul Slater cunoştea un procent însemnat dintre locuitori pe numele lor de botez. Cum să poată trece neobservat aşa ceva?

Supărat, întinse mâna spre telefon.

Serviciul de informaţii fu incapabil să-i ofere numerele lui Dionysus Africanus, Papa Legba sau Damballa. Primarul oraşului North Ambrose, fu el informat, nu era Atherhotep, ci un om pe nume Miller… Domnul Slater îl sună imediat.

Discuţia fu departe de a-l mulţumi. Primarul insistă că era la curent cu toate afacerile din oraş, cu fiecare biserică şi fiecare loc de întâlnire. Şi, dacă ar fi existat vreo sectă — dar nu exista — ar fi ştiut de ea, mai mult ca sigur!

— Aţi fost indus în eroare, bunul meu domn, presupuse primarul Miller, puţin cam prea pompos pentru a-i conveni domnului Slater. Nu există oameni cu asemenea nume în oraşul nostru, nici asemenea organizaţii. Nu le-am fi îngăduit niciodată…

Domnul Slater reflectă atent la toate acestea, în drum spre casă. Îndată ce ieşi de pe peron, îl zări pe Elor, mergând pe Oak Street cu paşi mici şi rapizi.

Elor se opri la chemarea domnului Slater.

— Chiar nu pot zăbovi, spuse el vesel. Ceremonia începe foarte  curând şi trebuie să fiu acolo. A fost vina nătărăului ăla de Ligian!

Ligian, hotărî domnul Slater, trebuie să fie omul cel rotofei care-l oprise pe Elor de dimineaţă…

— E atât de neglijent, continuă Elor. Îţi poţi imagina un astrolog competent făcând o greşeală de o săptămână la conjuncţia lui Saturn cu Scorpionul? Nu contează… Ţinem ceremonia la noapte, chiar şi cu oameni puţini.

— Aş putea să vin şi eu? întrebă domnul Slater, fără ezitare. Adică, dacă aveţi prea puţini oameni…

— Păi…, se gândi Elor, e un caz fără precedent!

— Chiar mi-ar plăcea, zise domnul Slater, văzând în asta o şansă de a pătrunde în miezul misterului.

— Nu cred că e drept faţă de dumneata, continuă Elor, iar chipul lui  îngust, brunet, deveni gânditor. Fără pregătire şi toate celelalte…

— O să mă descurc, insistă domnul Slater. Ar fi avut ce să-i arunce în braţe primarului, dacă mergea! Chiar vreau să merg, urmă el. M-ai pus pe jar cu toate astea…

— În regulă, acceptă Elor. Ar trebui să ne grăbim!

*

O luară pe Oak Street, către centrul oraşului. Apoi, chiar când ajunseră la primele magazine, Elor coti. Îl conduse pe domnul Slater de-a lungul a două cvartale, apoi se întoarse cu unul. După aceea, se îndreptă iarăşi spre gară…

Era deja destul de întuneric.

— Nu există un drum mai simplu? întrebă domnul Slater.

— O, nu, răspunse Elor. Ăsta e cel mai direct. Dac-ai şti ce ocol am făcut prima dată…

Continuară — întorcându-se din drum, învârtindu-se, traversând străzi pe care le trecuseră deja, mergând înainte şi înapoi prin oraşul pe care domnul Slater îl cunoştea atât de bine…

Însă, pe măsură ce se întuneca şi în condiţiile în care intrau pe străzile familiare din direcţii nefamiliare, domnul Slater începu să se zăpăcească puţin. Ştia unde se află, desigur, dar mersul în cerc îl făcuse să renunţe.

Cât era de ciudat, gândi el. Cineva se putea pierde în propriul oraş, chiar şi după ce locuise acolo aproape douăzeci de ani!

Domnul Slater încercă să stabilească pe ce stradă se află, fără să se uite la plăcuţă, când, brusc, făcură o altă cotitură neaşteptată. Tocmai ajunsese la concluzia că se întorceau pe Walnut Lane, când descoperi că nu-şi putea aminti următoarea stradă cu care trebuiau să se încrucişeze. Când dădură colţul, privi plăcuţa. Citi: Left Orifice…

Domnul Slater nu-şi putea aminti de nici o stradă din North Ambrose pe nume Left Orifice!

Pe stradă nu erau felinare, iar domnul Slater îşi dădu seama că nu recunoaşte nici una dintre prăvălii. Asta era ciudat, pentru că el credea că ştie foarte bine micul cartier de afaceri din North Ambrose. Tresări când trecu pe lângă o clădire scundă, neagră, pe care trona o inscripţie slab luminată.

Inscripţia spunea: Templul Misterelor Întunecate ale lui Isis!

— E destulă linişte aici, în seara asta, nu? şopti Elor, urmărind privirea domnului Slater în direcţia clădirii. Să ne grăbim! Grăbi pasul, nelăsându-i celuilalt timpul necesar să pună întrebări…

*

Clădirile deveneau din ce în ce mai ciudate, pe măsură ce înaintau pe strada întunecoasă. Erau de toate mărimile şi de toate formele, unele noi şi sclipitoare, altele vechi şi dărăpănate. Domnul Slater nu-şi putea imagina nici o zonă din North Ambrose care să arate astfel. Să fi fost  oare un oraş în oraş? Putea exista, noaptea, un North Ambrose  despre care locuitorii din timpul zilei să nu ştie nimic? Un North Ambrose la care ajungi doar prin cotituri întortocheate, pe străzile familiare?

— Acolo au loc ritualuri falice, zise Elor, arătând o clădire înaltă, subţire. Lângă ea se afla o casă masivă, strâmbă.

— Aici e reşedinţa lui Damballa, îi explică Elor..

Către capătul străzii trona o construcţie albă. Era destul de lungă şi de joasă… Domnul Slater nu avu răgazul s-o cerceteze, pentru că Elor îl apucă de braţ şi îl conduse repede pe uşă.

— Chiar că ar trebui să devin mai punctual, mormăi Elor, mai mult pentru el însuşi.

 *

O dată ajunşi înăuntru, se treziră într-un întuneric complet. Domnul Slater putea simţi mişcare în jur, după care sesiză o luminiţă albă. Elor îl îndrumă către ea, spunându-i pe un ton prietenos:

— Chiar că m-ai ajutat să ies dintr-o încurcătură…

— L-ai adus? întrebă o voce subţire, de lângă luminiţă. Domnul Slater începu să distingă forme. Pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu obscuritatea, reuşi să zărească un bătrân micuţ, îndesat, aşezat în faţa luminii.

Bătrânul ţinea în mână un cuţit neobişnuit de lung.

— Desigur, răspunse Elor. Ba chiar a venit de bunăvoie!

Lumina albă era suspendată deasupra unui altar de piatră, îşi dădu seama domnul Slater. Cu un gest reflex, se întoarse să fugă, dar mâna lui Elor îi strângea braţul.

— Nu poţi să ne părăseşti acum, rosti Elor cu blândeţe. Suntem gata să începem…

În clipa aceea, alte mâini îl apucară pe domnul Slater — multe,  multe mâini, trăgându-l cu fermitate către Altar.

 

În româneşte de Cristina Ghidoveanu

Titlul original: The Altar (1953) – din volumul Untouched By Human Hand