The Beloved Of My Beloved Cover (2009)ROBERTO QUAGLIA & IAN WATSON

 (THE BELOVED TIME OF THEIR LIVES)

* British Science Fiction Association (BSFA) Award for best short story of 2009 *

 

Până la vârsta de optsprezece ani, Jonathan încă nu fusese îndrăgostit. În ultimii câțiva ani, prietenii lui flirtaseră cu fete, trecând de la una la alta cu pasiune sau fără scrupule, dar acest procedeu nu-l interesa pe Jonathan. El era convins că nu putea iubi cu adevărat decât o dată de-a lungul vieții sale, și nu era dispus să-și irosească timpul cu nimic mai puțin de-atât. Prietenii lui îl avertizau: o să rămâi veșnic virgin. Nu, răspundea el, o să iubesc — dar numai când pot să iubesc pentru totdeauna!

Foarte probabil exista un motiv genetic pentru atitudinea lui. O ființă umană are gene care o fac să se comporte într-un mod monogamic — și de asemenea gene care o împing către poligamie. Poveștile de dragoste sunt deseori pline de drame din cauza luptei dintre aceste gene antitetice. Prin combinații întâmplătoare, o persoană poate avea, în mod excepțional, numai gene pentru monogamie (sau, desigur, cele pentru poligamie). Jonathan trebuie să fi fost unul dintre acești rari indivizi ale cărui gene proclamau în cor, toate, o credință și o voință într-o dragoste eternă și imensă pentru o persoană unică, o iubire care să fie completă, perfectă și de neînfrânt.

Nici una dintre fetele adolescente pe care le vedea în preajmă nu părea potrivită. Problema cu adolescentele este aceea că, dacă sunt banale, e aproape sigur că au să rămână banale — dar dacă sunt vioaie și inteligente, tot ar putea deveni banale în viitor. Cum ar putea el iubi pentru totdeauna o creatură plină de viață și inteligentă care, după niște ani, ar putea să se transforme în ceva ce nu mai putea iubi? Înțelepciunea populară sugerează să te uiți la mama unei Iubite ca să-ți faci o idee despre ceea ce vei sfârși prin a găzdui în casa ta peste câteva decenii de acum înainte — iar rezultatul este deseori distrugător. Chiar și această metodă este departe de a fi ferită de erori. Măcar dacă ar putea să arunce o privire în viitorul candidatelor la iubirea lui, ca să fie absolut sigur ce vor deveni mai târziu!

Elena bătu la poarta vieții sale la scurtă vreme după ce-și sărbători cea de-a optsprezecea aniversare — ca să-i dea lecții particulare la fizică, un domeniu de care era fascinat și despre care știa că nu-l cunoaște de-ajuns. Datorită faptului că tatăl lui Jonathan emigrase în Thailanda ca să se bucure de masaje, iar mama lui se alăturase unei comunități din Spania pentru a-și extinde mintea, Jonathan fusese lăsat să se descurce singur de la șaptesprezece ani, deși pus la adăpost cum se cuvine într-un mic apartament, cu o mică alocație — și, așa cum ați dedus deja, era într-o stare de spirit filosofică. Jonathan nu se simțise niciodată chiar în largul lui alături de părinți, și nici ei, evident, nu se simțiseră în largul lor alături de el (și nici unul alături de celălalt).

Elena era o femeie mai mult decât matură — avea poate șaizeci și cinci sau șaptezeci de ani.

I-ar fi putut fi cu ușurință bunică! Așa că orice noțiune legată de o relație sexuală cu ea era absurdă pentru un băiat de optsprezece ani. Și totuși, de-a lungul orelor lungi pe care le petreceau studiind împreună, o percepea pe Elena ca fiind o femeie de o delicatețe extraordinară. În ciuda vârstei, avea o siluetă plăcută, iar vocea ei poseda un ton hipnotic care îi dăruia băiatului pacea interioară. Părea chiar că ea i-ar putea citi gândurile, pentru că răspundea la întrebări pe care nu le pusese încă. Deseori, anticipa dorința lui nerostită de a căpăta o cafea sau o bere din frigider. „Care-i probabilitatea de a fi timpul pentru o cafea?” s-ar fi putut să întrebe ea. „Fie T timpul. Fie C cafeaua, ca și Celeritas, viteza luminii…” Într-un grad surprinzător, păreau pe aceeași lungime de undă în ceea ce privea cum și de ce merge Universul. Deși era limpede că Elena nu putea fi femeia vieții lui, Jonathan își dădu seama că ar fi știut că a găsit-o pe femeia vieții lui dacă ar fi fost în stare să și-o imagineze sfârșind prin a semăna cu Elena la bătrânețe.

*

Într-o zi, Jonathan o întrebă pe Elena dacă era măritată, din moment ce până atunci ea nu adusese niciodată vorba despre asta.

— Într-un fel, răspunse ea.

— Vrei să spui că nu crezi în formalitățile căsătoriei?

— Nu, de aceea nu m-am măritat niciodată oficial.

— Atunci de ce, pot să întreb?

— E o poveste lungă.

— Și nu vrei să mi-o spui.

Elena oftă, cu un aer dulce-amar.

— Altă dată. Probabil înainte să primesc sărutul morții.

— Ăă…?

— O, doar ceva ce-am citit… las-o baltă.

Ceea ce el și făcu. Avea lucruri mult mai importante asupra cărora să se concentreze.

— N-am fost încă niciodată îndrăgostit, zise el.

— O să vină vremea, Jonathan, nu-i nevoie să te grăbești.

Surâsul Elenei părea matern.

— Trebuie să fie atât de plăcut să fii îndrăgostit…

Pentru câteva clipe, Jonathan se pierdu într-un vid constând din absența oricăror asemenea amintiri.

— E singurul sentiment pe care are vreun rost să-l ai, confirmă ea.

*

Lunile trecură și înflori o adâncă prietenie. Uneori luau ceaiul în oraș, sau se ducea la cumpărături cu ea. Pe măsură ce se apropia ultima zi a anului vechi, Jonathan mărturisi că nu prea dorea să-și petreacă revelionul îmbătându-se cu prietenii și cu ce iubite or mai fi avut ei în acel moment. Dar alternativa ar putea fi și mai tristă.

— Dacă dorești, spuse Elena, putem petrece revelionul împreună. Te invit la mine acasă! Eu o să gătesc.

Jonathan acceptă plin de recunoștință.

Faptul de intra pentru prima oară în apartamentul tihnit al Elenei îi dădea o senzație ciudat de satisfăcătoare. Pe masă ardeau două lumânări.

— O mică cină romantică pentru o bunică și un băiat. Nimeni altcineva!

Elena se îmbrăcase cu adevărat elegant, cu o bluză crem de dantelă și o fustă turcoaz lungă. plisată. Anii nu reușiseră să-i răpească eleganța fundamentală.

Asparagusul și scoicile fură urmate de rață, apoi de cremă de zahăr ars. La lumina lumânării, și alimentată de o cantitate remarcabilă de vin roșu, un cabernet sauvignon excelent din România, conversația lor ajunse la un nivel nemaiîntâlnit de intimitate. Când sosi miezul nopții, închinară pentru noul an cu șampanie, pe sunete de Apocalyptica, un soi de hard rock interpretat la violoncele — alegerea Elenei.

 *

Ochii amândurora sclipeau, nu numai datorită alcoolului, care este doar un amplificator nobil al emoțiilor. Pe măsură ce rock-ul la violoncel cântat de Apocalyptica devenea mai suav, muzica se transforma într-o invitație la dans. A rezista ar fi fost o insultă la adresa universului. Așa că Jonathan și Elena dansară, iar dansul lor fu mai încântător decât se poate spune în cuvinte. Parfumurile lor se amestecară, iar mecanismul implacabil al destinului elimină orice altă urmare decât ceea ce trebuia să se întâmple. Elena închise ochii și se întinse câțiva centimetri spre Jonathan, doar atât cât să-l sărute delicat pe buze. Emoțiile explodară în pieptul lui Jonathan, minunate emoții pe care le așteptase de ani de zile în zadar. Fără să-și pună întrebări despre ceea ce făcea, Jonathan răspunse la sărut cu pasiune. Timpul făcu o buclă vreme de multe secunde, creând în sânul universului o mic bulă care ar fi trebuit pe drept să dureze o veșnicie, indiferent de ceea ce se petrecea altundeva.

Când sărutul se sfârși, Elena îl privi cu ochii mari.

— Vino, murmură ea, și îl luă de mână cu delicatețe.

Jonathan — cu mintea în transă și cu trupul inundat de hormonii dătători de încântare — o urmă încrezător în dormitor.

*

Urmă o noapte foarte lungă de pasiune, în timpul căreia Jonathan fu inițiat în ceea ce își închipuia că trebuie să fie toate variațiile posibile oferite de actul iubirii. Semnele vârstei păreau să fi dispărut la Elena, care gusta cu lăcomie fiecare clipă a acelei sublime comuniuni sexuale și nu se sătura niciodată. După fiecare orgasm al lui, se întorcea la luptă, fermecătoare și totuși cu o hotărâre neobosită, ca și cum avea nevoie ca fluidele lui să stingă o flacără străveche pe care nimic altceva pe lumea asta n-ar fi putut-o înăbuși. Iar el, îmbătat de extaz — unul natural, nu cel de natură farmaceutică — părea să fie capabil să continue să facă dragoste o veșnicie, după atâția ani de așteptare și de abstinență. Când, la prima geană de lumină a dimineții, obsesia trupească se domolise în sfârșit la amândoi, împletiți laolaltă, încă se nutreau fiecare din fierbințeala și din mirosul celuilalt, într-o contopire pe care nimic pe lume n-ar fi putut s-o desfacă.

— Sunt atât de fericit, murmură Jonathan, savurând o plenitudine care-i fusese  necunoscută până în urmă cu câteva ore.

— Și eu sunt fericită acum, îi răspunse Elena ca un ecou, îmbrățișându-l încă și mai strâns.

— O să te iubesc pentru totdeauna, jură Jonathan.

— M-ai iubit deja, replică ea, mângâindu-i părul.

Aceste dezmierdări îl împinseră pe Jonathan adânc în somnul nevinovat al copiilor și al iubiților.

Când, după ce trecuse o veșnicie, Jonathan se trezi, soarele inunda camera. Lângă el se afla Elena, dar în același timp nu mai era acolo. Trupul îi era rece. Așa cum descoperi foarte curând Jonathan, era moartă.

Toate eforturile și bucuria neobișnuite trebuie să fi avut ca rezultat un atac de inimă. Sau, toate dezmierdările intime, un atac cerebral masiv.

*

Prăbușirea de pe culmile lumii fu nespus de dureroasă. Improbabilul și imposibilul se petrecuseră la scurtă vreme unul după celălalt. Găsise ceea ce știa că avea să fie singura iubire a vieții sale, și totuși ea dispăruse aproape imediat din univers și din viața lui. Întreaga lui viață de iubire era încheiată toată într-o singură noapte, fără nici o posibilitate de repetare: ce farsă teribilă îi jucase destinul!

Oricine altcineva ar fi fost traumatizat de o asemenea experiență, dar mai devreme sau mai târziu și-ar fi revenit, în afară de cazul în care s-ar fi sinucis numaidecât. Viața unei asemenea persoane ar fi mers mai departe. Ar fi cunoscut alte femei. Dar nu Jonathan. Vă place sau nu, el era făcut să iubească numai o dată, complet și irevocabil. Dragostea lui pentru o Elena care nu mai exista avea să-l însoțească tot restul vieții. Nimic n-ar fi putut să schimbe această stare de lucruri. Faptul că era conștient de asta îl tortura, aruncându-l într-un abis fără întoarcere.

În anii care urmară, Jonathan se închise în sine, cu studiile sale. Acestea erau singura evadare pe care și-o îngăduia dintr-o suferință care semăna, totuși, cu cea mai presus dintre toate plăcerile — pentru că, dacă iubirea lui pentru dispăruta Elena nu era menită să se stingă, n-avea să renunțe niciodată la durerea sublimă a absenței sale, o durere sacră, purtând mărturia dragostei sale neabătute și care o simboliza.

Jonathan începu să viseze cum a fi să meargă cumva înapoi în timp, într-o perioadă de dinainte de moartea Elenei. Evident, ideea era imposibilă, dar asta nu-l împiedica să viseze — nici să se cufunde în enigme științifice privitoare la timp. În lume trecură zece ani, în timp ce Jonathan rămase izolat de societatea umană, pierdut în studii obsesive. Slavă Domnului că avea o alocație. Mama și tatăl lui păreau să fi pierdut socoteala timpului și a realității, una prin spiritualitate, celălalt în mâinile maseuzelor thailandeze, care trebuie să fi fost cu adevărat bune. Din când în când, sosea câte o carte poștală.

De fapt, timpul este doar unul dintre modelele prin care ființele umane interpretează realitatea, nu ceva care există obiectiv, în sens absolut. Dacă viitoruri, trecuturi și prezenturi alternative ar putea fi accesate mental? Dacă ți-ai putea devia punctul de vedere din continuum-ul cu care erai obișnuit și l-ai putea atribui unei linii temporale alternative, alese de instinctele tale cele mai adânci?

Linia temporală ideală ar fi un prezent alternativ în care Elena ar fi de vârsta lui, iar împrejurările iubirii lor ar fi perfecte. Trebuia să excludă a priori această viziune utopică. Chiar dacă un asemenea prezent alternativ exista, n-avea să găsească niciodată o cale de a-și muta punctul de vedere acolo. A fi un continuum cu care Jonathan nu avusese niciodată nici un contact, așa că n-ar fi niciodată în stare să ghicească unde se afla, doar cu ajutorul intuiției. Chiar dacă acel loc ar fi un timp prezent paralel, era prea îndepărtat din punct de vedere existențial de viața lui actuală — precum cea de-a suta reflexie a cuiva într-un lift cu oglinzi, unde imaginile se îndepărtează progresiv, dispărând din vedere.

Cea mai bună speranță de a găsi o cale să-și reamplaseze punctul de vedere se afla în interiorul propriei sale linii temporale de probabilitate, pentru că aceasta traversase cu siguranță linia temporală a Elenei pentru o vreme. Nu avea nici un sens să spere mai mult — nici pentru toată dragostea din lume, care ardea înăuntrul lui.

*

Anii de cercetări obsesive și de angajare disperată se maturizară până când, în cele din urmă, Jonathan se convinse singur că era gata pentru marele salt. Ajunsese la treizeci și unu de ani. Ceea ce trebuia să înjghebeze repede era o mașină a timpului virtuală, care să poată exploata puternica rezonanță morfică dintre punctul de plecare și destinație. Trebuia să plece dintr-o situație și să ajungă în alta aproape identică — oricare ar fi diferențele existente la exterior.

Contextul cel mai constant și mai stabil la care se putea gândi era MacDonald’s, din moment ce diferența dintre oricare MacDonald’s și un altul era minimă, mai mică decât o singură literă, cum ar fi un „a”. La fel cum MacDonald’s colonizase lumea asta, trebuie să fi colonizat oricare alta cât de cât asemănătoare. Era de conceput că ar putea exista un McDonald’s fără doi de „a” într-o realitate oarecare, dar era greu de închipuit o realitate lipsită de ceva foarte asemănător cu MacDonald’s. Prin urmare, MacDonald’s avea să fie pentru el mașina timpului! Când sosi ziua cea mare, Jonathan se duse la un MacDonald’s ales la întâmplare și mâncă ceremonios ultimul MacCheeseburger din epoca lui personală. Acum, busola iubirii lui trebuie să-l ducă la un MacDonald’s din apropierea unui spațiu ocupat de Elena. Cât despre momentul din timp… trebuia să fie ca un arcaș zen, nimerind ținta în întuneric, legat la ochi.

După ce înghiți ultima îmbucătură, Jonathan închise ochii și se concentră, așa cum se instruise singur să facă. Mintea lui se pierdu în ea însăși. Sunetele și mirosurile MacDonald’s-ului dispărură.

*

După un interval imposibil de definit, ceea ce îi izbi conștiința fu o diferență în ceea ce privește mirosul, mai puțină grăsime de burger în aer, un miros mai pronunțat de MacSalate dulci. Deschise ochii. MacDonald’s-ul era aproape identic cu cel în care-i închisese, cu excepția faptului că aici clienții erau îmbrăcați altfel! Destul de mulți bărbați purtau jachete pastel cu revere late; unele femei preferau salopete de catifea. Personalul, desigur, purta exact aceleași MacUniforme.

Cât de bucuros era Jonathan! Pantalonii lui de tercot și jacheta de velur nu păreau prea nepotrivite. Se întrebă pentru scurtă vreme dacă, prin sosirea lui, deplasase în altă parte un Jonathan pentru a-și face el loc — evident, nu exact din acest MacDonald’s; asta ar fi o coincidență remarcabilă! Dar dacă deplasase un Jonathan, unde îl deplasase? Poate către o linie temporală unde Jonathan nu se născuse niciodată — altfel Jonathan cel deplasat ar deplasa la rândul lui un Jonathan, ad infinitum, iar acest proces ar putea continua ca niște piese de domino căzând unele peste altele până când chiar el, la rândul lui, era deplasat de un alt Jonathan deplasat. Fără îndoială datorită unor asemenea perspective, Jonathan se simți oarecum mai matur decât înainte.

Se putea presupune că Elena era în viață și că locuia nu prea departe chiar de acest MacDonald’s. Așadar, cum s-o găsească? Nu era cu putință ca ea să-l recunoască — o cunoscuse doar la vârsta bătrâneții. Ducându-se să o caute la întâmplare, ar risca să rateze în mod repetat ocazia de a o întâlni. Așteptarea în acest MacDonald’s aflat cel mai aproape de casa ei părea cea mai bună strategie! Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu ar veni aici să mănânce sau să bea, sau doar să folosească toaleta, care la Mac Donald’s e întotdeauna curată și primitoare. Și apoi ar întâlni-o din nou. A, din punctul ei de vedere nu din nou, ci pentru prima oară — prin urmare, din punctele lor de vedere combinate, ar întâlni-o din nou în proporție de cincizeci la sută. MacDonald’s ar fi ca o cutie a lui Schrödinger până când ar observa-o.

Jonathan închirie o cameră în cel mai apropiat hotel, pentru orele din noapte când MacDonald’s era închis. Din fericire, un principiu de conservare menținuse banii identici. Pentru cazul în care cardurile de credit nu s-ar fi conservat, adusese cu el o mulțime de bani lichizi, alegând cele mai vechi bancnote pe care putuse să pună mâna. Asta îl făcea bogat, datorită opusului inflației.

Petrecu fiecare zi din următoarele trei săptămâni în acel MacDonald’s, repezindu-se doar de două ori pe zi până la un magazin cu mâncare sănătoasă, pentru niște gustări. N-ar fi fost câtuși de puțin romantic să ajungă supradimensionat. Ca să-i împace pe angajații de la MacDonald’s, cumpăra deseori MacApă și citea un roman polițist pe nume Moartea mă sărută, pe care îl găsise într-un coș de gunoi, câte zece cuvinte o dată, se uita în jur, încă zece cuvinte, se uita în jur — spera el, fără să pară paranoic. Din când în când se freca la gât, ca și cum ar fi suferit de o afecțiune care-i cerea să-și întoarcă des capul — altfel, i-ar putea înțepeni într-o singură poziție. Angajații, care sufereau cu toții de ceva, într-un fel sau altul, nu-l băgau în seamă, deși copiii îl priveau cu ochi mari. La început, titlul cărții îi aduse aminte de ceva, dar repetarea lui în susul fiecărei a doua pagini îi amorți repede atenția.

În sfârșit, în cea de-a douăzecea zi a privegherii sale, inima lui Jonathan aproape că explodă când o femeie în jur de patruzeci de ani, semănând exact cu o fotografie a Elenei de la vârsta de patruzeci și unu de ani, intră la MacDonald’s și se îndreptă grăbită spre toaletă. Elena! Cum s-o abordeze? Ah, să pretindă că face un sondaj privind calitatea MacToaletelor.

Când ușa cu desenul unei femei se deschise și Jonathan se trezi față în față cu Elena, se simți paralizat și fără cuvinte.

Elena se găsea în fața unui bărbat în jur de treizeci de ani, cu chipul palid și buze tremurătoare, care căsca gura la ea cu ochii ieșiți din orbite.

Sângele i se scurse din obraji. Făcu ochii mari.

— Jonathan! rosti ea cu răsuflarea tăiată.

Apoi îi căzu în brațe, fără ca el să aibă nici cea mai mică idee ce se petrecea.

— O, Jonathan, te-am așteptat toți anii ăștia! Iar acum ești aici!

Oftă fericită, cu capul pe umărul lui.

— Ai venit!

— Nu e posibil… Cum de mă cunoști deja?

Ea făcu un pas în spate, cu o expresie compătimitoare pe chip.

— Trebuie să fie primul tău salt…  adevărat, ceea ce mi-ai spus cu o veșnicie în urmă.

— Ăă… primul meu salt? Vrei să spui că o să te întâlnesc altă dată în viitorul meu — dar în trecutul tău…? Cum, de ce?

Jonathan fusese sigur că, atunci când o găsea pe Elena, aveau să fie împreună din acel moment pentru totdeauna. Nu era așa, după cât se părea.

De ce, răspunse ea, este întrebarea care m-a chinuit ani de zile. Dar să uităm de ce! Suntem împreună, tu și cu mine! Asta-i tot ce contează. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă atât cât durează.

— Atât cât durează? repetă Jonathan ca un ecou.

Cu un aer serios acum, ea îl privi lung în ochi.

— Mi-ai explicat deja odată că dacă trecutul unei persoane conține viitorul unei alte persoane, trebuie să existe o anumită indefinibilitate, sau o incertitudine definită, astfel încât să nu destabilizeze continuum-ul și să lase lucrurile să meargă mai departe.

— Ți-am spus eu asta?

Se simțea ca și cum ar fi fost într-o transă.

Elena dădu din cap.

— Scuzați-mă, vorbi o mamă supraponderală care încerca să se apropie de toaletă.

Când Jonathan ajunsese s-o cunoască prima oară pe Elena, pentru lecțiile de fizică, nu exista nici o versiune mai în vârstă a lui care să fie partenerul ei — așa că, pentru un motiv oarecare, nu avea să-și petreacă restul vieții cu ea chiar până la sfârșit. Poate că versiunea mai vârstnică murise înainte ca persoana lui de optsprezece ani să o întâlnească. Asta urma să se întâmple în viitorul ei, așa că Elena nu putea încă ști asta. Nu dacă el nu-i spusese deja, în trecutul ei, dar nu știa încă asta, pentru că urma să se întâmple doar în propriul lui viitor… presupunând întotdeauna că o versiune mai în vârstă și una mai tânără a lui însuși din linii temporale deosebite ar putea ocupa amândouă aceeași linie temporală, chiar dacă în momente diferite.

Scuză-mă! Am dreptul să folosesc toaleta!

Când Elena se dădu și mai în spate, femeia enormă trecu printre ea și Jonathan ca o eclipsă totală, umplând tot spațiul disponibil. Cu greutate, femeia se strecură prin ușa de la toaletă. În timp ce se mișca, dezveli… un perete gol. Femeia prea voluminoasă o trăsese pe Elena cu ea, agățată ca un parazit nepotrivit pe o balenă? Nu. Jonathan încetase să o observe pe Elena și acum dispăruse!

Jonathan se clătină, tulburat, cuprins de panică și de dezolare. S-o fi găsit pe Elena și s-o fi pierdut din cauză că o femeie cât un munte voia să intre la MacToaletă! Elena fusese solidă și reală, dar continuum-ul se destabilizase datorită obezității locale. Prea multă masă ocupând un loc, prea multă definibilitate. Poate!

Jonathan se întoarse la masa lui, unde Moartea mă sărută zăcea deschisă, și se prăbuși pe scaun. Pentru o vreme, se uită fix la ușa dinspre stradă, dorind ca Elena să intre iarăși în MacDonald’s, ca și cum realitatea s-ar putea rearanja singură după câteva minute. În schimb, intră o femeie încă și mai masivă, acoperind cu totul un scaun cu rotile autopropulsat. Jonathan se simți ireal prin comparație, ca și cum n-ar fi avut suficientă substanță. MacDonald’s era un loc riscant pentru a încerca s-o întâlnească pe Elena! Și totuși, rămânea locul cel mai logic. Ah, de ce zăbovise Elena cu el lângă MacToaletă? Trebuia să fi fugit ținând-o de mână pe stradă, unde era mai mult spațiu liber.

Dacă Elena dispăruse, asta însemna că ea fusese doar probabil prezentă în MacDonald’s în ziua aceea. Probabilitatea fusese foarte mare, poate de 99,9 la sută, dar asta lăsa 0,01 la sută improbabilitate, pe care simpla masă a femeii supraponderale o dislocase în realitate, cam ca o gaură neagră pe dos. Chiar acum, era foarte posibil ca Elena să fie altundeva în oraș, unde ar fi cel mai probabil să se afle, fără să fie conștientă de a-l fi întâlnit pe Jonathan și totuși gândindu-se poate la el și întrebându-se de ce, în acest moment anume.

În mintea lui Jonathan apăru o viziune a lumii cu totul nouă, care explica în ce fel fusese în stare să călătorească prin puterea voinței într-o linie temporală alternativă și explica, de asemenea, șosetele pierdute în mașinile de spălat…

Trebuie să existe un număr infinit de linii temporale cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate — dar niciodată cu certitudine absolută. În liniile temporale cele mai puțin probabile, întreaga rasă umană s-ar putea transforma în dinozauri inteligenți, iar cerul ar putea deveni verde. În liniile temporale mai puțin (dar nu cele mai puțin) probabile, un bărbat putea deveni femeie, sau pisica favorită iguană — o schimbare, dar nu chiar atât de haotică. Cele mai probabile linii temporale ar fi foarte stabile, dar nu în totalitate. Ai putea să pui douăzeci de șosete într-o mașină de spălat și să recuperezi nouăsprezece. Uneori s-ar petrece coincidențe nebunești. O fetiță pe nume Ruby Gumdrop de pe Aleea Nevăstuicii numărul 52 ar da drumul unui balon de care și-ar lega adresa — balonul ar ateriza la două sute de mile depărtare, pe Aleea Nevăstuicii numărul 52 dintr-un alt oraș, pentru a fi găsit de o altă fetiță de aceeași vârstă, care poartă și ea numele de Ruby Gumdrop.

Așa că Jonathan devenise foarte improbabil într-o linie temporală, și foarte probabil în aceasta.

Acum, că știa că Elena era aici și că ea știa cine e Jonathan, de ce să nu dea un anunț în ziarul local ca să aranjeze un loc de întâlnire? A, dar nu, trebuia să călătorească și mai mult în trecutul ei ca să-i vorbească despre incertitudini, pentru că asta se întâmplase deja. Dacă nu făcea asta, totul ar putea deveni nesigur.

Așa cum făcuse în celălalt MacDonald’s, închise ochii și se concentră.

*

Și îndată deschise ochii — ca să vadă ceea ce era, în aparență, același veșnic MacDonald’s. Totuși, angajații erau alți oameni, diferiți — iar prețurile erau mai mici.

Cam cu douăzeci la sută mai mici!

Când se duse la MacToaletă și aruncă o privire în oglindă, avu un șoc. Arăta cam cu zece ani mai în vârstă. La început amuți de uimire, apoi însă își aduse aminte senzația nedefinită de dinainte, de maturitate mai mare, și ajunse la concluzia că faptul de a călători înapoi de-a lungul oricărei linii temporale trebuie să aibă un preț, acela al îmbătrânirii proporționale. De data asta, devotamentul îl costase scump — zece ani de tinerețe.

Dar exista un avantaj! Aici, în trecut, mai puțini clienți erau voluminoși. Poate un sfert în loc de o treime. Se duse îndată la aceeași cutie de gunoi în care găsise Moartea mă sărută. Desigur, nu putea fi acolo aceeași carte decât peste zece ani, dar Jonathan găsi în schimb Un tezaur de proverbe turcești: izvorul tuturor dicționarelor de proverbe în turcă și în engleză. Spatele era sfâșiat și lipseau ultimele o sută de pagini — poate că acele pagini fuseseră rupte pentru ca cineva să-și șteargă nasul sau să se curețe de grăsime.

Astfel începură două săptămâni de MacApă și de „Dragostea e un bob de năut în flăcări”, „O femeie urâtă deretică în casă, o femeie frumoasă hoinărește pe străzi”… Dar în a cincisprezecea zi, o Elena abia trecută de douăzeci de ani întră la MacDonald’s ca să facă pipi. Jonathan se instală repede în fața ușii toaletelor, atent la apropierea oricăror persoane supraponderale. De îndată ce ieși Elena, îi tăie calea.

Ea vorbi cu calm:

— Vrei să mă lași să trec?

Ah, nu-l recunoscuse! Slavă Domnului că nu era nevoie să meargă mai departe înapoi în timp.

— Scuzați-mă, spuse el, dar sunt inspector pentru calitatea MacToaletelor, așa cum le percep clienții. Îmi puteți acorda o clipă pentru câteva întrebări? Mai întâi, improviză el în grabă, ați făcut pipi sau caca?

Dumnezeule, auzise prea multe mame cu copii mici! Trecuse o veșnicie de când vorbise normal cu cineva!

— Ești un pervers! exclamă ea.

Apoi chipul îi deveni palid.

— Jonathan…?

— Știi cine sunt?

De fapt, slavă Domnului că-l cunoștea — era mai bine decât să fie socotit pervers.

— Nu se poate! E o halucinație! Lasă-mă să ies de-aici!

— Elena, iubita mea, totul e în ordine, nu intra în panică…

O reținea cu forța, dar Elena încetă brusc să-i opună rezistență.

— Mirosul tău, l-aș recunoaște oriunde. Oh, Dumnezeule, visez… visez…

— Nu visezi, iubirea mea. Liniștește-te. Pretinde că e o vrajă și lasă-te îndrăgită de imposibil. Imposibilul te iubește.

Elena închise ochii pentru o clipă, apoi începu să plângă.

— Trebuie să fiu moartă! Așa ceva nu poate să se întâmple în realitate.

— Am nevoie de tine vie! Adică: ești vie, și am nevoie de tine. Am stat aici vreme de săptămâni, așteptând și bând MacApă. Nu plânge.

— Pentru că lacrimile mele nu sunt MacApă?

Râse isteric.

— Ești tânăr!

Și începu să danseze. Iar el crezuse că arăta cu zece ani mai bătrân!

Pentru a stabili continuitatea și a face lucrurile mai probabile, îi îndrugă repede despre incertitudinea definită și despre indefinibilitatea certă, același fraze pe care le folosise ea față de el — ca și cum ar fi recitat o rugăciune sau o formulă magică. În curând aveau să fie în pat, fie la hotelul lui, fie indiferent unde locuia ea.

Mare greșeală.

Jonathan încetase să mai acorde atenție împrejurimilor. Chiar în acea clipă, o voce hârâitoare rosti:

— Faceți-mi loc!

Poate că bărbatul supraponderal avusese destul suflu doar pentru două vorbe, însă vocea lui avea în același timp un ton militant. Fie din cauza Puterii Grase sau a inerției, se și comportă militant: brațe imense, urmate de un corp uriaș, pătrunseră între Jonathan și Elena, silindu-i să se despartă. Când eclipsa trecu, Elena dispăruse.

Îndurerat, Jonathan se întoarse la masa lui.

În timpul scurtei lor întâlniri, Elena păruse uluită de înfățișarea lui tinerească, în comparație cu atunci când îl văzuse ultima oară, în trecutul ei. Era oare condamnat să stea la MacDonald’s ani întregi, citind proverbe turcești bizare, până când îmbătrânea suficient în mod natural ca să călătorească și mai departe în timp, ca să sosească — adăugând și călătoria prin timp — arătând foarte matur? Adevărat, ultimul său salt adăugase un deceniu vârstei lui aparente, dar încă un deceniu de îmbătrânire datorat unui nou salt părea, sincer, insuficient.

Cugetă la imaginea de neșters a cadavrului ei după noaptea de dragoste pe care-o petrecuse cu el în trecutul lui, care era viitorul ei. Voia atât de mult să fie complet transparent în ochii ei, pentru că aceasta este natura unei iubiri adevărate și absolute — n-ar trebui să existe nici un secret între parteneri. Și totuși, cu nici un chip ea n-ar trebui să afle despre propria-i moarte în brațele lui, în timpul îmbrățișării care fusese ultima pentru ea și prima pentru el! Această excepție de la transparență îl durea și totuși, paradoxal, alimenta mai departe dragostea lui imensă și suferința provocată de despărțirea lor.

Dorul lui crescu necontrolabil până când deveni un incendiu violent dintr-o pădure de care trebuia să fugă — să se cufunde în lacul dătător de viață al prezenței ei, cum s-ar spune. Așa cum ziceau turcii, în secțiunea despre Yokluk sau ”absență”: Hasret ateșten gömlektir (”Dorul e o cămașă de foc”). Prin urmare, uită totul despre timp și despre vârstă, închizând ochii și concentrându-se. Abia dacă mai auzi:

— Hei, nu pot să trec cu scaunul cu rotile…

*

MacPrețurile erau încă și mai mici. Izvorul tuturor dicționarelor de proverbe dispăruse, slavă lui Allah. În local se afla un singur client supraponderal.

Ca un înotător după ieșirea la suprafață, Jonathan își trecu mâna prin păr și nu găsi prea multe fire, așa că se duse la MacToaletă ca să se uite în oglindă.

Un Jonathan având aproximativ șaizeci de ani îi întoarse privirea! Poate 58, poate 62, n-avea cum să fie sigur. Evident, întoarcerea în timp semăna cu încercarea de a atinge viteza luminii! În cazul călătoriei spațiale, cu cât accelerai mai mult, cu atât masa ta creștea, până când ajungeai supraponderal în ceea ce privea masa, deși rămâneai la fel ca înfățișare. În cazul călătoriei temporale, cu cât mai departe mergeai, cu atât mai repede îți creștea vârsta. Dacă ar fi trebuit să se întoarcă încă vreo câțiva ani, probabil că ar ajunge în vârstă de o sută de ani. Unde se dusese viața lui între timp? Fusese folosită sub formă de combustibil temporal.

Cum ar fi fost posibil să atragă din punct de vedere erotic o Elena încă și mai tânără?

Ca bărbat în vârstă de aproximativ șaizeci de ani, Jonathan era nelalocul lui printre numeroșii tineri care vizitau MacDonald’s-ul. L-ar fi putut privi ca pe un soi de MacAdolescentofil. Așa că acum trebuia să rămână vigilent în timp ce lăsa și mai puțin impresia că se uita des în jur. Din fericire, același coș de gunoi îl salvă încă o dată (sau pentru prima oară), sugerând că destinul colabora poate cu el.

De data asta cartea aruncată avea titlul Regulile golfului explicate. „Golful e un joc singuratic”, informa cartea. La fel și încercarea de a o găsi pe Elena! „Golful este dificil pentru că noi îl facem astfel. Tot soiul de inhibiții și de temeri apar în mintea unui om pe cale să lovească o minge de golf, unele dintre ele fiind demoni creați chiar de sine însuși, iar altele fiind gravate în imaginația lui de către priveliștea intimidantă a traseului din fața lor…” Da, asta era înțelept. Jonathan trebuia să se destindă.

„Cunoaște-ți mingea”: și acesta era un sfat bun, dar Jonathan era sigur că și-ar recunoaște iubita la orice vârstă. Oricum, peste treisprezece ani! Sub acea vârstă, de dragul decenței, ar fi trebuit să o lase să mai crească puțin, chiar dacă el însuși continua să îmbătrânească.

La golf, uneori aveai nevoie să dai drumul unei mingi vertical peste umăr ca s-o pui înapoi în joc. Atenție sporită, dacă ai fundul mare și mingea ricoșează de el! Statul în MacScaune vreme de săptămâni sau de ani întregi ar putea foarte bine să-i mărească fundul lui Jonathan, și totuși ce altceva putea face în legătură cu asta? Să facă exerciții de gimnastică sau de yoga în MacToaletă?

Din fericire, trecură numai zece zile până când o tânără Elena inconfundabilă intră la MacDonald’s cu o prietenă — nu ca să facă pipi, ci ca să mănânce! Toți tinerii trec printr-o fază în care cred că fast-food-ul e bun. Pentru că învățase răbdarea, Jonathan o observă mânjindu-și buzele cu ketchup și sorbind încet cu paiul un shake cu lapte, oferind involuntar un spectacol minunat de senzualitate spontană. N-avea mai mult de șaptesprezece ani, estimă el. Arăta pură și complet inocentă, și totuși în ochii ei zări deja sclipiri ale acelei lumini care în anii următori avea să radieze în înfățișarea aceea a ei. Fapt unic în istoria lumii, Jonathan se uita la fata care ar fi devenit mai târziu iubirea vieții sale înainte ca toate acestea să se fi întâmplat. De fapt, era nevoie de noi timpuri verbale pentru a-i exprima experiența.

Până acum se săturase de MacToalete, care se dovediseră primejdioase și erau, în orice caz, lipsite de poezie, chiar dacă se făcea curățenie o dată pe oră. A aprinde dragostea Elenei pentru el nu putea fi o treabă simplă și instantanee. Dacă eșua de data asta, întreaga buclă a realității în care trăise, după cât se pare, de-a lungul celei mai mari părți a vieții sale s-ar putea dizolva în nimic, lăsând mai puține urme în univers decât o bulă de săpun care se sparge!

În plus, cu Elena era și prietena aceea a ei. Un bătrân care făcea avansuri într-o asemenea companie ar provoca jenă sau chicoteli, dacă nu chiar țipete. Când Elena ieși din MacClădire, o urmă la o distanță discretă, prefăcându-se că studiază cartea despre golf.

Și după ce descoperise unde locuia Elena, se duse la un restaurant indian. În sfârșit, niște feluri interesante!

*

Elena știa că era o fată deosebită, și totuși asta constituia o sursă de îngrijorare. Cele mai multe dintre prietenele ei aveau deja un iubit, sau cel puțin avuseseră unul. De ce ea nu reușea să găsească un băiat care s-o intereseze? N-avea nici cea mai mică idee ce căuta, dar știa exact ce n-o interesa, iar lumea părea plină de băieți neinteresanți. Poate că asta se-ntâmplă din cauză că bărbații se maturizează psihologic mai târziu decât femeile. Nu putea decât să aștepte și iar să aștepte, și să încerce să se înțeleagă mai bine pe sine.  Făcând astfel, poate că avea să descopere exact ceea ce dorea de la viață și de la bărbați. Între timp, energia intactă a tinereții îi dădea puterea de a suporta marele mister.

În fiecare duminică la prânz, Elena se ducea în vizită la bunicii pe care-i îndrăgea. Adora borșul așa cum numai bunica ei știa să-l facă — sau, când acesta nu era, ciorba kapustniak — urmat de o porție de vareniki z tvorogom (colțunași) sau ghalushki poltavskie (găluște). Dar felul după care era de-a dreptul înnebunită era nalistniki, cunoscute și ca deruni, clătite mici cu cartofi făcute într-un fel unic, și desigur udate cu uzvar, o băutură răcoritoare din fructe de pădure. Într-o duminică frumoasă, Elena găsi un nou oaspete acasă la bunici. Bunicii ei erau foarte sociabili, deși, la fel ca toți oamenii în vârstă, aveau un cerc permanent de prieteni. Foarte rar apăreau în viața lor noi cunoștințe. Aceasta era una dintre excepții.

Noul-venit se împrietenise cu bunicul la clubul de golf din oraș, locul unde bunicul și prietenii lui jucau șah, acum, că nu mai erau în stare să joace golf, din cauza artritei sau a răsuflării scurte. Cei care jucau înainte golf și cărora le plăcea sediul clubului promovau la șah. Noul-venit părea să știe o mulțime despre golf, chiar dacă nu avea nici o crosă, prin urmase șahul era ideal și pentru el.

Când iei masa de prânz cu bunicii, nu te aștepți la originalitate, ci la tihna unei experiențe familiare. Totuși, conversația la acel prânz a fost mai originală decât de obicei, cu speculații stranii despre timp și chiar cu niște proverbe turcești, cum ar fi Vakit gelmeden horoz ötmez (”Cocoșul nu cântă până când nu vine vremea”). Așa că, atunci când veni vremea ca oaspetele să plece, Elena se simți puțin vinovată că nu dăduse mai multă atenție numelui său mai devreme, când îi fusese prezentat.

În timp ce-i strângea mâna, ea se încruntă și rosti:

— Domnule…

— Spune-mi Jonathan, răspunse oaspetele, privind-o în ochi într-un fel straniu de semnificativ. Totuși, uită de el mai târziu, în acea după-amiază.

 *

În lunile care urmară, Elena se obișnui cu prezența lui Jonathan în casa bunicilor ei duminica. În corpul bătrân de șaizeci de ani părea să se afle un suflet destul de tânăr și totuși înțelept, cu o viziune interesantă despre lume — despre care Elena își dădu seama că o ajuta să descopere o mulțime de lucruri privind propria ei viziune despre lume. Nu că Jonathan ar fi învățat-o ceva, ci mai curând că ea descoperea înăuntrul ei concepte pentru care, până atunci, nu existaseră cuvinte. Simțea că evoluează. Toată săptămâna aștepta cu nerăbdare duminicile.

Totuși, evoluția ei nu avea nici un program urgent — faptul de a te înțelege pe tine însuți prea repede ar putea sugera că ești banal.

În sfârșit, apăru o ocazie de a-l vedea pe Jonathan altundeva decât în sânul familiei. El aminti că are două invitații la o prezentare privată, la o galerie specializată în artă modernă, iar Elena profită de ocazie ca să-i audă părerile într-un decor diferit.

Expoziția consta din ceasuri stricate și remontate pe care erau întinse găini moarte, unele încă având penele pe ele, cu ouă fierte băgate cu forța în cioc, unele jumulite, altele fripte, deși toate erau acoperite cu lac pentru a întârzia putrefacția.

Jonathan comentă:

— „Ay gör, oruç tut; ay gör, bayram eyle.”

— ”Nu-ți număra găinile până când nu ies din ou”?

Îl înțelegea perfect.

— Și în curând, continuă el, tempus fungus.

Da, mucegaiul avea să crească pe păsările moarte.

O femeie tânără ducea o tavă cu copane și ouă de prepeliță.

— Clonc, rosti el.

— Îîh! exclamă ea.

— Ai prefera să mergem la o cafenea, pentru o cafea cu lapte?

Astfel se evaporă pretextul expoziției de artă, îngăduindu-le să plece rapid către o discuție fermecătoare despre probleme cu totul diferite, într-o cafenea.

Începând din acea zi, se întâlniră deseori în oraș. Văzându-l astfel pe Jonathan, Elena începu să perceapă mult mai mult și din propria ei persoană. Felul în care o înțelegea el o ajuta mult să se exploreze pe ea însăși, deși, așa cum se întâmplă deseori, cunoașterea genera mai multe enigme decât rezolva. Într-o zi, în timp ce mâncau de prânz într-un restaurant pakistanez, ea rosti impulsiv:

— Aș dori să-ți pun o întrebare, dar nu vreau să simți că sunt indiscretă.

— Nu-ți face griji, răspunse Jonathan. Tu nu mă poți jigni.

— Ei bine atunci, într-un mod pur ipotetic, te-ai gândi vreodată la ideea de a face dragoste cu cineva mult mai tânăr decât tine?

— Femeie sau bărbat? întrebă el.

— Nu-ți cunosc prea sigur gusturile, dar m-aș fi gândit mai mult sau mai puțin la o femeie.

— Mă întrebi dacă aș putea simți vreun interes pentru o femeie mult mai tânără decât mine — sau dacă vreun imperativ moral m-ar împiedica să fac dragoste cu ea?

— Nu știu precis. Poate amândouă.

— Bărbații maturi nu încetează niciodată să fie atrași de femei tinere, Elena, în afară de cazul în care intră în moarte cerebrală. Și nu-mi vine în minte nici o regulă semnificativă care să excludă o asemenea posibilitate.

— Ai urmat vreodată vreo regulă când era vorba de dragoste?

— Singura mea regulă, probabil de origine genetică, este aceea că nu pot iubi total decât o singură femeie de-a lungul vieții mele și, o dată ce o găsesc, toate celelalte femei nu mai sunt interesante pentru mine.

— Oh…, comentă Elena. Femeia ta trebuie să fie foarte fericită.

— E și părerea mea. Dar să presupunem că ea nu știe…

Elena izbucni în râs.

— Glumești!

— În acest caz, aș fi încă virgin. În ce an suntem acum? Hmm, sunt sigur că o să-mi pierd virginitatea în cursul următorilor patruzeci de ani. Probabil când tu o să ai vârsta mea actuală. Universul e cel care glumește. Și tu ești făcută să iubești o singură persoană, Elena.

— De unde știi asta?

— Îmi aduc aminte foarte bine viitorul.

Ea râse din nou.

— Ești nostim.

— Nu numai eu. Viața e cea nostimă.

— Îmi închipui că se pot privi lucrurile în felul ăsta.

— La fel se întâmplă cu multe tragedii. Numai faptul că sunt în mod fundamental nostime le împiedică să fie ridicole.

— Așadar, acum viața e o tragedie?

— Elena, este mama… sau mai curând, matrioșka tuturor tragediilor. Deschizi păpușa cea mare și conține o tragedie ceva mai mică — și tot așa. Asta o face nostimă în cele din urmă.

— Viața poate fi o frumoasă tragedie.

El dădu din cap.

— Dacă o interpretezi așa cum trebuie.

— Ai trăit mult mai mult decât mine. Cum ai interpretat-o tu?

— Cât de bine-am putut.

— Și ești mulțumit?

— Nu mă plâng. N-ar avea nici un rost.

— Sper că o să fiu în stare să interpretez și eu viața așa cum trebuie.

— O, o s-o faci!

— De unde știi?

Jonathan clipi.

— Am fost în viitor și am aruncat o privire.

Sigur că ea râse iar.

— Când o să fiu eu în viitor, o să mă întorc și o să-ți spun dacă ai avut dreptate.

Era rândul lui Jonathan să zâmbească.

— Nu-i nevoie! O să fiu prin preajmă să te ascult când o să fii bătrână.

— Îți place să visezi!

— Nu modelează visele realitatea?

— Asta sună chiar ca un clișeu.

— Visele sunt destul de străvechi ca să li se îngăduie să fie clișee. După atâta timp, ar fi greu să fie originale.

— Mereu ai un răspuns pregătit! Cu nici un chip nu se poate avea ultimul cuvânt cu tine!

O umbră de durere încețoșă ochii bărbatului.

— Ultimul cuvânt, replică el, este atunci când se petrece mama tuturor tragediilor.

— Așadar, se poate întâmpla doar o dată?

— O dată e mai mult decât de-ajuns — o dată conține toate celelalte tragedii.

— Cred că înțeleg…

— Nu încă, nu înțelegi. Dar nu-i nici o grabă.

Ea comentă cu șiretenie.

— Presupun că ai dreptate și în privința asta.

— Nu-i neapărat o plăcere să ai dreptate.

Elena se simți provocatoare.

— A face dragoste cu mine ar fi neapărat o plăcere?

Inevitabil ar fi un cuvânt mai potrivit.

Desigur, Elena nu știa că dragostea lor putea fi o necesitate puternică, dar nu ceva inevitabil.

*

Timpul trece de obicei, iar lucrurile care trebuie să se întâmple, de obicei se întâmplă. Sau nu. De data asta s-au întâmplat. Elena și Jonathan luaseră masa deseori împreună la multe restaurante exotice din oraș, dar în acea seară anume, pentru prima oară, erau în apartamentul lui Jonathan — se oferise să întreacă acele restaurante, sau cel puțin să încerce.

O lumină blândă venea de la cele două lumânări înalte de pe masă. Cina era pe atât de extravagantă pe cât promisese. A o descrie nu l-ar fi putut onora destul, din moment ce descrierea gusturilor nu oferă nici o senzație. Și totuși, am putea aminti aperitivele, din arici de mare înfășurați în lăptuci, pentru că interiorul aricilor de mare seamănă cu niște mici labii maronii, al căror gust seamănă cu felul în care miros băltoacele de apă de mare lăsate în urmă de mareea joasă.

Stând în fața ei, Jonathan o urmărea cu o privire pătrunzătoare, în care se întrezărea ceva. Era fericire, era melancolie? Era lumina prea slabă pentru a deosebi între tristețe și bucurie? Băuse ea prea mult cabernet? Tot ce-și putea da seama Elena era că înăuntrul ei se ivise un sentiment puternic.

Ceea ce reprezenta Jonathan pentru ea trecuse printr-o schimbare totală, devenise ceva intens și straniu. Nu mai vedea persoana oarecum vârstnică pe care ar fi văzut-o oricine altcineva, ci pe cineva atât de bogat în semnificații încât aproape că scăpa unei cercetări obiective. Cine știe de câte ori ochi feminini trebuie să fi văzut la Jonathan acea frumusețe profundă și neașteptată, de-a lungul întregii sale vieți! Și totuși, poate că în acest moment era singura persoană capabilă să perceapă această frumusețe în minunata sa totalitate. I-ar fi plăcut să creadă că era unică și că pentru toate femeile orbite de banalitate, Jonathan ar părea doar un bărbat de șaizeci și ceva de ani. Iar ea credea că-l descifrase complet.

Când vorbea cu ea, vorbea în întregime, nu cu o parte neînsemnată, secundară a ei, așa cum făceau de obicei alți oameni. Când o asculta, auzea ceea ce spunea ea de fapt, nu ceea ce ar auzi ascultătorii obișnuiți, și anume propriile lor noțiuni preconcepute. Comuniunea dintre ea și Jonathan devenise un fenomen spiritual de o intensitate absolută. Oamenii sunt ca niște baloane de săpun care plutesc în văzduhul lumii. Baloanele rătăcesc la întâmplare. Din când în când, se ciocnesc de alt balon. Uneori două baloane se unesc într-unul singur, mai mare și mai sclipitor. Mai devreme sau mai târziu toate baloanele se sparg, reducându-se la lipsa de însemnătate a unui strop, dar atât cât balonul sclipitor durează, acest lucru e lipsit de orice importanță. Chiar în această clipă, ea și cu Jonathan se aflau înăuntrul minunatului balon al comuniunii.

Când devine inevitabil primul sărut? Ce se întâmplă cu timpul însuși, în timpul sărutului care inaugurează o iubire atemporală? Ce se întâmplă cu spațiul, când primul sărut anulează orice distanță? Și de ce întrebările privind dragostea trebuie să sune atât de banale și de prost gust?

Apoi săruturile lor se înmulțiră și se diversificară și, în aparență fără nici o trecere, sufrageria se transformă într-o cameră cu un pat mare și moale… Hainele erau o relicvă inutilă. Nimic nu putea stingheri balonul Elenei și al lui Jonathan, un balon în care se petreceau lucruri minunate, pline de căldură.

Jonathan acordă atenție fiecărui centimetru al Elenei înainte de a aduce omagiu celui din urmă altar. Arșița dinăuntrul balonului crescu.

— Am așteptat atât de mult acest moment, murmură Elena, cuvintele surprinzând-o chiar și pe ea.

Obiectiv vorbind, nu era atât de mult timp, și totuși părea deodată o veșnicie.

— Am așteptat întreaga mea viață, șopti el.

Era cât se poate de adevărat, chiar dacă decenii din viața lui dispăruseră pe post de combustibil temporal.

— Te-am simțit deja înăuntrul meu multă vreme. Să ștergem prăpastia dintre imaginație și realitate?

— Da, da!

Îmbrățișarea fu lungă și foarte tandră și o copleși pe Elena cu emoții încântătoare.

Țipă, strângându-l pe Jonathan lângă ea cu toată puterea. În clipele tihnite care urmară, ea și cu el schimbară efuziuni îndelungate și cuvinte dulci.

— Te iubesc, Jonathan.

— Și eu te iubesc.

— Așadar, acum ți-ai pierdut în sfârșit virginitatea, continuă ea cu un surâs atât de dulce…

— Mi-am recâștigat virginitatea, răspunse el. N-a venit încă vremea s-o pierd.

— Spui mereu lucruri atât de nostime!

— De ce-aș alege lucruri tragice?

— Jonathan, n-am cum să fac comparații, dar sunt sigură că ești iubitul perfect.

— Tu m-ai învățat.

Elena îl privi cu pasiune în ochi. Avea obrajii învăpăiați.

— Te vreau, rosti ea din adâncul ființei sale.

Și începură să facă din nou dragoste.

*

Elena își aducea aminte de lucruri pe care le auzise despre potența diminuată a bărbaților mai în vârstă. Trebuie să fie legende neîntemeiate! Cel puțin, nu i se aplicau lui Jonathan! Foarte curând, gândirea fu înlocuită de senzații atavice și țipă din nou, când întregul ei univers deveni un sinonim pentru plăcerea supremă. Cum putea fi viața atât de minunată? Se îmbrățișară tot restul nopții, disprețuind risipa somnului, sărutându-se, stând de vorbă, glumind, iubind.

Când se lumină de ziuă, forța reveni de partea lui Jonathan. Elena se socotea cea mai norocoasă fată din lume. Se simțea ca și cum Jonathan ar fi canalizat energie din întregul cosmos pentru a o îndrepta spre ea în timpul primei nopți de iubire din viața ei tânără. El era polul în jurul căruia gravita și se concentra toată dragostea universului pentru a fi pompată ritmic în ea, până când exploda într-o bucurie supremă. Universul însuși o iubea, iar Jonathan era cel pe care-i crease universul pentru a-și arăta dragostea pentru ea. Știa că avea să-l iubească pe Jonathan pentru totdeauna.

Orgasmul lui erupse înăuntrul ei chiar în clipa în care ea își striga punctul culminant al plăcerii. Țipetele lor se împletiră în melodia primordială care ar fi trebuit să dureze pentru totdeauna în acea bulă de timp.

Apoi însă urmă o discordanță — un sunet înăbușit din gâtul lui Jonathan, în timp ce acesta se lăsă greu peste ea și nu se mai mișcă.

— Jonathan…?

Nici un răspuns.

— Jonathan!

Și înțelese și țipă iar, mai tare decât oricând înainte. Deși, de data asta, nu de plăcere.

Ani mai târziu, după ce-l întâlni pe mai tânărul Jonathan la MacDonald’s și el bolborosi despre incertitudine și despre indefinibilitate, iar ea îi găsi cartea abandonată de proverbe turcești, jură că trebuia să studieze fizica până când înțelegea natura timpului.

După ce-l întâlni din nou și un client supraponderal se băgă între ei, găsi exemplarul lui din Moartea mă sărută.

El o sărutase și o inițiase în trecut, și murise. Într-un fel, asta făcuse viața lui, și dragostea lor, nemuritoare, din moment ce, spre deosebire de oricine altcineva în istoria lumii, Jonathan cu siguranță nu avea să moară în nici un an de după nașterea lui. Când avea să plece în cruciada lui temporală, cum avea să se împace cu absența lui? Probabil că asta urma să devină tot mai evident pe măsură ce treceau anii intermediari, petrecuți la fel, împăcându-se cu absența lui — o dragoste specială cere sacrificii speciale, ca în cazul lui Héloise și Abelard, sau al lui Tristan și Isolda. Între timp, avea ceva de așteptat cu nerăbdare mai târziu în viață, ceea ce însemna mai mult decât aveau cei mai mulți dintre oameni. Cu nici un chip nu trebuia să se apuce să-l caute pe Jonathan înainte de vreme!

Își înteți studiile de fizică. Din când în când, recitea Moartea mă sărută și Izvorul tuturor dicționarelor de proverbe. În ciuda transparenței și comuniunii, nu trebuia să-l lase niciodată pe încă și mai tânărul Jonathan să studieze aceste două cărți — altfel cu ce experiență proaspătă își putea ocupa timpul la MacDonald’s? Cu siguranță nu cu MacMeniul…

 

În românește de CRISTINA GHIDOVEANU