VAMP2

M-a înşfăcat de umărul pe care-l învineţise cu şutul şi m-a trântit într-un scaun. Încheieturile mi-au fost prinse la spate cu o pereche de cătuşe, strânse la maximum printre vergelele spătarului. Erau chiar ale mele, dar nu prea mai reuşeam să mă amuz de ironia situaţiei. Am lăsat durerea din stomac să se potolească şi am privit în jur. Nu era mare lucru de văzut. O canapea de culoarea nisipului, o pendulă veche şi înaltă, un singur tablou pe perete. Era portretul unui bărbat, îmbrăcat după moda secolului al XVIII-lea. Avea ochi verzi, trişti şi frunte bombată, iar părul blond dădea semne de rărire. Pocnetul uşii din spatele meu mi-a întrerupt observaţiile dezlânate.

– Stai confortabil, H.L.? mi-a spus o altă voce cunoscută.

Răpitorul meu minţise. Până la urmă, aveam să discut cu cineva mai sus în ierarhie. Dar tot mi-era greu să cred că mă înşelasem aşa. Am întors cu greu capul şi l-am zărit cu coada ochiului.

– Tu! am murmurat.

Îmi era ruşine de prostia mea. Nici nu mă gândisem la eventualitatea ca Julien să nu fie doar o slugă, ci unul dintre membrii importanţi ai organizaţiei. Pe inelarul său drept am văzut un ghiul de aur, cu rubin, pe care nu-l purtase la ceainărie.

– Eu, a venit jovial răspunsul lui Julien. Barosanul. De la tine, prefer însă adresarea lordul meu…

Am scuturat din cap, dar asta a părut să-mi zădărască durerea, ca un pisoi plimbat pe sub nasul unui buldog. Am strâns din dinţi şi am aşteptat să dispară cercurile roşii care pluteau prin faţa ochilor mei lăcrimoşi.

– Nu am vrut să fiu lipsit de respect, lord Julien, am murmurat. Nici n-am bănuit c-aţi servi…

Mi-am muşcat limba. Nu credeam că astfel de consideraţii ar fi fost mai bine primite decât cele care-l făcuseră să mă dea pe mâna bătăuşului. Lordul Julien m-a privit senin.

– Nu-ţi fă griji, H.L.! Mulţi s-au păcălit aşa. Ce este un conducător, dacă nu servitorul supuşilor săi?

Mă îndoiam că fraierii ca mine intrau în acea categorie, dar am avut destulă minte cât să tac.

– Eşti ud, Samuel, a remarcat Julien, adresându-i-se răpitorului meu.

– Da, domnule, a răspuns. Prostul ăsta-i de vină! Avea un spray, dar l-am pus la punct repede.

– Aţi fost cam zgomotoşi. Mi-aţi întrerupt meditaţia. Nu-mi place când se întâmplă asta, doar ştii!

Samuel s-a înclinat adânc.

– Îmi pare rău dacă v-am deranjat, domnule. Impertinentul va fi pedepsit cum se cuvinte.

Julien s-a întors la mine.

– Ei, dacă tot s-a întâmplat, mă ocup eu de el.

Nu găseam acel dialog liniştitor, deşi căpătasem ce-mi doream. Stăteam faţă în faţă cu cineva cu posibilitatea de a decide. Numai că lui Julien părea că-i place să se joace cu naivii ca mine, altfel nu se explica de ce nu-mi spusese de la început cine e.

– Apă sfinţită? m-a întrebat blajin Julien. Zău? Ar fi trebuit să ştii că nu funcţionează.

Am ridicat uşor din umeri. Dac-aş fi avut habar, aş fi încercat altceva. Mă bazasem în fine pe amintirile altuia, şi dădusem chix.

– Am vrut doar să mă apăr, am murmurat. Părea că deşte… Samuel are de gând să mă ucidă. Iar eu speram să putem măcar discuta înainte de a se pune problema unei execuţii.

Julien a chicotit uşor.

– Şi iată cum ajungem la esenţa problemei! Pentru ce-ai să mori în noaptea asta, H.L.? În afară de prostia de a-mi ataca mâna dreaptă şi de a mă insulta.

Mi se uscase gura, dar nu era momentul să mai cer nişte ceai. Julien apăruse la ţanc, Samuel nu mă omorâse imediat. Încă speram că tot ce se întâmplase până atunci era doar o şaradă, că de fapt Samuel nu primise ordinul să mă ucidă, ci doar să mă scuture puţin. Eram şoarecele cu care se distra o familie de tigri şi încercam să mă liniştesc cu gândul că nu le-aş fi ajuns nici pe-o măsea, aşa că nu şi-ar fi irosit forţele cu mine. Totuşi, puteam să mă înşel. Şi ar fi fost pentru ultima oară.

– Aţi deschis plicul? am întrebat.

Lordul Julien a pufnit uşor.

– Sigur că da!

Începea să devină nerăbdător. Poate, ora cinei venise şi pentru el. Nu ştiam cât timp mai aveam, dar bănuiam că nu prea mult.

– Şi fata e… de-a voastră, am spus repede.

Julien şi-a ridicat o sprânceană şi s-a aşezat, picior peste picior, pe canapea. Samuel rămăsese lângă scaun, dar pe moment îl găseam mai puţin neliniştitor decât pe Julien.

– Să zicem, a fost de acord Julien. Şi ce dacă? E mai în siguranţă decât tine, băiete! Şi are mai multă minte.

M-am înfuriat. Într-un fel, asta era bine, fiindcă mă făcea să uit de frică.

– N-aş spune asta! Gail a dispărut de două săptămâni, părinţii ei sunt disperaţi! Biata fată mai are doar câteva zile de trăit, iar pe voi nu vă văd agitându-vă s-o salvaţi, ticăloşilor!

Pumnul lui Samuel m-a lovit peste gură. Am simţit un dinte cum se clătină, iar sângele mi se scurge pe bărbie. Am icnit şi i-am urmărit braţul pregătindu-se pentru următoarea lovitură. Ochii lui străluceau de mânie, dar dincolo de ea am văzut altceva. Am preferat să ignor dorinţa aceea. Eram deja destul de înfricoşat.

– Nu încă, Samuel! a spus Julien. Ai răbdare!     

Privirea lordului era lipită de faţa mea, iar nările îi fremătau. Mi-am simţit pulsul iuţindu-se. Mă aflam în cel mai prost loc din lume pentru a deveni sac de box.

– Dac-ar fi dispărut, aş fi ştiut, H.L., a spus aproape blând Julien. Pentru cineva care nu vrea să dovedească lipsă de respect, nu te descurci prea bine.

S-a ridicat de pe canapea şi s-a apropiat zâmbind de mine. S-a aplecat, aşa încât buzele lui au ajuns la acelaşi nivel cu urechea mea. Respiraţia lui era fierbinte şi-mi făcea părul, lăsat cam lung, să tremure uşor. Samuel se dăduse respectuos înapoi, dar îl puteam auzi cum răsuflă greu. Nu-mi mai fusese aşa de frică în viaţa mea.

– Gail a primit permisiunea să petreacă două săptămâni de meditaţie, într-o cabană din vale, a şoptit Julien. Samuel a vorbit cu ea la telefon chiar ieri dimineaţă. Se întoarce în noaptea asta. În jumătate de oră, cineva o va întâmpina la staţia de autobuz. Ai greşit şi mi-ai consumat timpul aiurea.

– Lord Julien, eu…

– Taci! De-acum vorbesc eu.

Şi-a aşezat palma pe umărul meu. Era o atingere uşoară, dar mi-am stăpânit cu greu vezica să nu se golească. Privindu-l cum radiază putere, nu mai înţelegeam de ce îl considerasem doar un personaj insignifiant. Fusesem orb?

– Le-am trimis vorbă s-o aducă aici pe Gail, a zis Julien. Până atunci însă, cred c-o să ne cunoaştem mai bine!

Am vrut să bâigui ceva, dar privirea lui mi-a ferecat buzele mai sigur decât un căluş. Surâzând, Julien şi-a luat mâna de pe mine. N-am apucat să răsuflu uşurat. Dintr-o singură mişcare, mi-a rupt cămaşa, dezvelindu-mi pieptul şi umerii. Samuel a mârâit uşor şi s-a apropiat din nou de mine.

– Lasă-ne singuri! a poruncit Julien.

Deşi se vedea c-ar fi preferat să rămână, Samuel s-a înclinat şi a ieşit. Am bănuit că avea să se consoleze făcând să sângereze vreun alt nefericit şi mi-am căutat zadarnic vorbele. Ar fi trebuit să mă descurc mai bine! Abia dimineaţă pricepusem însă că Gail nu era doar o studentă şi-mi folosisem toate rezervele de ingeniozitate ca să-l aflu pe iubitul ei. Ce mă convinsese de fapt să mă arunc drept în bârlogul lor, când ştiam ce riscam? Asemănările pe care doar eu le vedeam cu un caz oribil dintr-un alt capăt de ţară sau amintirile acelea blestemate? Fusesem convins că fetele din organizaţie nu puteau părăsi oraşul în lipsa celui al cărui pat îl încălzeau! Şi că doar el le putea pedepsi, chiar şi cu moartea. Iar ticălosul, care poza drept anticar, era plecat la Londra de o lună. Socotisem greşit totul, iar acum plăteam preţul. Dacă n-aş fi fost îngrozit de privirea necruţătoare a lui Julien şi nici legat de un scaun, probabil că mi-aş fi dat pumni în cap pentru imbecilitatea mea.

– Ştii, mi-a zis visător Julien, pentru cei care sărută inelul, experienţa asta devine chiar foarte plăcută. Pentru cei ca tine, în schimb, durerea poate depăşi orice închipuire.

Am scos un fel de sunet slab, nedefinit, care l-a făcut pe lord să surâdă. Am văzut două şiruri de dinţi albi, perfecţi şi printre ei iţindu-se două chestii lungi şi subţiri, cu striaţii. Semănau cu nişte şuruburi, chiar şi la nuanţa de gri. Încă rânjea când şi le-a înfipt în mine şi zău că nu minţise deloc în privinţa durerii.

După ce mi-am dat seama că nici măcar nu reuşesc să urlu, mi-a rămas dorinţa fierbinte de a muri. Dar n-am dat ortul popii, nici măcar n-am leşinat. Ticălosul reuşea să mă ţină treaz şi nu se grăbea deloc. Nici nu părea flămând, doar îşi alunga plictiseala cu mine. Când şi-a desprins colţii din umărul meu drept, am încercat să mă uit la ceas, în ciuda convulsiilor care-mi scuturau violent trupul şi a lacrimilor care-mi curgeau nestingherite. Mi s-a părut că mă muşcase doar preţ de câteva secunde. Dar nu avea cum să fie adevărat, nu? A mai trecut ceva vreme până când am încetat să tremur şi privirea mea şi-a recăpătat claritatea destul cât să-mi dau seama că nu greşisem. Cu un geamăt, m-am uitat în fine şi la Julien. Îşi ştergea colţurile gurii cu o batistă, cu aerul cuiva care doar gustase dintr-o prăjitură.

– Ce spuneai despre sărutatul inelului? a întrebat.

Am tăcut. Aş fi putut murmura un răspuns isteţ, dar amândoi ştiam foarte bine că nu eram în stare să trec încă o dată printr-un asemenea supliciu. Mă dovedisem mai slab decât aş fi crezut. Julien s-a apropiat şi mi-a desfăcut cătuşele. Am rămas moale în scaun, încă încercând să-mi trag sufletul. Aveam sânge închegat pe piept, dar nu voiam să privesc prea mult într-acolo şi nici să-i stârnesc lui foamea.

– Îmi place să mi se răspundă la întrebări, a zis rece Julien.

– Vă rog, am murmurat, nu mă siliţi să fac asta!  

– Să te silesc? Ai de ales, băiete! Ţi s-a topit curajul? Mă aşteptam la mai mult de la fiul lui Antoine. Hotărăşte-te! Nu vreau să-mi pierd toată noaptea cu tine.

L-am privit scurt. Tocmai aflasem numele tatălui meu, dar nu-mi stătea mintea la asta. Nici măcar nu mă întrebam dacă Julien îl ştiuse de la început ori îl descoperise sugându-mi sângele. Auzeam pendula, deodată prea tare. Privisem în ochi infractori de tot felul, dar la niciunul nu văzusem o asemenea hotărâre îngheţată. Am oftat, fără să mă ascund. Nici măcar nu mai era nevoie să-mi spună ce se întâmpla dacă refuzam. Am încercat să-mi liniştesc mândria cu gândul că acceptam pentru a o salva pe Gail, despre care o parte din mine tot credea că-i în pericol. Dar am găsit măcar atâta tărie ca să recunosc că o făceam doar pentru mine.

M-am holbat la podea şi am început să vorbesc. Nu trebuia să-mi sufle cineva, amintirile tatălui meu erau foarte exacte măcar în privinţa asta.

– S-stăpânul meu, am bolborosit.

– Tare şi clar! m-a întrerupt Julien.

Am respirat adânc şi am reluat, cu glas ceva mai sigur.

– Stăpânul meu, îţi jur supunere oarbă şi credinţă nestrămutată. Pun în slujba ta şi a fraţilor tăi cu sânge nobil tot ceea ce sunt şi ce voi fi, tot ce am şi ce voi avea, din clipa aceasta şi până-mi voi da ultima suflare. De-o fi să-mi calc jurământul, moartea să-mi fie lungă şi rea, de mâna lordului meu!

Julien şi-a întins mâna dreaptă şi i-am sărutat inelul. Am simţit miros de mosc şi m-am bucurat că nu era de sânge. Nici nu mă făcuse să îngenunchez. Nu încă.

– N-a fost chiar aşa de rău, nu? m-a întrebat cu o urmă de milă dispreţuitoare.

Ţârâitul unui telefon m-a scutit de răspuns. A sunat ciudat în încăperea fără ferestre, luminată slab de cele două veioze. Julien a scos din buzunar un aparat care nu avea nimic antic şi l-a dus la ureche.

– Da?

Sprâncenele i s-au adunat şi ochii lui m-au împuns, întunecaţi. M-am încordat, deşi nu ştiam ce-i mai făcusem.

– Bine, a spus scurt. Aflaţi tot ce puteţi!

Vocea i se asprise. M-am cutremurat când a închis telefonul şi m-a prins de cot. Nu-mi puteam desprinde privirea de a lui.

– Mai are de trăit câteva zile, a spus Julien. Astea au fost cuvintele tale.

Am înghiţit în sec, amintindu-mi urmarea. Greşisem când îl numisem ticălos, dar probabil m-ar fi muşcat oricum.

– Lordul meu, eu…

N-avea rost să-i cer iarăşi iertare. Cumva, am reuşit să trec peste teroarea pe care mi-o stârnea apropierea lui. Trebuie să se fi trezit instinctul meu de detectiv.

– Gail n-a ajuns, am ghicit cu voce mică.

Julien s-a îndreptat brusc şi mi-a dat drumul.

– Aşa-i, a răspuns, privindu-mă cercetător. De ce câteva zile?

Mi-am adunat gândurile risipite printre urmele agoniei.

– A mai fost o răpire, în California, acum zece ani. Tot o studentă. I-au găsit trupul după trei săptămâni, mutilat îngrozitor. Cred că-i acelaşi criminal.

– Dar poliţia nu crede asta.

Mă săturasem de jocuri.

– Doar ştiţi că părinţii lui Gail au fost condiţionaţi să nu-i reclame dispariţia poliţiştilor! am exclamat. Şi la mine le-a fost destul de greu să vină. Dar copoii n-ar fi făcut oricum legătura. Cealaltă era o blondă planturoasă, lesbiană şi putred de bogată. Nu avea nimic în comun cu Gail, în afara prenumelui mamei. Mie însă instinctul îmi spune…

M-am oprit şi am râs amar. Instinctul meu nu făcuse o treabă prea bună în ultima vreme.

– Să zicem că ai dreptate, a spus Julien.

Am încercat să văd partea bună a lucrurilor. M-am mirat şi eu că am reuşit.

– Atunci, lordul meu, avem mai mult timp s-o găsim. Dacă nu vreţi să ajungă la părinţii lui Gail doar un trup fără mâini şi picioare, cu ochii scoşi şi cu vaginul distrus cu acid.

Julien m-a studiat o vreme. Mi-am dat seama că respiram întretăiat şi am încercat să mă liniştesc. Nu era un lucru uşor, când ştiam cu adevărat ce-mi putea face. Viziunile mele fuseseră întotdeauna din punctul de vedere al prădătorului. Acum jucam rolul victimei şi, în clipa aia, tot ce aveam erau sângele şi mintea mea. Ce avea să considere stăpânul meu mai valoros?

– Te poţi ridica? m-a întrebat Julien.

M-am clătinat puţin, dar am reuşit. M-a prins iarăşi de cot şi mi-a ghidat întoarcerea. Am văzut uşa.

– Haide, încetişor! a spus Julien. O să ne ocupăm întâi de tine, apoi de Gail.

Nu suna deloc îmbietor, dar am păşit spre uşă. Julien a deschis-o larg şi am intrat într-un fel de cabinet. Mi-a făcut semn spre un fotoliu învelit în piele roşie şi am ezitat.

– Nu te teme, n-am să-ţi mai fac rău! a promis Julien.

– OK, am murmurat şi m-am lăsat să cad în fotoliu.

Lordul mi-a întins un şervet de mătase. Era umed şi mirosea a antiseptic.

– Pentru faţă şi piept, a spus.

Cât timp m-am şters, Julien a luat de pe masă o sticlă plină pe trei sferturi şi a turnat din ea o licoare chihlimbarie într-un pahar de cristal. Mi l-a dat fără prea multă ceremonie. Degetele mi-au tremurat puţin când l-am apucat, dar am reuşit să nu vărs nici o picătură. Apoi Julien şi-a umplut şi lui paharul cu un lichid roşiatic, din butelca pântecoasă de alături.  

– Bea-l tot! mi-a zis.

Am preferat să nu compar culorile celor două băuturi şi, mai ales, să nu mă gândesc din ce erau făcute. Trebuia oare să închin pentru ceva? Nu prea vedeam pentru ce. Doar nu era să-i urez sănătate! De fapt, nu credeam că vampirii se puteau îmbolnăvi şi începeam să-mi pun la îndoială cunoştinţele în privinţa lucrurilor care-i puteau răni sau ucide. Am ridicat vag paharul spre Julien şi am luat prudent o înghiţitură. Era coniac, şi încă foarte bun. Aveam nevoie de o duşcă, deşi de obicei nu prea mă atrăgea tăria. I-am ascultat porunca şi am lăsat căldura coniacului să se răspândească în mine. N-ar fi stricat însă dacă, în locul băuturii, aş fi primit nişte analgezice. Am zărit în ochii lui Julien, care-şi golise şi el paharul, ceva straniu. Regret? Mi-era tare greu să-l cred capabil de un astfel de sentiment.

– Vom mai vorbi despre ce presupune jurământul tău după ce-o găsim pe Gail, a spus Julien.

Clar, era maximum de îngăduinţă la care puteam spera.

– Mulţumesc, lordul meu, am murmurat. Să înţeleg că veţi folosi toată puterea organizaţiei pentru asta?

Julien a surâs enigmatic.

– Ar fi bine dac-ai ţine legătura cu familia, pentru cazul când Gail sau cel care-a luat-o dă un semn. Iar oamenii mei au plecat spre vilă. Vor afla tot ce se poate despre timpul petrecut de Gail acolo.

Un fel de pace bizară mi se cobora în suflet, deşi orice prost şi-ar fi dat seama că nu aveam nici măcar un singur motiv de bucurie. Gail era tot dispărută, iar eu cu un picior în groapă. Fiindcă o viaţă în slujba căpeteniei vampirilor din Ozz îmi părea doar un pic mai bună decât moartea.

– Trebuie să facem ceva şi cu asta, a continuat Julien, arătând spre rana mea. Nu e cazul să pleci de aici ca de la abator.

Mi-am muşcat limba ca să nu spun nimic. Julien s-a încruntat, a deschis un sertar al biroului şi a scos un sul de tifon şi un fel de alifie verde. A uns temeinic pansamentul şi mi l-a întins.

– Aşază-l pe rană! Presupun că preferi s-o faci tu…

Chiar preferam. De fapt, eram sigur că nu voiam să mă mai atingă vreodată chiar şi cu un deget. Dar eram la cheremul lui, o pungă de sânge pe două picioare. Şi nu eram deloc sigur că mă putea face să simt plăcere data viitoare când îşi folosea colţii pe mine. Nici nu voiam asta, însă nu era deloc momentul pentru o astfel de remarcă, aşa că mi-am acoperit încet cele două găuri cu marginile zdrenţuite. Întâi am tresărit, apoi durerea a devenit difuză. Am închis ochii şi m-am lăsat pe spate, certându-mă pentru gândurile care-mi treceau prin minte. Nu era deloc nevoie să-l zădărăsc pe lord cu propuneri pe care le-ar fi socotit, fără îndoială, impertinente. Durerea dispărea, dar nu şi reziduurile zgrunţuroase ale amintirilor.

– Cu tot respectul, am mormăit, aş vrea să mă ocup în continuare de anchetă, lordul meu, nu doar să-i dădăcesc pe părinţi. Cred că experienţa mea ar ajuta ca Gail să fie descoperită mai repede.

Când am deschis ochii, Julien se uita la mine parcă descoperise un extraterestru fluturându-şi antenele chiar sub nasul lui. Mi-am dres glasul şi am continuat.

– O cunosc bine pe Gail. În fond, am fost singurul care s-a prins că v-a jurat supunere şi, dacă am dreptate, care a făcut legătura cu crima din California! Am mai lucrat la câteva zeci de cazuri de dispariţie şi am o sursă în Poliţie. Acum, că ştiu unde am greşit, voi mirosi mai repede urma… lordul meu.

Julien şi-a mai turnat cam jumătate de pahar, şi-a înmuiat degetul în lichid, l-a supt uşor şi a surâs. I-am zărit colţii şi, pe unul dintre ei, o picătură din sângele meu. A fost un mister şi pentru mine cum de nu m-am ascuns sub birou. Am plecat totuşi privirea, încercând să arăt cât mai respectuos.

– De ce-ţi pasă aşa de mult de fata asta? m-a întrebat calm Julien. A făcut ce tu ai evitat cu îndârjire atâţia ani.

M-am gândit câteva secunde. Chiar şi eu căutasem un răspuns. Sigur nu era vorba despre onorariul pe care mi-l plăteau părinţii fetei, nu erau suficienţi bani cât să-ţi distrugi viaţa pentru ei. Nici nu mi-era prea milă de doi debili care n-aveau habar că fiica lor se înhăitase cu vampirii, care nu încercaseră s-o găsească decât după ce o escroacă de ghicitoare le spusese că-i în pericol. Iar Gail… Ei bine, din poveştile colegelor, nu părea o persoană prea agreabilă şi eram convins că şi-o căutase cu lumânarea. Poate chiar merita să ajungă tocmai ea în mâinile unui psihopat. Atunci? Am îndepărtat încet tifonul de la gât. La dracu, trebuia să fiu sincer cu mine, înaintea lui Julien.

– Fiindcă am închis ochii preţ de zece ani! am bolmojit. La ce sunt, la ce ştiu că se poate întâmpla… M-am mulţumit să nu vă ies în cale, să sper c-am să trec neobservat. Am evitat orice caz care ar fi putut aduce… complicaţii. Da, am luptat chiar şi cu dorinţa de a-mi vedea tatăl la faţă. A fost foarte greu, uneori.

Poftim, o spusesem! Julien a oftat şi, pentru prima oară după ce mă muşcase, chiar am avut impresia că poate simţi şi altceva decât furie sau amuzament îngheţat.

– Bine, a zis. Şi, HL, eşti singurul care a ignorat chemarea sângelui.

– Poftim?

– Nu contează! Bine, ai să te ocupi de caz! Dar nu de capul tău.

Am fost convins c-o să mă cupleze cu Samuel, dar n-am îndrăznit să protestez. În schimb, mi-am studiat unghiile şi m-am aruncat încă o dată în prăpastie.

– Aş vrea atunci să vă pun câteva întrebări, lordul meu.

Julien a chicotit uşor.

– Fireşte! Ascult.

– Spuneaţi că Gail a cerut învoire să mediteze. E un lucru obişnuit?

– Nu. O astfel de permisiune se acordă doar celor care ar putea intra în programul de reconversie. Şi nu sunt mai mulţi de trei pe secol, în toată lumea.

M-am holbat la el, încercând să-mi dau seama dacă am priceput bine.

– Vreţi să spuneţi că Gail urma să fie transformată?

– Marcel făcuse o astfel de cerere, da.

– Marcel, nu Gail?

O strălucire periculoasă a apărut în ochii lui Julien.

– Amintirile pe care le urăşti atât ar fi trebuit să-ţi spună că nimeni nu devine vampir împotriva propriei voinţe, băiete!

– Nu, am exclamat, e doar secat de sânge. Câtă milostenie!

Julien a bătut cu palma în tăblia biroului, care s-a cutremurat. Am aşteptat să-mi sară la beregată, dar n-a făcut-o. În schimb, a strigat:

– Samuel!

Imediat, cealaltă uşă a biroului s-a deschis şi şi-a făcut apariţia mardeiaşul.

– Du-l pe H.L. acasă!

Samuel s-a uitat chiorâş la mine.

– Da, domnule.

M-am ridicat, nu foarte sigur că voi supravieţui călătoriei.

– O clipă, mi-a spus Julien.

A venit lângă mine şi şi-a aşezat degetul pe pata de pe obrazul meu. Am simţit o fierbinţeală, dar n-a durat decât vreo trei secunde.

– Gata, a zis Julien şi s-a rezemat iarăşi de birou. Era să uit…

În cabinet nu era vreo oglindă, ca să-mi dau seama ce-mi făcuse. M-am bucurat că încă mă pot ţine pe picioare şi am aşteptat permisiunea să plec.

– Mâine, te va căuta cineva. Dar s-ar putea să constaţi că ai primit mai mult decât ţi-ai dorit, H.L.

– Noapte bună, lordul meu, am murmurat.

Asta l-a făcut să râdă. Samuel m-a prins de braţ şi m-a împins spre uşă. M-am supus, încercând să mă gândesc doar la Gail. Am ieşit într-un hol îngust, cu podeaua acoperită de o mochetă groasă ce înăbuşea orice zgomot. Nu vedeam uşi nici pe stânga, nici pe dreapta. Neoane albăstrui luminau din tavan, pereţii erau zugrăviţi în aceeaşi culoare. N-am întrebat nimic, preferam să nu ştiu unde fusesem. Nu că Samuel ar fi avut aerul unui ghid politicos! M-a îmbrâncit spre liftul din capătul holului, sugându-şi dinţii cu un zgomot deopotrivă dezgustător şi înfricoşător. Ascensorul era dintr-acelea vechi, cu grilaj roşu care se ridica, dezvăluind o cabină din lemn sculptat cu modele florale. Pe panoul de control am văzut doar un buton, pe care Samuel a apăsat smucit. Am tăcut şi m-am rezemat de perete cu umărul neatins. Eram totuşi nesigur pe picioarele mele.

Cât timp am urcat, mi-am studiat degetele de la mâna dreaptă ca şi cum le vedeam prima oară. Eram proprietatea lui Julien şi nu-mi făceam iluzii că mă aştepta o viaţă uşoară. Îmi putea porunci orice, să-i servesc drept cină, să-i masez tălpile sau să torturez pe cineva pentru el. Chiar să ucid. Şi ce aveam să fac atunci când primeam ordinul? Îmi zdrobise rezistenţa în doar câteva secunde! Samuel s-a întors către mine şi a rânjit, iar eu mi-am dat seama că ştia exact cât de mizerabil mă simţeam. Şi-i făcea plăcere. Am încercat să-mi menţin faţa imobilă şi, se pare, am reuşit într-o oarecare măsură, fiindcă s-a încruntat. O uşoară zguduitură a liftului ne-a întrerupt salutar concursul de priviri urâte, iar Samuel a ridicat grilajul.

Urcasem într-o parcare cu zece locuri, dar în care se zărea o singură maşină. Cea care mă adusese acolo. Fără să mai aştept următorul ghiont al lui Samuel, m-am îndreptat către ea. Găseam oarecum neliniştitor faptul că, de data asta, mi se permitea să văd pe unde mergeam. Era o reafirmare a faptului că vampirii mă aveau în mână, că nu exista cale de scăpare. M-am oprit lângă maşină. Samuel a deschis întâi portbagajul şi a scos o geantă. M-a măsurat din cap până-n picioare, a scotocit prin geantă şi a extras un tricou negru şi un plasture destul de mare cât să-mi acopere rana.

– Schimbă-te, Bănuţ! mi-a zis şi mi le-a aruncat. Arăţi ca dracu.

Le-am prins cu oarecare dificultate. Mă temeam să fac gesturi prea largi, ca să nu sângerez iarăşi. Mi-am scos destul de împiedicat resturile de cămaşă, bucăţi de pânză ferfeniţite şi murdare, şi am căutat încurcat un coş de gunoi.

– Dă-le-ncoace!

Nu-mi plăcea felul cum îi fremătau nările, nici ochii care nu se dezlipeau de umărul meu în timp ce îndesa cămaşa în pungă. M-am grăbit să-mi lipesc plasturele şi să-mi trag tricoul peste cap, cât timp el închidea portbagajul. Din câte îmi dădeam seama, alifia lui Julien nu doar ostoise durerea, ci şi făcuse rănile să prindă crustă. Era timpul pentru remediile clasice.

– Lângă mine, a spus Samuel, deschizând portiera.

Am urcat pe locul mortului şi am luptat cu moleşeala care mă cuprindea. Nu voiam să leşin ori să adorm lângă arătarea aia. M-am privit în oglinda retrovizoare, cât timp Samuel ne scotea din parcare. Aveam impresia că slăbisem câteva kilograme, ceea ce era imposibil. Eram galben ca un bolnav de malarie şi aveam ochii roşii. Dar ce m-a şocat cu adevărat a fost pata de pe obraz. Îşi schimbase culoarea, ajungând la negrul unei aluniţe. Încă o dovadă că eram al lor. Măcar se asorta cu tricoul, mi-am zis, şi-am pufnit în râs. Samuel s-a uitat la mine.

– Ştii cât de norocos eşti? a mârâit. Ţine-ţi clanţa!

Mi-am muşcat buzele ca să înăbuş orice alt sunet. N-aveam nevoie de o criză de isterie. Nu mă simţeam deloc norocos, dar presupuneam că, s-o spun, mi s-ar fi dat repede ocazia să constat că putea fi mult mai rău. Când am fost sigur că-mi pot controla glasul, am riscat să pun o întrebare inofensivă şi politicoasă.

– Putem asculta nişte muzică, domnule?

Samuel s-a holbat nedumerit, apoi a ridicat din umeri şi a dat drumul la radio. Era un post disco şi, după câteva clipe, Samuel a început să bată ritmul în volan, ceea ce mi s-a părut total nepotrivit, aproape indecent. Dar m-am mulţumit să privesc pe geam. Eram tot pe 5 West, dar pe partea opusă ceainăriei. Nu mi-am mai bătut capul să ghicesc dacă între cele două clădiri exista un întreg complex subteran. În zona cea mai fiţoasă din Ozz erau multe case vechi, iar legenda spunea că fuseseră folosite pentru adăpostirea sclavilor fugari. Era oarecum normal să aibă tot felul de ascunzători, dar chiar de-aş fi avut o hartă completă a tuturor secretelor arhitecturii zonei, tot nu m-ar fi ajutat să mă eliberez din lanţul propriei sclavii.

Aşa că am numărat îndărătnic stâlpii de lumină, până am ajuns pe strada mea. Nu m-am obosit să-i dau lui Samuel adresa. Eram sigur că Julien o ştia, alături de celelalte date de stare civilă, grupa sanguină şi tot felul de amănunte despre viaţa mea pe care nu le spusesem nimănui. Am tresărit totuşi când Samuel a frânat chiar în faţa casei. L-am fixat, aşteptându-mă la cine ştie ce altă blestemăţie.

– Coboară, Bănuţ, ce-ai înţepenit?! a mârâit. Acuşica se luminează, şi omul trebuie să mai şi mănânce…

Am dat dovadă de o sprinteneală maximă. Imediat ce am ajuns pe trotuar, Samuel a demarat, însă abia după ce nu am mai văzut lumina farurilor, mi-a venit să cred că scăpasem.

– Doar pentru noaptea asta, amice, am murmurat şi mi-am căutat cheia.

Adevărata dimensiune a celor petrecute în acea seară m-a lovit abia după ce am închis uşa în urma mea. Nu doar a doua zi, Samuel ori alt vampir avea să mă călărească. Mai devreme sau mai târziu, Julien avea să-şi vâre colţii în mine din nou. Viaţa mea nu mai era a mea. Oricine-ar fi fost tata, eu eram pentru amicii lui la fel de înfricoşător ca o râmă. Nu-i puteam convinge să mă lase în pace, iar să mă lupt cu ei ar fi fost ca şi cum aş fi încercat să mut oceanul cu o linguriţă. Puteam doar să fug, cât mai departe şi cât mai repede. Iar noaptea aceea, în care mă credeau prea zdrobit ca să întreprind ceva, era momentul cel mai bun. Făgăduisem credinţă şi supunere? Ei bine, nu mă simţeam legat de un jurământ smuls sub tortură. Dacă mă prindeau, mă ucideau, dar oricum speranţa mea de viaţă se redusese considerabil în ultima oră. Cunoşteam un tip care făcea curse charter, la orice oră din zi şi din noapte, pentru tot felul de personaje dubioase. Îmi era dator şi ştia să-şi ţină gura. Speram că era liber. Am început să-mi adun lucrurile într-o geantă de voiaj.

Şi Gail? Acea brumă de curaj care mă făcuse să stărui în faţa lui Julien pentru continuarea anchetei se topise în singurătatea casei mele, ca un bulgăre de unt într-o tigaie încinsă. Mă simţeam prost părăsind-o, dar poate contribuţia mea nu era chiar esenţială, aşa cum îi dădusem de înţeles lui Julien. Avea toate datele în dosarul care avea să rămână pe masa mea, iar resursele organizaţiei le depăşeau cu mult pe ale mele. Oricât de nemilos ar fi fost Julien cu mine, eram convins că avea s-o caute în continuare.  

M-am aşezat pe pat şi am studiat distrat conţinutul genţii. Nu adunasem prea multe haine sau chiclazuri. Astea erau uşor de înlocuit la orice magazin. Aveam în schimb câteva fotografii de familie, trusa mea specială, laptopul, un cuţit, agenda în care păstram, cifrate, datele tuturor cunoştinţelor şi cazurilor mele, actele şi destui bani peşin cât să-mi ajungă pentru o vreme. M-am felicitat că nu păstram decât câţiva dolari în cont. Clar, nu aveam cum să-l mai accesez dacă voiam să scap de vampiri. Am căscat de câteva ori şi am încercat să-mi dau seama dacă uitam ceva important. Mi-era însă tot mai greu să judec limpede. Oboseala îşi aşteptase răbdătoare momentul pentru a se arunca pe mine ca o fecioară stătută pe primul venit. Am început să butonez telefonul, dar n-am mai ajuns să-mi apelez amicul. Am adormit lângă geantă, întins de-a curmezişul patului.

Somnul mi-a fost populat de coşmaruri perfect previzibile, în care Julien, Samuel şi o grămadă de vampiri fără chipuri mă invitau la cină. Uneori eram felul principal, alteori doar aperitivul şi, de două sau trei ori, ajutorul bucătarului. Dintr-un astfel de vis m-am trezit, cu pumnii strânşi şi urletul înţepenit în gât ca un topor în trunchiul copacului, când cineva m-a scuturat violent. Deşi aveam încă ochii lipiţi, ca un pisoi abia născut, mi-am dat seama că era dimineaţă. Ticălosul îmi pusese somnifer în coniac!

589 Total Views 1 Views Today