WWZ_Aquarell-by Ionut Banuta

Sub cortul de izolare era foarte cald şi băiatul avea faţa brobonită de sudoare. Ted stătea de partea cealaltă a peretelui transparent şi căuta să-şi ascundă îngrijorarea.

– Tăticule, toţi-toţi oamenii sunt bolnavi?, întrebă copilul şi difuzorul îi dădu vocii sale inflexiuni stranii.

– Da, spuse Ted, uitându-se parcă la ceva  peste capul copilului. Îi era milă.

– Stai liniştit, puiule, acum trebuie să pice doctorul…

– În fiecare zi vine!!!

Ted ar fi vrut acum să-şi mângâie copilul pe frunte dar cine ştie ce s-ar mai fi putut întâmpla.

– Tati, bolile n-au fost învinse niciodată?,  reveni puştiul la o întrebare pe care o punea mereu şi la care primea mereu acelaşi răspuns.

– Niciodată, puiule. ţi-am mai spus: cândva, oamenii, în mod greşit, credeau asta. De fapt, se producea o mutaţie continuă: Răul îşi schimba numai culoarea, undeva apărea imediat un alt flagel, de obicei mult  mai puternic, mult mai extins decât cel “învins” de aşa-zisa ştiinţă… Bolile, acum ştim asta, nu pot fi învinse! Nu trebuie înfruntate, e nevoie doar să le purtăm cu bărbăţie…

Copilul se foi sub cortul transparent, aburit de condensul respiraţiei precipitate.

– Tati, da’ de ce trebuie purtate? Am citit într-o carte din secolul douăzeci că pe atunci unele boli treceau.

– Aşa se credea încă în  secolul trecut, recunoscu Ted. Acum situaţia este,  oricum, alta: sunt alte boli astăzi decât în întunecatul secol douăzeci. Nu atât de variate ca azi. Germenii…

– Ce e aia “germenii”?

Ted se gândi câteva clipe. Nici el nu ştia exact, îşi amintea doar vag ceea ce i se spusese la şcoală, acum vreo douăzeci de ani, pe când civilii mai aveau încă voie să se preocupe de astfel de lucruri.

– Ştii – improviză el -, imaginează-ţi că în lume sunt mulţi ţânţari. Da’ nu foarte mulţi ţânţari. Pricepi?

– Pricep.

– Şi ei nu pot fi distruşi cu nici un chip…

– Nici dacă foloseşti un tub cu Alfa & Omega?

– Nu. Nici măcar dacă foloseşti Alfa & Omega… Dacă te înţeapă un ţânţar, te doare?

– M-a înţepat o albină şi m-a durut.

– Perfect!, se bucură bărbatul. Dacă te înţeapă o albinuţă, te doare foarte rău. Dar dacă te-ar înţepa o mie?

– M-ar durea  tare-tare-tare!

– Nu, dacă un om e înţepat o mie de albinuţe, sau chiar de o sută, ar muri! Însă, dacă avem o mie de albine care înţeapă o mie de oameni, e perfect, nu? Doare puţin şi trece. Aşa se face că acum oamenii au fiecare câte o “albină”, sau chiar câteva. Şi sunt foarte mândri de ceea ce fac! Nu ştiu cum să-ţi explic ca să înţelegi: bolile, toată lumea ştie, alcătuiesc o sumă, şi se împart la oameni. Aşa, noi le controlăm…

– Albinuţele astea – le alintă copilul – nu se aşează niciodată pe flori?

– Nu, albinuţele astea nu se aşează niciodată pe flori. Poate că în secolul douăzeci o făceau, nu ştiu. Acum nu se aşează decât pe oameni. Dacă poţi, fiule, să duci tu suferinţa încă unei înţepături de albină, pe lângă cea care ţi se cuvine, un frate de-al tău va avea mai puţin de suferit. Poţi să iei asupra ta multe albine, dar nu pe toate. Nu-ţi cere nimeni să le iei pe toate…

Şi continuă, mai mult pentru el: “Eu am şapte. Am avut opt şi atunci când am renunţat la colicele renale m-au mutat la arhivă. Acum câştig mai puţin: am fost pedepsit pentru lipsa mea de spirit civic…”

Se auzi bâzâitul cunoscut. Trapa din tavan glisă, într-un nor de gaz infectant, lăsând monojetul doctorului Killternaak să aterizeze pe modelul central al covorului din sufragerie.

– Gata, domnule Attkinson, am găsit ceva. Un bătrân din Atlantik City v-a cedat pentru micuţ un virus de ortolită. Un gest rar de omenie,acum când lipsa de entuziasm civic se amendează atât de gras! Bietul om a rămas numai cu două afecţiuni; ce-i drept, grave.

– Vă sunt recunoscător că l-aţi convins, spuse Ted, introducând în fanta specială din halatul doctorului o mie de euroruble noi.

– Nu mi-am făcut decât datoria, spuse satisfăcut medicul, la auzul zgomotului monedelor care cădeau în puşculiţă.

– Iar bătrânul a renunţat cu plăcere la boala lui: şi aşa nu mai are mult de trăit şi va trebui să se gândească cui le va lăsa moştenire după aceea, adăugă doctorul. Moşul şi-a îndeplinit de altfel peste termenul legal Prima Îndatorire!

– Nu are copii?

– Unul singur, dar nu-şi vorbesc. Acum foarte mulţi ani, bătrânul era în pericol să se facă bine. Băiatul lui, care era foarte bolnav, primise chiar o boală venerică tocmai din Africa, nu a vrut să cedeze nimic din ce purta bunului său tată. Omul a schimbat testamentul. Deh, acum ăsta-i norocul dumneavoastră.

Doctorul arătă spre băiat: “Micuţul, în schimb, mă îngrijorează”, spuse el în şoaptă tatălui care asculta încordat. “Spuneţi că nu a avut NICI MĂCAR SIDA?”

– Nu a avut NIMIC, încă de la naştere. Până acum a respins toate bolile. Disperat, m-am dus la doctori, la biserică, ba chiar şi la babe vrăjitoare! E păcat că trebuie să-l ţinem ostracizat, la vârsta lui, dar se bănuieşte că ar putea fi UN CAZ DE SĂNĂTATE… MOLIPSITOARE!

Doctorul îşi făcu câteva cruci mici: “În viaţa mea nu am văzut, cu ochii mei, decât două astfel de cazuri de sănătate! Dar unul dintre cazuri a fost cel al unui medic, un tip care încălcase etica profesională şi folosea un vaccin! A şi fost executat, trebuia să se dea un exemplu!

– Bine, se sperie Ted, dar copilul meu e nevinovat! Şi nici noi nu avem nici o vină! El doreşte să fie bolnav, dar nu are putere!

– Dumnezeu cu mila, murmură doctorul Killternaak. Cel puţin din punct de vedere al dosarelor dumneavoastră genetice – am verificat atent! – totul este în regulă. Mă gândesc… în mine puteţi avea încredere, ce dracu’: poate aţi omis să spuneţi vreun amănunt Comisiei… Vreun stră-străbunic despre care s-ar fi auzit că se lăuda, aşa cum obişnuiau, în ignoranța lor, anticii, cu “o sănătate de fier”?

Copilul asculta tot mai neliniştit discuţia pe care cei doi o desfăşurau în şoaptă.

– Candy drăguţule, zâmbi spre el doctorul Killternaak, am să-ţi fac o injecţie. Fii liniştit, va fi una dureroasă şi, dacă avem şi puţin noroc, o să te doară din nou capul. Săptămâna trecută ai fost cuminte şi, uite, începuse să te doară şi puţin în gât…

– Tati, eu n-aş vrea să mă doară!, scânci Candy.

Doctorul aruncă priviri ucigaşe spre domnul Attkinson. “E încă micuţ şi nu înţelege”, se apără tatăl. “Când o fi mai mare, va fi un model de civism, ca toţi cei din familia noastră. Eu de exemplu, duc şapte boli, din care trei grave, şi am promisiuni pentru cel puţin încă una…” Doctorul văzuse desigur dosarul, ştia că bărbatul renunţase la o boală, aşa că Attkinson mai introduse o monedă în fantă.

– Dacă nu merge nici acum, tuşi încurcat Killternaak, va trebui să raportez Comisiei. Îmi risc licenţa!

Ted îl privi plin de speranţă pe Candy. Dimineaţă îi administrase puţin praf de cretă, procurat prin contrabandă. Ştia că astfel poţi provoca, ilegal, ridicarea temperaturii.

Puştiul ar fi trebuit însă, la cantitatea ingurgitată, să facă deja febră, poate chiar să vomite. Durerea din gât de săptămâna trecută o obţinuseră cu o fisă de 25 de eurokopeici, din alea zimţate: o legaseră cu o aţă şi o lăsaseră pe gâtul băiatului câteva ore. Copilul trebuia salvat, chiar cu preţul onoarei unei familii cunoscute pentru civismul ei!

– Candy, ţii minte ce ţi-am spus, despre albinuţe?, îi aminti tatăl, plin de o speranţă absurdă că puştiul ar putea, el singur, să facă ceva şi să se îmbolnăvească, ca toţi copiii normali! Pentru viaţa, pentru siguranţa şi onoarea lui, pentru liniştea şi onoarea lor…

– Da, tati, mă gândesc mereu la albinuţele alea.

– Încearcă să primeşti şi tu câteva albinuţe, da?

– Dar nu pe toate?

– Nu, nu pe toate…

 

584 Total Views 1 Views Today