Traducere şi adaptare din limba japoneză: Nicu Gecse

    Se zice că demult, demult, ţara Aizu[1] nu cunoştea zăpada, viscolul şi gerul iernii. Cât era anul de lung, acolo domnea vara, era cald şi câmpurile erau mereu înverzite.

Într-o bună zi, un călugăr pribeag ajunse pe acele meleaguri, venind de undeva dinspre miazănoapte. Ţinea un toiag noduros într-o mână, iar în cealaltă avea o umbrelă ce-l apăra de soarele amiezii. Fiind ostenit de atât drum, se hotărî să poposească o vreme, aşa că intră în ceainărie ca să se odihnească. Încăperea era ticsită de lume. Sătenii se adunaseră acolo ca să se sfătuiască, erau îngrijoraţi şi discutau aprins, semn că urma să se întâmple ceva aparte, de mare însemnătate.

Călugărul le dădu bineţe şi intră în vorbă cu ei, dornic să îi ajute cu o vorbă înţeleaptă sau cu un sfat bun.

– Am băgat de seamă că sunteţi tulburaţi şi necăjiţi. Pot şti care este motivul neliniştii voastre?

Unul dintre bătrânii satului răspunse:

– În dimineaţa asta am primit de veste că mai marele peste aceste ţinuturi, stăpânul nostru, are să vină mâine aici. Numai că înălţimea sa ne-a trimis poruncă aspră, să-i pregătim cum se cuvine venirea, să facem atât de curat încât să nu fie firişor de praf nici în sat, nici pe drumul ce-l aduce la noi. Privirea sa nu trebuie tulburată de nimic urât, căci orice necurăţie ar fi o jignire fără seamăn pentru slăvitul stăpân. Ori o asemenea poruncă nu-i lesne de împlinit. Au mai fost şi alte sate care au primit-o în alte rânduri şi, oricât s-au străduit bieţii oameni ca să-i facă pe plac măritului stăpân, am aflat că tot s-a găsit un lucru cât de mic care să-l mânie. Şi din pricina asta a dat pedepse aspre: pe unii i-au tăiat cu sabia, pe alţii i-a aruncat în temniţă, altora le-a mărit birul de două ori. Peste tot a fost mare urgie: doar plânsete şi vaiete. Iată de ce ne-am strâns cu toţii să ne sfătuim cum să ieşim din necazul acesta, dar oricât ne-am obosi minţile nu izbutim să născocim ceva ca să facem pe placul înălţimii sale. Nu-i cale de scăpare.

nichiren

Stampă de Utagawa Kuniyoshi (1840), reprezentându-l pe călugărul Nichiren în zăpezile de la Tsukahara.

– Năstruşnică împrejurare! se minună călugărul. Însă trag nădejde că pot să vă dau o mână de ajutor ca s-o scoateţi la capăt cum se cuvine. Lăsaţi totul în seama mea. Vă spun că, mai întâi de toate, mâine va fi o zi neaşteptat de friguroasă, aşa că stăpânului vostru nici prin gând nu-i va da să scoată nasul din palanchin. O să stea şi o să tremure înăuntru, într-atât de frig va fi. Dacă totuşi va îndrăzni să încerce să vadă ce se întâmplă pe afară, am leac şi pentru asta. Ştie careva dintre voi ce este zăpada? Vă spun eu. E ca o pânză nesfârşită, frumoasă, albă şi rece. Ei bine, zăpada va acoperi mâine tot satul, va troieni drumurile, câmpiile şi munţii. Oricât de rău la suflet ar fi stăpânul vostru nu va avea niciun motiv de care să se lege. Aveţi încredere, totul va fi cum nu se poate mai bine.

Calmul şi convingerea cu care le vorbi călugărul le dădu sătenilor nădejdea că lucrurile ar putea lua o întorsătură neaşteptat de bună pentru ei. Treptat, se împrăştiară pe la casele lor, întrebându-se în sinea lor: „Oare ce o fi zăpada? De unde o aduce călugărul? Cum va întinde ea pretutindeni?“

A doua zi de dimineaţă, sătenii se treziră mai devreme decât de obicei, înghiontiţi de frig. Era ceva neobişnuit pentru ei. De aşa frig nu mai avuseseră parte până atunci. Ieşiră de sub aşternuturi zgribuliţi, cu piele ca de găină, strănutând şi clănţănind din dinţi. Unii îşi mai luară un rând de haine pe ei, alţii aprinseră focul.

Însă atunci când ieşiră de prin case, nu mică le fu mirarea când văzură că totul în jur era alb – câmpiile, munţii, drumurile şi casele. Iar de sus, din cer, norii scuturau scame mari şi albe. Oare mantia aceea nemaivăzută să fie zăpada despre care le vorbise călugărul de la ceainărie?

Cu mic, cu mare, uitând de frigul de afară, toţi locuitorii satului ieşiră în drum. Începură să strige, să alerge de acolo-acolo, să sară şi să facă mare larmă, amuzându-se de dansul fulgilor mari de nea care continuau să coboare din norii cenuşii.

Între timp, un slujbaş aduse vestea că stăpânul nu va mai trece în acea zi pe acolo şi că birul avea să rămână cel de până atunci. Bucuroşi şi plini de recunoştinţă, sătenii hotărâră să meargă la casa starostelui, unde ştiau că trăsese peste noapte călugărul pribeag. Numai că acesta dispăruse fără urmă. Patul era gol şi neatins. Nici ţipenie de călugăr. Nimeni nu ştia când şi încotro a plecat.

Unii credeau că a plecat pe munte să se roage pentru ninsoare. Alţii erau de părere că însuşi călugărul s-a prefăcut în zăpadă…

Ceea ce se ştie sigur este că de atunci a tot nins în Aizu. Oamenii s-au obişnuit cu zăpada şi au îndrăgit-o. Ba chiar au scornit o zicală: „Dacă sunt nămeţi mari, atunci e semn de recoltă bogată.“

 



[1] Ţinut situat în treimea vestică a prefecturii Fukushima, la graniţa cu yukiguni – ţara zăpezilor. (n.t.)

388 Total Views 1 Views Today