Mircea Cărtărescu, Coşovei Traian T, Florin Iaru si Ion Stratan

Careu LIRIC (de la stânga la dreapta): Ion Stratan, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Traian Coşovei

„Two of us, riding nowhere…”

M-am certat și m-am împăcat cu Traian de nu mai știu câte ori. Niciodată, însă, n-am putut avea pentru el vreo urmă de resentiment. Întotdeauna Traian mi s-a părut un copil răsfățat, de cele mai multe ori extraordinar de amuzant, dar răbufnind brusc în accese colerice insuportabile. A fost cel mai bun prieten al meu timp de vreo doi-trei ani, când ne-am văzut aproape zilnic. Ne unea, cred, în primul rând, singurătatea. Umblam prin parcuri, prin berării, îl vizitam acasă, unde avea o vitrină acoperită cu poeme generaționiste, discutam, firește, despre poezie, dar mai ales căscam gura la discursul lui parodic, inimitabil, care mă făcea uneori să-mi pierd răsuflarea de râs. Sunt singurul, de altfel, din careul nostru „Luft mit Diamanten” (von Cărtărescu zu Coșovei, von Iaru zu Stratan…) care n-are umor. Cel puțin unul spontan. „Bătaia peștelui”, „păpica”, „bănuțul”, „Cancio-Canciov”, „Foma Fomici” și o mulțime de alte expresii stereotipe, jocuri de cuvinte, imitații, nebunii de adolescenți țicniți, erau creația (sau actualizarea) lui Traian. Mie îmi intrau în reflex și ani de zile am înnebunit-o pe maică-mea cu ele. Băiat sărac (și sceptic al plebei proletare, ar fi adăugat imediat Florin), veșnic cu nasul în cărți, mă incita stilul de viață al amicului meu: avea mereu bani, nu știu de unde naiba, mergea cu taxiul, bea zilnic băuturi fine (în afară de un fel de whiskey autohton, descoperirea lui, cred că-i zicea Ceres), se îmbrăca oarecum excentric, prilej de ironii din partea celorlalți: „ciocați”, cămăsi colorate, o căciuliță de vulpe… Odată a apărut la Capșa cu părul ondulat cu fierul. O anume tendință spre boierie, spre la dolce vita, ceva din solzoșia-sa Mateiu, dar în registru ușor burlesc… O dată mi-a zis: „Măi Mircea, ești și acum unul dintre cei mai buni poeți din București, ce dracu, fă-ți și tu niște țoale mai ca lumea, ia uite, nici țintele de la canadiană nu le ai de aceeași culoare”. M-am uitat și, într-adevăr, unele capse erau de fier, altele de alamă. Până si poemele și le dactilografia boierește, la un „Remington” străvechi și masiv, pentru care îl invidiam enorm. Foile dactilografiate și le ținea într-un fel de mape cochete, pe care scria: „Lyrics by Traian T. Coșovei, Best Poetry Money Can Buy”.

Prin Traian am descoperit un nou stil de viață, la care m-am străduit o vreme să mă adaptez. Hălăduiam zile în șir prin torpoarea orașului, ne cățăram pe vechi și ruginite locomotive cu aburi, băteam Podul Grant, ne întorceam în centru, unde beam un pepsi pe terasa de la „Dunărea”. Îmi împrumuta cărți de poezie, poeți americani din generația Beat, pe care apoi îi comentam cu superioritate: „Bătrâne, păi să fi publicat noi acolo îi rădeam pe toți.”. De câte ori îi citeam vreun poem de-al meu, îmi spunea: „Când îl publici, să atașezi la el și o lamă de ras, să-ți taie confrații vinele de disperare”. Îmi spunea și el „poante” pe care avea de gând să le bage în poeme. Alteori îmi povestea despre femei, iar eu, un începător, mă străduiam să țin minte câte ceva. În privința asta, Traian era în același timp un sentimental și un cinic, adică îmi plângea pe umăr despre marele lui amor și în același timp găsea din când în când câte o „dămuță”. Ni se alătura uneori Tudor Jebeleanu, el însuși om singur pe vremea aceea. Cred că ei doi mi-au rămas, în ciuda a orice, cei mai dragi prieteni din acea epocă extraordinară. Pe Florin nu l-am înțeles niciodată prea bine, iar Nino Stratan mă complexează. Dar cu Traian și Tudor m-am simțit întotdeauna la largul meu.

O depresie, o anumită melanholie orientală, sentimentul că „nimic nu este adevărat” și că totul devine vanitatea vanităților, se desprinde din versurile lui. O poezie care stagnează ca un gaz mai greu decât aerul, un parfum uleios prin care, uneori, străbate surpriza proaspătă a mirosului de mentă. Traian scrie de fapt veșnic o singură poezie, așa cum același motiv se repetă, cu anume iregularități, într-un covor persienesc. Simbolismul și modernismul acestei poezii sunt de suprafață, fondul ei rămâne oriental, de gazel sau de sure din Coran. Sclipirea din loc în loc a textului o dau, ca niște paiete presărate peste tot, comparațiile.

Traian este un mare maestru al comparației, de cele mai multe ori neașteptată și cu ceva emoționant: (dar nu citez, sunt prea multe, și n-aș ști ce să aleg mai întâi). „Unu, doi, trei sau…” este o carte pentru copii și oameni mari la fel ca „Alice in Wonderland”, în care decorurile sunt friabile ca rumegușul și expresiva ca în Klee. Cât despre autor și cititorul cu ochii triști, „eu nu exist, tu nu exiști…” (de multe ori Traian mi-a povestit, într-adevăr, detalii ale unei fabuloase copilării). Concepte teoretice minimale, destul de puțin conștientizate, ne susțineau pe atunci poezia. Discutam despre „o nouă sensibilitate”, despre „o poezie de imagini”, despre nevoia ca un poem să înceapă lent, cu o suită de conjunctivuri volatile, dar să se încheie brusc, surprinzător, cu o poantă: „Și toată pricina/ fusese Gherghina”. Cu poeții din provincie eram foarte severi. Dacă vreunul devenea polemic față de noi, Traian nu se supăra, pentru că, de fapt, îl desconsidera cu totul: „Lasă bătrâne, fiecare pasăre pe limba ei piere. N-o să-i învățăm noi să scrie poezie”. Dar turba realmente dacă un om la părerea căruia ținea, îl atingea cât de puțin: bietul Laurențiu Ulici știe ce a pățit cu Traian după ce i-a scris o cronică la prima carte. „A vrut să mă distrugă!” striga Traian peste tot. În cazuri din astea nu era bine să-l contrazici. Îl vedeai deodată că se face verde, observai cum se stăpânește o vreme, apoi izbucnea. În ocară era întortocheat și meșteșugit ca și în poezie. Cine l-a prins pe Traian în dispoziție pamfletară știe asta. Dacă nu ești tu cel bălăcărit, ai șanse să înnebunești de râs. Doamne, l-am văzut pe Traian înjurându-l pe Bogdan cum n-a fost înjurat cineva vreodată. L-am văzut îngălbenindu-se de necaz când pierdea la cărți. Dar l-am văzut și dând o sută de lei unui țigănuș care colinda în tramvai, și făcând risipă de generozitate între prieteni.

Cum naiba să nu râzi, acum, retrospectiv, de atâtea „scandaluri” (cum le numeam atunci: acum le-aș zice „copilării”) pe care le provoca? Odată, pe când toată generația era adunată – nu știu ce sărbătoream – Traian a venit cu un tip pe care ni l-a prezentat ca „băiatul popii din Periș”. Am ciocnit și cu el, ba eu m-am și pupat cu blondul fiu de popă, ca să se descopere mai târziu, întâmplător, că acesta nu era altul decât Dan Ciachir care, cu câteva zile înainte, mă înjurase vârtos în „Săptămâna”. Cine știe de unde-l adunase Traian. Sau, corectându-i în șpalt lui Madi un articol în care ea făcea o listă de poeți, s-a apucat să taie de pe listă pe toți cei care îi erau dușmani. Era de groază. Făcea însă aceste lucruri cu aceeași facondă puștească cu care își punea bănuți pe ochi și făcea pe orbul, își îmbrăca dinții cu poleială de ciocolată, „deschidea” sticle de bere cu pleoapa… Întotdeauna m-am întrebat cum e posibil ca în această aparență de dandy și bricoleur, puțin ireală, care trăiește într-o fantezie burlescă de marionete, să se fi strecurat un mare talent, o minunată înzestrare poetică? Fiindcă Traian, în ciuda unei anume scăderi a interesului criticii pentru poezia lui, rămâne, indiscutabil, unul dintre cei mai puri, mai originali și mai valoroși poeți ai generației. Ca și Florin, el are deja discipoli care îi perpetuează maniera până la, firește, manierism.

În ultimii ani, când am renunțat amândoi (unul dintre noi chiar de mai multe ori) la singurătate, ne-am văzut destul de rar. De fiecare dată, însă, m-am simțit la fel de apropiat de el ca atunci. Am băut de fiecare dată, poate, puțin mai mult decât de obicei, am vorbit despre orice în afară de poezie, am ascultat muzică… Într-o seară, mai de mult, ne-am adunat iar la Traian, cei cinci din „Luft mit…”, ca să facem un soi de al doilea volum. Am râs toată noaptea, am rulat sute de titluri într-un brainstorming dement, dar pân’ la urmă n-a ieșit nimic. Atmosfera nu se schimbase cu nimic de atunci. Poezia se schimbase, și ce scria fiecare devenise incompatibil cu ce scriau ceilalți. Ce vreau să spun e că noi am rămas împreună, că suntem împreună chiar dacă nu ne vedem cu lunile sau cu anii. Nu e (doar) sentimentalism aici, e realitatea.

Dintre toate iluziile, cea a prieteniei a rezistat cel mult.

(din prefaţa volumului Bună dimineaţa, Vietnam!,
de Traian T. Coșovei, Editura Călăuza, 1999)

Articol preluat cu permisiune de pe site-ul LaPunkt. Mulţumim!