03Delvaux24

— Maică-mea a-nnebunit, zău aşa!

Tânărul vorbea aproape şoptit, ca să nu-i deranjeze pe călătorii aţipiţi din compartiment, dar cu un ton înverşunat.

— Închipuiţi-vă, mă trimite la dracu’n praznic, la nişte rude pe care nu le-am mai văzut de când aveam cinci ani, ca să le fac curte, doar-doar mi-or lăsa mie casa şi pământul. De ce s-o fi chinuind? Oricum, mătuşă-mea n-are copii, şi nici n-a avut alţi fraţi sau surori decât pe mama. Iar dac-o vrea să le lase unui străin, n-are decât! Ce să fac eu cu ele? N-am de gând să plec din Bucureşti la coada vacii!

Bărbatul care declanşase acest torent de vorbe cu o întrebare nevinovată şi politicoasă despre destinaţia şi scopul călătoriei zâmbi uşor.

—  O casă nu strică niciodată, măcar c-o vinzi… Are mult pământ mătuşa dumitale?

— Ei, aş! Vreo trei hectare de fâneţe… Nişte vaci…

Adăugă, ceva mai domolit:

— E-adevărat, nu strică…

— Aşa, aşa… Cu ce te ocupi dumneata la Bucureşti?

— Sunt student, la Politehnică.

— A, e bine, inginer… Şi… mătuşa dumitale locuieşte chiar în Simeria?

— Nu, într-un sat cu nume ciudat, Uroi… Sper să m-aştepte cineva la gară, că habar n-am s-ajung acolo.

Vecina bărbatului mai în vârstă, probabil soţia lui care dormise până atunci, deschise ochii.

— No, da’ mai lasă fecioru’ în pace, că poate vrea şi el să doarmă, şi-l ţii cu braşoavele tale!

— Nu mi-e somn, se grăbi tânărul să răspundă.

— Întrebam şi eu aşa…, adăugă bărbatul. I-auzi, merge la Uroi, are neamuri acolo…

— La minele de aur? Femeia se trezise de-a binelea.

— Ce mine?

— Apoi, cică pe-acolo au fost mine de aur pe vremea dacilor şi romanilor… Da’ nu le poate găsi nimeni…

— Mai taci, femeie, cu prostiile astea. Dac-au fost vreodată mine pe-acolo, apoi nu mai e aur de mult!

— Ba nu-i aşa! Doară ştii ce zice lumea, că au mai găsit unii aur, că s-au îmbogăţit peste noapte, dar că le-a mers prost. Aurul celor vechi n-aduce noroc, e blestemat!

— Păi sigur că le-a mers prost, că doar n-au găsit nici o comoară! Au furat şi i-a prins, de-au ajuns la puşcărie… Cei vechi nu stăteau să semene comori, ca să le culeagă orice netot       dup’ aia! Şi dac-or fi fost, le-a găsit cineva de două mii de ani încoace.

— Aşa eşti tu, nu crezi nimica, da’ să ştii că oamenii nu vorbesc degeaba…

— Ia nu mai împuia capul băiatului cu poveşti, se răsti bărbatul. Nu faci nimic pe lumea asta dacă te-apuci să cauţi potcoave de cai morţi. Ascultă-mă pe mine, băiete, am lucrat toată viaţa la combinat, la Hunedoara, am rămas şomer acum cinci ani şi de-atunci muncesc pe ici, pe colo, pe unde-apuc. Nu pică nici o comoară din cer, trebuie să munceşti pentru fiecare bănuţ!

Tânărul nu găsi de cuviinţă să răspundă. Ştia el că asta nu e întotdeauna adevărat, dar nu voia să-l contrazică, aşa că lăsă conversaţia să lâncezească. În curând, îl cuprinse şi pe el somnul.

Când îl trezi vocea bărbatului, soarele se apropia de asfinţit.

— Hai, scoală-te, mai e puţin şi ajungem!

— Mulţumesc…, mormăi el, pe jumătate încă adormit.

— Ajungem în zece minute. Şi, dacă te uiţi pe geam, ai să vezi dealul Uroi.

— Dealul…?

Pe geamul compartimentului se zărea într-adevăr un deal, izolat în mijlocul câmpiei, pe fundalul altor dealuri mai îndepărtate. Avea oarecum forma unei căciuli, sfâşiată pe o parte de o râpă abruptă.

— Brrr! Parcă-i din „Întâlnire de gradul III”! Doar că nu-i atât de înalt ca Turnul Diavolului…

— Ce-i Turnul Diavolului? întrebă curioasă femeia.

— E un fel de stâncă mare, în America. Au făcut acolo un film…

— A, în America…!

Tonul femeii sugera că acolo, în America, se poate orice, chiar şi ca dracul să aibă un turn, şi că era mai bine să nu pui prea multe întrebări.

Petrecură ultimele minute în tăcere, preocupaţi să-şi pregătească bagajele. Tânărul, care avea doar un rucsac nu prea mare, ieşi primul pe coridor, salutându-şi tovarăşii de călătorie.

— Doamne-ajută, răspunse femeia.

— Noroc, îi ură şi hunedoreanul, cu aerul că s-ar putea să aibă nevoie.

Ceilalţi călători mergeau mai departe, şi nici unul nu se trezi să-i salute.

Pe peron, tânărul se opri o clipă, inspirând adânc aerul proaspăt, şi urmări cu privirea perechea din Hunedoara dispărând în clădirea veche a gării. Se uită apoi în jur, întrebându-se cum să-şi dea seama dacă-l aştepta cineva. Scăpă repede de grijă, căci auzi din spate o voce:

— Gheorghiţă, băiatule, ce mare te-ai făcut!

Întoarse capul şi ochii îi căzură pe un chip care ar fi putut fi al mamei lui, peste douăzeci de ani. Îşi aminti că mătuşa Irina avea, ce-i drept, nu chiar douăzeci, dar măcar vreo cincisprezece ani în plus faţă de sora ei mai mică.

— Săru’ mâna, tanti Irina, răspunse el stânjenit. Adăugă, cu glas moale:  Mama-mi spune George…

Mătuşa Irina nu păru să audă remarca.

— Te-aş fi recunoscut dintr-o mie, semeni leit cu poza pe care mi-a trimis-o Iulia acum doi ani! Sunt cu băiatul vecinilor, cu maşina, hai să mergem!

Băiatul vecinilor era un tânăr voinic, cu înfăţişare cam „rustică”, după părerea lui George. Răspundea la numele — atât de popular în Ardeal — de Horia şi, după ce îi puse rucsacul în portbagaj, porni la drum fără nici o vorbă.

Traversară oraşul, apoi merseră aproape jumătate de oră pe o şosea şerpuită. Se apropiau din ce în ce mai mult de dealul cu înfăţişare ameninţătoare. (De ce ameninţătoare? Doar nu era decât un deal ca oricare altul…) În cele din urmă, trecură pe lângă indicatorul pe care scria „Uroi” şi opriră în faţa unui zid înalt, cu o poartă mare, dincolo de care se ghicea o curte interioară în stil ardelenesc.

Poarta se deschise şi în cadrul ei se ivi un bărbat înalt, slab, cu ochi albaştri, vioi.

— Bine-ai venit, nepoate! Iartă-mă că nu te-am întâmpinat la gară, dar n-am vrut să mă mai înghesui şi eu în maşină! Şi-apoi, cineva trebuia să pregătească şi păhărelele de pălincă!

— Bine te-am găsit, unchiule!

— Hai, intră! Şi tu, Irină, scoate ceva de mâncare pentru nepotul Gheorghiţă, că i-o fi foame după atâta drum.

— Acasă mi se spune George…

Nici unchiul Octavian nu părea să ia în seamă protestul lui timid.

În timpul mesei, unchiul şi mătuşa îl descusură pe-ntrecute, vrând parcă să acopere într-o seară toţi cei şaisprezece ani care trecuseră de la ultima lui vizită. Scăpă de torentul de întrebări doar pretextând că i s-a făcut somn, ceea ce nu era prea departe de adevăr, datorită pălincii unchiului. Mătuşa Irina îl conduse în camera pe care i-o pregătise şi, după câteva „indicaţii preţioase”, îl lăsă singur. Deşi nu credea c-o să adoarmă prea curând, se vârî în pat. Pe fereastră, Uroiul se ghicea ca o umbră ameninţătoare — iarăşi ameninţătoare… ce nu-i plăcea oare la dealul ăsta? Mai repede decât se aşteptase, se cufundă într-un somn agitat. Deşi visă toată noaptea, dimineaţă îşi mai aducea aminte doar că descoperise în pământ o gaură ai cărei pereţi sclipeau ademenitor, şi ceva (sau cineva), pe care nu-l putea desluşi prea bine, nu voia să-l lase să intre.

 

Următoarele câteva zile fură cât se poate de plictisitoare. Mătuşa îl plimbă prin tot satul, lăudându-se cu nepotul ei de la Bucureşti, îl prezentă tuturor vecinilor şi prietenilor. Şi mulţi mai aveau, pentru că amândoi fuseseră profesori la şcoala din sat şi le trecuseră prin faţa catedrei toţi cei care aveau mai puţin de patruzeci de ani. Seara, continuau lungile discuţii din jurul mesei, în faţa păhărelelor de pălincă.

Într-una din seri, veni însă vorba despre legendele locului, şi George povesti ceea ce auzise în tren. Unchiul Tavi spuse:

— Ei, sunt multe poveşti pe-aici. Vorbeşte lumea despre comori găsite la Sarmizegetusa dacilor, la Ulpia Traiana şi peste tot prin preajmă…

— Dar aici?

— Aici, pe sub dealurile astea, se zice că ar fi fost în vremea dacilor mine de aur. Şi cea mai mare ar fi fost aici, la Uroi. De-aceea se şi numeşte aşa: în ungureşte, arany înseamnă aur. Numai că duhurile, sau poate zânele, care sălăşluiesc pe deal nu dau voie muritorilor s-o găsească.

— A căutat-o cineva?

— Destui… Gál Gyuri, de lângă deal, îl ştii, cel cu poveştile vânătoreşti, de alaltăieri, şi-a cumpărat chiar detector de metale, acum vreo trei ani, din Ungaria. A umblat luni de zile pe coclauri, apoi s-a lăsat păgubaş. Eu zic însă că nu mai e nimic de găsit.

— Aşa zicea şi omul din tren, că aurul s-a terminat de mult.

— Cu siguranţă, râse mătuşa Irina, doar dacă nu doarme balaurul cu burta pe el!

— Ce balaur?

— Păi, mai e o legendă, cum că sub deal ar dormi un balaur, şi că ar fi vai de cel care ar avea nenorocul să-l trezească…

— Ei, asta-i!

— Cine ştie, poate că legenda n-a apărut chiar din senin. Dealul e alcătuit din roci vulcanice, şi e locuit încă din paleolitic… Un mic cutremur, şi oamenii cred că s-a-ntors balaurul pe partea cealaltă…

— Dar dacă vrei să cauţi şi tu aur, pot să-i cer detectorul lui Gyuri, îl tachină unchiul Tavi.

— Sigur că nu. Pe de altă parte, nu mi-ar strica să mă mai plimb şi eu puţin pe deal…

— Asta-i chiar bine, mai faci şi tu puţină mişcare, că la Bucureşti sunt sigur că stai mereu între patru pereţi şi mergi numai cu tramvaiul.

— Cam aşa ceva. Şi nici nu-i aerul aşa de curat…

— Păi ce, se mai găseşte aer pe-acolo şi altfel decât în sticlă, la magazin?

Izbucniră cu toţii în râs, apoi mătuşa Irina promise să vorbească cu vecinul, Horia, ca să-l însoţească. George încercă să protesteze, ar fi vrut să fie singur, dar grijulia mătuşă era de neînduplecat. Dacă i se întâmplă ceva, dacă se rătăceşte şi-l prinde noaptea cine ştie pe unde? Las’ că Horică n-are treburi aşa de multe, ştie bine drumurile…

Aşa că George trebui să cedeze.

 

Aranjamentul se dovedi mai puţin supărător decât se aştepta. Horia nu vorbea decât când era întrebat şi nu-l deranja prea mult. Abia după vreo două ore de drum află că era cu doi ani mai mic decât el, că abia terminase liceul C.F.R. şi că de la toamnă avea să se angajeze la gară. Pe lângă droaia de vecini, şi mai ales vecine, cu care trebuia să dea tot timpul ochii în sat, era o schimbare binevenită.

Excursia fu plăcută, deşi puţin cam obositoare pentru orăşeanul neobişnuit cu mersul pe jos. Urcară prin păduricea de la poalele dealului până în vârf, la copacul uriaş care se vedea de jos şi care, după cum îi spuse Horia, era un stejar.

Partea cea mai interesantă era că se surprinsese scormonind cu privirea prin jur. Când îşi dădu seama, râse în sinea lui. Doar nu spera cu adevărat să zărească faimoasa mină de aur, pe care o căutaseră atâţia alţii înaintea lui! Cu toate astea, nici a doua zi nu-şi putu împiedica ochii să fugă în stânga şi-n dreapta. Noaptea, deşi mort de oboseală, visă din nou despre peştera (sau mina?) în care nu putea pătrunde.

Abia a treia zi, explicându-i lui Horia şi, desigur, mătuşii, că învăţase cât de cât drumurile şi că nu mai era în pericol să se piardă, reuşi să primească învoirea pentru o plimbare de unul singur.

În sfârşit, era liber să facă ce voia, fără să se simtă caraghios. Dacă avea el chef să caute mina de aur, nu privea pe nimeni. Chiar dacă, de fapt, habar n-avea de unde şi cum să înceapă.

Un lucru era sigur: nu credea o iotă din basmele cu duhuri, zâne sau balauri. Şi era mai degrabă curios decât lacom de aur, deşi nu se putea opri să viseze la ce-ar face el dacă ar găsi ceva…

Desigur, nu-şi făcea speranţe. Dar prefera oricând să hoinărească de colo-colo, fără ţintă, decât să trebuiască să-i suporte pe toţi oamenii aceia drăguţi, dar enervanţi, cu care nu avea prea multe în comun.

Asta şi făcu în următoarele zile: hoinări fără ţintă, răscolind fiecare tufiş şi fiecare groapă care părea că ar putea ascunde ceva.

Trecu aproape o săptămână de căutări zadarnice, şi George nu era deloc convins că în următoarea dimineaţă avea să se mai scoale şi să plece să bată cărările din preajma Uroiului. Rămase la taifas cu unchiul lui până mai târziu şi, când se duse în sfârşit la culcare, n-ar fi putut spune cu precizie de câte ori îi umpluse acesta paharul. Adormi pe loc, cu umbra vagă a dealului veghindu-l prin fereastră. În noaptea aceea, se repetă visul cu peştera. De data asta însă, detaliile erau mult mai clare.

După toate aparenţele, gaura se afla undeva pe partea dinspre sud a Uroiului, la poalele râpei rămase probabil în urma unei prăbuşiri străvechi. Nu era prea mare, dar se putea intra şi, o dată ajuns înăuntru, se lărgea, devenind un adevărat culoar. Pereţii maronii aveau vinişoare subţiri, lucioase. Aur? Încerca să înainteze, să atingă pereţii, dar un zid invizibil îi stătea în cale, un zid călduţ, elastic, ca o fiinţă vie care părea să-l îmbrăţişeze şi să-l împingă înapoi, fără brutalitate, dar categoric, atunci când încerca să treacă…

Dimineaţă, George se trezi cu o uşoară durere de cap, îngrijorat din cauza visului. Doar nu începea să facă o obsesie cu povestea asta! Ar trebui să înceteze…

— Ei, iar pleci să rătăceşti pe dealuri? îl întrebă mătuşa Irina la micul dejun.

— Ăăă… da, dar nu mai stau aşa de mult, răspunse, luând brusc o hotărâre. Mă întorc repede…

Hotărârea era aceasta: se va duce azi, pentru ultima oară, acolo unde părea să-l trimită visul. Desigur, n-o să găsească nimic, nici n-avea ce, dar trebuie să vadă asta cu ochii lui, încă o dată…

 

Ajuns la poalele râpei, o porni încet pe lângă peretele dealului, scormonind pietrişul cu un băţ mai grosuţ, cules de pe drum. Se simţea obosit, iar cerul începea să se înnoreze. Se gândea să renunţe, nu voia să-l prindă ploaia şi, oricum, căutarea lui n-avea nici un rost, era sigur de asta. Sigur…? Dar copacul acela… aplecat într-o parte… semăna leit cu unul văzut în vis, chiar lângă gura peşterii. Se îndreptă într-acolo, pipăind peretele cu băţul. Mai făcu un pas, şi piciorul i se afundă puţin în sol. Înfrigurat, începu să scormonească întâi cu băţul, apoi cu mâinile. Săpase mai bine de jumătate de metru, când mâna îi alunecă în gol şi pietricelele începură să se rostogolească undeva, înăuntru. Găsise ceva! Sigur, putea să fie un lucru banal, vizuina unui animal sau altceva de felul ăsta, dar… Continuă grăbit, lărgind deschizătura atât cât să poată trece, apoi se uită înăuntru. În lumina slabă care intra de afară, se zărea o grotă nu prea mare, pe jumătate umplută cu pietriş. Ezită o clipă. Îşi aminti visele din ultimele zile şi sentimentul neplăcut care-l cuprinsese prima oară când văzuse dealul. Prostii! Începu să râdă. De fapt, era perfect! Trecea de la „Întâlnire de gradul trei” (fără extratereştri, e drept), la „Indiana Jones”… Trăiască Steven Spielberg!

Cu curajul renăscut, se lăsă să alunece în groapă cu picioarele înainte. Când ajunse pe fund, se ridică, se scutură şi privi în jur. Surpriză! Culoarul din vis exista cu adevărat, pe jumătate ascuns, dar cât se poate de real. Făcu un pas. Desigur, nici urmă de zid invizibil sau de vinişoare aurii pe pereţii roşcaţi. Alungă şi ultima spaimă cuibărită în adâncul minţii, îşi scoase lanterna pe care-o luase din magazia unchiului încă din prima zi de hoinăreli solitare şi se strecură peste grămada de pietriş de la intrarea pe culoar.

 

După cum arăta, ar fi  putut fi într-adevăr o galerie de mină. Coridorul era aproape drept, cu pereţii destul de netezi şi de o lărgime aproape constantă. Cobora uşor şi părea să se îndrepte spre inima dealului, fără nici o ramificaţie. George nu-şi putea explica cum, dar de-a lungul galeriei se simţea o adiere uşoară, ca şi cum ar mai fi existat undeva o ieşire.

Pe măsură ce înainta, curentul de aer se înteţea treptat, cu toate că galeria continua să coboare. După o vreme, devenise chiar supărător. Dintr-odată, lanterna începu să pâlpâie. Se sperie puţin, dar se strădui să se liniştească. N-avea cum să greşească drumul de întoarcere nici măcar pe întuneric. Scutură lanterna, care-şi reveni pentru câteva clipe, apoi se stinse din nou. Un val de aer îl făcu să-şi apere instinctiv faţa. Coborî mâna spre buzunarul în care-şi ţinea telefonul dar, înainte să ajungă la el, ceva îl lovi, dezechilibrându-l uşor.

— Hei, cine-i…?

Era stupid. Nu putea fi nimeni aici, l-ar fi auzit până acum.

O a doua lovitură, mai puternică, îl făcu să se lipească de perete. Ridică instinctiv mâna care ţinea lanterna, lovind la întâmplare în dreapta şi-n stânga, dar nu întâlni nimic. Încercă să facă un pas. O nouă izbitură îl făcu să scape lanterna.

— Ce…

Lucrul cel mai înspăimântător era că nu auzea nimic. Nici un strigăt, nici un foşnet, nici o respiraţie care să indice că în preajma lui s-ar afla cineva.

— Încetează!

— …assă…

Ce mai era şi asta? Sunetul şuierat nu părea un ecou.

— Cine-i acolo?!

— …olo…

Dumnezeule! Suna ca şi cum un şarpe i-ar fi repetat cuvintele!

— Cine eşti?

— …essti…

Se lăsă încet în jos, căutând lanterna pe pipăite. Nu era nicăieri. Se ridică la loc.

— Ce vrei?

— …rrrei…

Era clar. Oricine sau orice ar fi fost, nu era un vorbitor prea grozav. Fără să se dezlipească de perete, duse încet mâna la buzunarul telefonului. Aprinse tastatura. În clipa aceea, o umbră nedesluşită se repezi la el, îmbrâncindu-l, şi îi zbură telefonul din mână. După câteva secunde, în care nu se mai zări nimic, telefonul se stinse. George mai aflase ceva: creaturii, orice-ar fi fost, nu-i plăcea lumina.

Lucrul cel mai neplăcut era că, în această înfruntare în beznă, îşi pierduse orientarea. Nu mai ştia de unde venise. Cu multă prudenţă, încercă să pipăie solul cu piciorul, ca să-şi dea seama încotro urca sau cobora. Din păcate, pe acea porţiune nu părea să fie vreo diferenţă. Dar nu putea rămâne pe loc. La urma urmei, curentul arăta că există o ieşire la capătul celălalt. Iar ultima oară, aerul parcă venise din faţă. Alese la întâmplare o direcţie. Încet, pe pipăite, începu să meargă cu paşi mici, laterali, cu spatele lipit de perete.

— Mai eşti aici?

— …işşşi…

Creatura nu dispăruse, ceea ce dovedi cu încă un brânci. După o scurtă pauză, ca să-şi recapete suflul (şi curajul), George porni din nou.

Creatura părea mai puţin preocupată de mişcarea picioarelor decât de a mâinilor. Câtă vreme George nu încerca să meargă prea repede, nu făcea nici o tentativă să-l oprească. Aşa că tânărul înaintă pas cu pas, un timp care nu putea fi prea lung, dar care, amplificat în beznă de un monstru necunoscut, i se păru o veşnicie.

Brusc, mâna care pipăia peretele se opri, încremenită. Întâlnise un colţ! Galeria, până acum dreaptă, făcea undeva spre stânga. Mersese în direcţia greşită! Şi trebuia să se întoarcă, pentru că nu ştia dacă acel colţ însemna doar o cotitură, sau o ramificaţie, o intrare într-un labirint fără ieşire!

Porni înapoi pe lângă perete. Probabil însă că se mişcase prea repede, tulburat de descoperirea greşelii pe care o făcuse. Lovitura creaturii îl trânti la pământ. Nu apucă să se ridice, şi o altă izbitură îl făcu să se rostogolească, pierzând orice contact cu peretele. Apoi urmă încă una, şi încă una, până când se lovi de un obstacol. Un obstacol nu cu totul invizibil, de data aceasta. Petele vag luminoase din faţa ochilor lui nu erau stele verzi. Pipăi cu grijă: doar nişte muşchi uşor luminiscent, crescut pe un perete ca oricare altul… Fosforescenţa era prea slabă ca să-i permită să vadă ceva în jur, dar, sub una dintre petele de muşchi, degetele lui descoperiră nişte şanţuri ciudate. De fapt, păreau… litere! Înfrigurat, neştiind cât timp îi va lăsa creatura, pipăi literele încercând să le descifreze. Cele mai multe erau şterse, tocite de timp. „Citeşte”! Mai întâi, semne disparate: S, F, O, T… Şi un cuvânt! D-R-A-C-O! Draco, dragon, balaur în latină! Iar nimic… S-A-U-R-U… Nu, fără S, trebuie să fie AURUM, aur! Chiar găsise mina de aur! Din păcate, găsise şi balaurul. Cine-ar fi crezut că legenda aia absurdă era adevărată!?

Dar acum trebuia să iasă cu orice preţ. Cât de rapid era oare monstrul? Şi, mai ales, pe unde era drumul? Nici nu-i mai păsa atât de mult. Orice drum era bun, dacă-l ducea departe de oroarea invizibilă care domnea aici!

Se târî de-a buşilea, depărtându-se de perete. Mâna dădu peste o piatră şi se încleştă instinctiv în jurul ei. Nu ştia: monstrul îl pândea în întuneric sau plecase? Doamne, cum reuşea să se mişte fără să scoată nici un zgomot?

Dintr-odată, se hotărî. Cu orice risc, se ridică în picioare şi o rupse la fugă în direcţia pe care o credea corectă. Se părea că reuşise să-l surprindă, căci lovitura veni, dar din spate. Poticnindu-se, reuşi totuşi să rămână în picioare. Mai făcu trei paşi împleticiţi şi mâna îi întâlni un perete. Porni să alerge pe lângă el, în partea care părea să-l ducă departe de creatură — la început cu prudenţă, apoi, când văzu că nu întâlneşte nici un obstacol, din ce în ce mai repede. Într-adevăr, nimerise într-o galerie. Nu-şi puse nici măcar o clipă întrebarea dacă era cea pe care venise. Nu voia decât să fugă, să fugă…

Când zări în faţă o geană de lumină, înţelese că totul se terminase. Continuă totuşi să alerge, să iasă mai repede de aici în lumea lui, a soarelui şi a luminii. Se opri abia când ajunse la grămada de pietriş care se rostogolise prin gaura de la intrare. Abia atunci observă că mai are în mână piatra pe care o culesese de pe jos înainte să fugă. O băgă maşinal în buzunar şi porni să escaladeze pietrişul alunecos.

 

— Gheorghiţă, unde-ai fost? Ce-ai păţit?

— Nimic, n-am fost atent, am căzut. Zău, nu vreau decât un duş, ceva de mâncare şi, mai ales, un pat. Mâine o să fiu ca nou…

Începu să scoată ce mai avea prin buzunare. Pierduse lanterna, telefonul… Unchiul Tavi fu atras de piatra din grotă. Avea vinişoare aurii…

— Ce-i asta?

— Am găsit-o pe jos.

Unchiul o privi mai îndeaproape.

— Pot s-o iau eu?

George ridică din umeri.

— Sigur că da. Nu-mi trebuie.

Când ieşi de la duş, mătuşa Irina îl aştepta cu masa. Mâncă repede, fără să bage prea bine de seamă ce are în farfurie. Apoi se duse la culcare şi adormi înainte să ajungă cu capul pe pernă.

A doua zi dimineaţă, unchiul Tavi intră în camera lui.

— Ia zi, Gheorghiţă, începu el, unde-ai fost ieri, de fapt?

— De ce întrebi?

— Din cauza pietrei de aseară. Ştii ce e?

George ridică din umeri.

— Atunci îţi spun eu. Vinişoarele astea sunt din aur!

— Poftim?!

— Ştii c-am fost profesor de chimie. Ca să fiu sigur, am încercat şi cu acid. Cu siguranţă nu e pirită sau altceva. E aur. Aşa că ia-o de la-nceput…

Tulburat de ceea ce auzise, George începu să povestească, şovăitor, lăsând la o parte creatura invizibilă. Oricum nu l-ar fi crezut nimeni. Spuse doar că s-a stins lanterna, a alunecat pe întuneric, iar telefonul i-a căzut din buzunar când a căzut.

— Îmi pare rău c-am pierdut lanterna…, termină el.

— Nu-i nimic. Mai am două, şi luăm şi lumânări. Crezi că poţi să mergi azi să-mi arăţi?

— Da…

Nu îndrăznea să spună că se teme. Ar fi trebuit să vorbească despre monstru, şi toată lumea l-ar fi luat drept nebun. Poate reuşea să-l convingă să nu intre, sau să nu meargă prea departe…

Excursia era mult mai bine pregătită. Aveau baterii de rezervă, ceva de mâncare, iar unchiul luase în spate o lopată nu prea mare.

La râpa Uroiului, nu-i luă prea mult să găsească locul. Copacul din vis era la locul lui, dar gaura se astupase. Pe jos încă mai era băţul cu care căutase prin pietriş în ziua dinainte. Îl luă şi începu să scormonească.

Dar băţul întâmpina rezistenţă peste tot. Nervos, George aruncă băţul şi porni să sape cu mâinile.

— Nu înţeleg! Aici era!

— Stai, Gheorghiţă, îl opri unchiul Tavi. Stai, c-o găsim noi.

Dădu pietrişul la o parte cu lopata. Îl curăţă complet, pe o suprafaţă destul de mare, dar… nimic.

— Aici am fost ieri, sunt sigur!

— Păi, dacă-i aşa, să încercăm să săpăm.

Roca nu era foarte dură, dar lopata nu prea făcea faţă. Unchiul reuşi cu greu să smulgă vreo câteva bucăţele.

— Aici nu-i nimic, vezi…

— Trebuie să fie! exclamă George. În sufletul lui, o spaimă fără nume creştea nestăvilită. Ce blestem străvechi răscolise oare?

Unchiul lovi încă o dată cu muchia lopeţii. De data asta, piatra se sparse în bucăţi mai mari. Apăsă lopata, scoase sfărâmăturile şi le aruncă peste grămada care se formase alături.

— Hei, băiete, ce-i asta? exclamă el.

Dar George privea deja, cu ochii măriţi, la cele două obiecte din vârful grămezii de pietriş.

O lanternă şi un telefon mobil.