03Fini12

Aveam un program strict de exerciţii. Zilnic câte patruzeci-din-orice, nu conta. Flotări, genoflexiuni, aplecări, sărituri, zvâcnituri. Doar aşa puteam să-mi păstrez mintea limpede.

Începeam devreme, odată cu presupusul răsărit al soarelui şi terminam douăzeci de minute mai târziu, profilactic.

– Cretinos, eşti treaz? Ce faci?

Aşa-mi alintam calculatorul. Sau îl înjuram, după caz. Bineînţeles că era treaz, nu dormea practic niciodată. A scos un sunet nefiresc, un scâncet de bas, ceva ca un căscat prelungit.

Poftim!

Exersam deja la sărituri. Le executam cu ceva mai puţin entuziasm astăzi din simplul motiv că eram prea bleg sau trezit dintr-un somn agitat şi obositor. În timp ce mă chinuiam şi huruiam ca o locomotivă, am decis să schimb foaia şi să uit de răbdare, aşa că de data asta chiar n-aveam chef de figurile elaborate, calculatoriceşti, cu care îndeobşte îmi tapeta ziua. Gândul mă ducea tot mai des la operaţiunea de răsucire ca pedeapsă a tuturor şuruburilor care ar fi ţinut integră burta inteligentă a unei maşini de calcul, spre exemplu. Şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat! Deşi procedura n-ar fi fost decât una de rutină şi complet uzuală. Aluziv însă spusă.

Dar memoria mi-a făcut o festă şi m-a dus exact acolo. Ziua pe care evitam s-o dezgrop din amintiri. Ziua în care i-am întins modulele şi i-am golit sloturile pe masă. Ziua aia care părea toxică de-a dreptul. De pomină!

Cufundat în aburii aducerii-aminte, mi-amintesc cum calculatorul a scâncit. Electronic, desigur. Surprins, am pendulat rapid între ideea unui fir desprins de la masă sau o pierdere catastrofală şi pe vecie a procesorului. Şi iarăşi a scâncit. Fără vreo cauză anume. Atât de veridic însă, că am scăpat şurubelniţa şi nu ştiu ce prăpădit de scurt am făcut pe-acolo. Unul catastrofal însă, cu flame şi scântei. Şi de-adevăratelea. Nu-mi amintesc foarte sigur circumstanţele. O după-amiază toxică, precum am spus.

Desigur că ziua coincidea cu Evenimentele. Convulsiile care tot s-au repetat. Ziua zero – o burniţă pe sufletul meu. De parcă ar fi trecut o mie de ani! Maşinăria pe jumătate disecată şi cu maţele pe afară s-a trezit parcă dintr-un somn greu şi a funcţionat. Influenţă extraterestră am zis eu. Parţial sucită, parţial deviată. Absolut împotriva tuturor şanselor.

Azi sclipea verde din leduri şi am dedus că se trezise şi mă urmărea.

– Pe dracu’, aia fac, am auzit într-un sfârşit în difuzoare.

– Hei, am protestat năduşit de-atâtea întinderi. Nu te-a învăţat nimeni cum e chestia cu minimul de politeţe? Nu trebuie să-njuri, nu trebuie să scuipi, nu trebuie să arăţi nimănui degeţelul. Aşa, virtual vorbind. Acu’ introduce-ţi mai bine minţile-n cap.

La propriu, am continuat să gândesc.

Desktopul n-a spus nimic. Bănuiam că analiza el ceva acolo în liniştea sa electronică. Mi-am zis un pic sictirit că ştie el ce face şi nu i-am mai dat prilejul să continue aşa că mi-am spălat privirile cu interiorul camerei. Azi noapte, apartamentul meu a transpirat. Tapiţeria scaunelor era udă leoarcă şi moale ca o pâine umezită. Pe jos, sclipea mat o peliculă lucitoare de materie organică.

În mod normal, transpiraţia emanată de apartament avea un iz respingător de vomă uscată, dar nu şi de data asta. Aducea cumva a piele încinsă şi a… şoareci. Abia acum l-am remarcat. Mirosul părea atât de respingător încât mi-am zis că s-au strâns acolo cam un catraliard de mamifere pe metru cub. Deh!

– Nu pare aşa de dizgraţios, am auzit ca prin vis cugetarea cretinoidă planând prin aer. Şi m-a descumpănit o clipă.

– Ce anume?

– Ştii tu, mirosul.

– De unde ştii?

– După cantitatea de transpiraţie pe care o emani, pulsul accelerat o idee şi privirea idioată aruncată-n toate direcţiile. Plus nasul în vânt, aducând suspect a adulmecare. Nu-i aşa de greu de dedus.

– Hei! Iar începi?

– Sorry, Gigione!

Şi ei da, aşa-mi spunea. Gigione. Nu gagiule, nu tipule, nu altfel. Nădăjduiam din tot sufletul că nu putea fi decât o formă sucită de umor calculatoricesc. Sau poate o înjurătură inofensivă.

Al naibii!

Mi-am continuat întinderile pe vârfuri şi undeva la jumătatea celor patruzeci de operaţiuni, mi-am dres vocea preventiv ca şi cum aş fi dorit brusc să comunic ceva. În consecinţă, tentativa a provocat o microsecundă de linişte. Bănuiam că în timpul său interior asta echivala cu o tură până-n parc şi înapoi, după un pachet de ţigări şi o discuţie convenţională cu calculatoriţa vecinilor de vizavi. Apoi m-am răzgândit şi l-am lăsat aşa, neterminat. Nu mai aveam chef de el.

Dar de la o vreme mă chinuia intrigat un gând. Desk-ul era deosebit de atent în ultima vreme, cumva foarte amabil, ceea ce părea ciudat, ţinând cont de mofturile lui uzuale.

N-am mai adăugat nici eu nimic.

Între timp mi-am terminat exerciţiile. Ca de obicei, lucram la ele până cădeam. Chestia cu patruzeciu’ nu prea ţinea în realitate. Le pierdeam şirul pe la douăzeci, spre treizeci. N-am fost niciodată un tip atletic, dar cred că mă făceau să uit un pic de realitate. Mă antrenam carevasăzică pentru orice eventualitate şi evident că procesul suna cumva a îmbătare cu apă rece.

Gândul m-a purtat hai-hui, la fostul meu serviciu retribuit pe minim, la tipa la care visam şi la locul din parcul de la colţul străzii unde mă tot plimbam în fiecare după-amiază. Eram fericit. Puteam fi protagonistul unei alte vieţi.

Apoi a venit INVAZIA. Cu toată isteria, mizeria şi izolarea ei.

Of! M-am scuturat. M-am trezit. M-am dezmeticit. Şi-mi aduc aminte că-mi ghiorăiau maţele. Of!

M-am scuturat greu de gânduri. Reveneam încet la realitatea neşlefuită. Şi acolo-mi era foame. Oricât aş fi evitat momentul, nu-l puteam amâna. Şi deşi în străfunduri am ghicit dorinţa insaţiabilă a unei cărniţe fierbinţi sau a câtorva vegetale cu reşedinţa permanentă pe planeta asta, ei bine, trebuia să mă mulţumesc cu chestii extraterestre! Adică nişte ochişori vrac crescuţi direct din tavan sau echivalentul estetic al urechilor fripte. Până la urmă oameni suntem şi porcării mâncăm, ce dracu’!

– Cretinos!

Tăcere.

– Cretinos!

Desktopul era în mijlocul sufrageriei, depozitat neglijent, cu carcasa într-o parte şi ceva maţe pe-afară. Îl vedeam perfect de aici. Miliardele lui de conexiuni căpătaseră un atribut fizic straniu, îi crescuse peste noapte rădăcini. Erau întinse concentric pe tăblia biroului într-o inflorescenţă delicată şi tulburătoare.

– Băi, Creti!

Zumzet de fundal şi atâta tot. Enervant de-a dreptul. A răspuns într-un târziu, împrăştiat şi fals obosit.

– Mda, frate. Ce mai e?

Calculatorul revărsat în propria-i plenitudine se agita drăguţul de el cufundat în plină criză de personalitate.

– M-am cam săturat să mai fac observaţie unor janghinele, am adăugat cu direcţie, oarecum deraiat de pe axul propriu.

– Păi nu mai fă!

– Eşti idiot?

– Nu mai striga aşa!

– Urlu cum vreau!

– Şi acustica încăperii te susţine?

– Să moară mă-ta dacă nu răspunzi, auzi?

– Păi să moară. Deranjează pe cineva?

– Da! Pe mine!

Calculiciul dădu să argumenteze ceva legat de opinia sa pe marginea conflictului de sensuri oferit pe tavă de mandea. L-am întrerupt sec, cu un răget şi un gest abrupt al mâinii.

– Da, ce mai e acu’?

– Vrei să nu mai adaugi nimic?

– Păi…

– Acu’, bre! Că mă calci pe nervi!

– Îhî.

Apoi, de parcă nu se-ntâmplase nimic, m-am calmat şi l-am întrebat cu două-trei tonuri mai jos:

– M-am gândit la porcăria asta de mâncare. Poţi s-o procesezi? Să-mi spui şi mie ce naiba conţine?

Tăcere. Ei nu că-i asta-i bună! Acu’ tace?

– Ei?

Cum se prelungea, m-am declanşat:

– Fir-ai al dracului cu neamul tău de amoebe binare! Să nu faci pe sclifositul cu mine, că… că…

Cred că m-am înroşit la faţă. M-am ridicat chinuit de pe cuvertura care momentan părea inertă. Eram decis să mă dau la el. Nervii-mi explodaseră brusc într-o supă reîncălzită iarăşi şi iarăşi. Şi uluitor, se pare că ieşirea mea şi-a atins scopul.

Din colţul său, desk-ul s-a bâlbâit şi a-nceput tirada de scuze, alternate cu ultrareproşuri la persoanele imposibile, capabile de interpretări total greşite a direcţiei spuselor.

Al dracului!

După scuza repetată apăsat, m-am întors bombănind la ale mele. Am încercat să mă fac comod pe cuvertura care respira uşor, într-un amestec de linişte şi plictis.

Îmi ghiorăiau maţele. Da’ parcă am mai spus asta.

Ca o paranteză, de fiecare dată când mă întindeam aici, cuvertura se purta ca o mamă cu creatura din faldurile ei. Adicătelea eu, în lipsa altcuiva. Probabil păream neajutorat căci astfel nu-mi explic oferta necondiţionată de protecţie. Mă învelea ca dracii ăia răi şi uneori îmi băga pe gât un tub organic şi respingător prin care mi se livrau, obligat, nişte chestii păstoase. Adică un soi lapte de cucuruz cu ceva arome de arsenic.

După fix o zi, te lepăda căpiat şi ud leoarcă undeva-n mijlocul camerei, Puteai să fii la capătul puterilor, transpirat şi cu ochii scoşi din orbite, dar nu conta. Pentru ea presupun că erai doar un produs finit, uitându-se năuc la colţurile pixelate ale lumii.

Până la urmă, părea locul cel mai singur în care puteai fi. Nici o altă privire nu te putea pândi prin cuvertura aia organică. Chestiile vii şi mari, cu adevărat mari, respingătoare şi pline de bale care apăreau din când în când traversând fantomatic apartamentul, puteau saliva la simpla ta vedere. Părea să fie cel mai dur şi de nădejde material disponibil.

Cum spuneam.

– Cretinos, hai dracului odată. Mi-e foame!

– Gata tăticu’, vine, cum să nu…!

Alaltăieri am mâncat urechiuşe şi fâşii din plasa organică plină de muci, întinsă de la Cretinos încoace. Rezultatul? Am dat la boboci. Ieri, ochii ăia dezgustători aşezaţi în colonie pe porţiunea dintre locul în care mă aflam şi peretele lateral. Rezultat identic. Aparent nimic nu era comestibil cu adevărat.

Mi-e dor de ceva colesterol şi carbohidraţi dintr-un meniu Mc Donalds. Dar-ar sfântu’ să fiu pedepsit fără drept de apel să înfulec pe nemâncate porţiile a cel puţin cincizeci de cetăţeni, aşa să-mi fie pedeapsa! N-am pe cine să întreb, dar bănuiesc că o bună perioadă o s-o petrec ingerând te miri ce şi visând la hamburgeri rumeni, pâine aburindă şi afurisitele alea de mere pe care le evitam atât în cealaltă viaţă.

Halesc în silă şirul lung de chestii aliniate cu voinţa calculiciului şi cu aprobarea tacită a apartamentului. Depozite excedentare de proteine. Adică mortăciuni sau în prag de. Chestii comatoase. Nu era chiar o treabă de care să fiu mândru. Şi chestia e că dacă aş alege de unul singur, să zicem nişte ochişori umezi şi evident proaspeţi, apartamentul meu înnebunea şi se transforma într-o fiară sorbitoare adică un stomac gigantic şi nesătul.

– Cretinos, îl strig cu gura plină.

Tace. N-apuc să mă zbârlesc bine că oftând, revine din lumea lui:

– Prezent.

– Ai căpătat glas.

– Exact. Spune.

– În lumea mea… Pardon, lumea noastră, am înghiţit oftând un ochişor stătut, dacă o persoană e prost dispusă o convingem să-şi reevalueze atitudinea.

– Cu frumosul?

– Pentru  început.

– Aha. Dar e o problemă.

– Care?

– Nu sunt persoană.

– Nu contează. Vorbeşti, ai logică (hm, rămâne de studiat asta) îţi zgâieşti felinarele peste tot şi în plus, ai conştiinţă. Pentru mine e de ajuns.

– Mersi. Eşti amabil.

– Nu fi sigur că e compliment.

– Totuşi, mersi.

– Acu’. Ţi-ai reevaluat atitudinea?

– Să înţeleg că mă iei cu frumosul?

– Exact.

– Sigur că da. Sunt calm.

– Încă o dată. Ai idee ce conţin chestiile astea de le-nghit?

Şi mi-a spus. După un milion de ani. Şi n-am priceput o iotă. Nişte lanţuri de aminoacizi, lipide şi proteine de-a valma, amestecate cu endorfine şi alte chestii puternice şi necunoscute, aşa, pentru drogarea conştientului şi anestezierea papilelor gustative. Să fiu al naibii! Dacă erau necesare mixurile anestezice, cât de respingători să fi fost în realitate ochii ăia?

Cutremurat, l-am întrebat în final dacă ororile alea par în realitate comestibile. A urmat o tăcere încurcată. Hm, dracu’ ştia! Şi cam ce putea însemna pe bune cuvântul comestibil?

Au!

După ce am terminat cu înghiţitul pe uscat, sughiţul şi senzaţia de vomă, am reuşit să menţin un oarecare echilibru între stomacul rebel şi chestiile mucilaginoase existente pretutindeni apoi interior am recomandat călduros bolului alimentar să rămână pe poziţii..

Cum spuneam. Până una-alta, apartamentul meu transpirase şi-i creşteau oase, mi-am amintit. Se transforma în altceva, crescut la faţa locului. Chiar şi subsemnatul era practic înscris pe liste. Poate că deveneam o chestie din aia, alienă. Sau o parte importantă a unuia, cred.

Teoretic vorbind, îmi plăcea să cred că puteam deveni creierul şi asta numai ca joc, deşi eram pe deplin conştient că aveam concurenţă mare. Cretinos era o persoană care putea foarte uşor obţine postul, pentru că nu protesta niciodată, era docil şi viteza lui de calcul era net superioară. Şi mai era şi conectat la Membrană. Chestia aia pulsatilă aflată în loc de fereastră.

– La ce te gândeşti? Vocea îi suna la fel de normală ca înainte de ceartă.

– La tine, calculiciul meu preferat, am dres-o eu mieros. Şi la Membrană.

Cam o lună şi ceva am crezut că aceasta reprezintă pur şi simplu un organ auditiv, ceva ca un timpan grosier întins perfect între termopane. Nimic mai neadevărat însă. Ori mai incorect. Cred că era un aparat de multiplicare organic, care se umfla progresiv la momente aleatoare de timp şi-ntr-o oră sau mai puţin, scuipa bile chitinoase care se transformau în diverse. Ochi, urechiuşe, butaşi, patine, cracoviţe sau spârcâieli. Poate că unele pur şi simplu se topeau într-o pastă albicioasă, îngălând podeaua şi-aşa plină cu de toate. Sau poate nimic din toate astea. Fiindcă unele nu se transformau. Rămâneau acolo câteva zile, apoi se scurgeau bolovănoase spre receptorii podelei. Chiar şi duşumeaua devenise un monstru pulsatil, care uneori respira şi trăgea vânturi.

Computatorul şi-a pornit valul de migrene şi ecouri lascive din difuzoare. Făcea chestia asta câteodată. Inexplicabil. Am pornit cu paşi mari către zidul din faţă, călcând pe ceva, habar n-am ce. Putea fi armata de ochi holbaţi şi exoftalmici, urechi sâsâitoare sau simple bile aşezate pe jos. Dacă bineînţeles nu luam în calcul şi chestiile care se tot zvârcoleau moi prin toate colţurile, în căutarea aerului şi a umezelii.

– Hei, ce dracu’ faci, se auzi pe două tonuri, glasul lui Cretinos.

– Mă strecor, nu se vede?

– Mai încet, nu vezi că aluniţele astea abia aşteaptă un prilej de vânzoleală?

– Văzut, Cretinos, văzut. Da’ io tre’ să plec.

– Unde?

– Habar n-am. Am un presentiment şi mi s-a făcut dor de ducă.

– Ce? Nici măcar nu ti-ai terminat exerciţiile.

– Ha! De asta-mi crezi ca-mi arde mie?

– Dar de ce?

– Motivul, adică?

– Şi asta. Dar credeam că exerciţiile sunt cel mai important eveniment al universului tău.

– Univers, hm. Greşit. Era doar un pretext să mă ţin în formă.

– În formă pentru…?

– Plecare, frate!

– A, s-a dumirit în sfârşit desk-ul.

Devenise de la o vreme la fel de sucit ca evoluţia omului din animal patruped în fiinţă generatoare de produse finite. Dar îmi plăcea sau nu, era singurul meu martor. Şi să-l ia dracu’ de computator cu mămicuţa lui cibernetică dacă putea fi în stare să ducă vestea. Sau să caute alţi supravieţuitori în cutiile lor proprietate personală. No, era ruşinos cu internetul. Nu-l pupa de nici o culoare.

Muzica aia devenise mai tare, mai adâncă, mai ăăă… vibrantă. Un pic  nepământeană. M-am smuls de lângă zid şi m-am îndreptat către fereastra mată prin care se ghicea o lumină firavă venită de undeva din stânga. Aceasta inducea o stare de ameţeală fiinţelor, în marea lor majoritate nocturne.

Deh, scuze de deranj, iubite creaturi! Ciclul zi-noapte avea nesimţirea de a fi ceva mai scurt pe Pământ decât aiurea, în lumea aia a lor. Unele creaturi păreau simple vegetale, altele carnivore, dar cele mai multe dintre ele păreau din soiul anorganic, solid, friabil şi silicios. Nişte pietre ale dracului, respirând haotic şi lăsând în urmă o dâră largă de nisip fin. Cumva ca melcii noştri.

Se aflau oriunde ţi-ai îndrepta privirea, pe masă, pe scaune, pe zid, pe oglindă, pe calculator. Chiar şi pe mine. Adăpostesc cumva în carnea proprie seminţele altor specii. Bănuiesc că-ntr-un anumit moment al existenţei am inspirat o cantitate oarecare de spori, sau ce-o fi praful acela lăsat în urmă. Nu îndrăznesc să mă gândesc mai departe la sănătate, dar pur şi simplu mi-e frică de prafuri extraterestre. Cred că am devenit xenofob.

O tăcere bruscă s-a lăsat peste arealul vânzolitor al apartamentului propriu. Până să mă trezesc din visul derulat pe jumătate, inconştient am prins mirosul chiar în aceeaşi secundă. Mirosul de liliac al stării de pericol. Asta era senzaţia! Presentimentul!

Liliac!

Atmosfera a devenit repede saturată de parfumul inconfundabil, devenit din moment în moment altul, ceva mai gros şi aproape uleios. Umbra mea a început să se unduie în crampe lente, ca apa tulburată brusc.

Era un eveniment curios. Eu stând nemişcat, şocat de apropierea evenimentului pe care-l aşteptam de vreo un an cel puţin, iar umbra mea tremurând tot mai tare, pradă unui acces subit de tremor. Nu era prezentă nici o lumină şi modul ei de reflectare a unui corp solid pe alte corpuri solide. Nu! Eu şi umbra, doi actori care-şi repetau la nesfârşit scenarii de mobilitate diferite.

Era mai degrabă setul de secunde decalate pe care le parcurgeam spre un viitor aflat la o distanţă de câteva clipiri din pleoape, unde umbra mea se chinuia să ia o gură de aer sau ceva pe-acolo.

Prudent, m-am apropiat. Un portal. Ceva avea să treacă prin el. Un animal mare cu trupul continuat din camera mea în alt spaţiu teoretic. Ura! Unul relativ nefluctuant. Exact de ce aveam nevoie!

Zidul respira şi transpiraţia i se scurgea în valuri, ceva mai mult ca în celelalte locuri din apartament. Acesta era un semn, trebuia să recunosc. M-am dat doi paşi înapoi cu băgare de seamă că nu cumva să mai terciuiesc ceva pe-acolo sau să fiu la rându-mi terciuit. Aşteptam. Aşteptam răbdător un semn sau o  mişcare care să ateste deschiderea la maximum a portalului.

Poate că aveam noroc. Poate mă conducea în debaraua vecinilor sau poate aiurea, undeva în vid, nu mai conta. Oriunde părea mai bine ca aici. Parcă eram aerul din jurul unei bombe potenţial explozive.

Logica evolutivă m-a condus la o fundătură teoretică. O ipoteză pe care n-am apucat s-o disec alături de Cretinos. Ipoteza organismului unic. Poate că asta mă aştepta. O monstruozitate planetară trăind şi vegetând oarbă, insensibilă la modificările de mediu şi adaptată până la ultima celulă la orice. Prelua totul din mers, organisme, floră, insecte, tot. Până la organismele unicelulare de prin aer, apă sau sol.

Invazie generalizată.

Tot ce împrăştia umanitatea cu limbile otrăvite ale aruncătoarelor de flăcări se depunea în praful gros din care apoi mijeau colţurile lujerilor crescuţi la loc cu furie, de parcă nici n-ar fi existat otrăvurile alea. Programele dure de eradicare a viaţii eşuaseră, mi-am zis mulţumit.

L-am privit duios pe Cretinos. La revedere de data asta prietene, mi-am spus în gând. Deşi nu credeam că o să-l mai văd vreodată. M-am concentrat apoi pe intrarea tot mai mare a portalului, adulmecând mirosul de liliac al paradisului.

Mirosul acela era o expandare a simţurilor, incapabile să discearnă ce se petrecea de fapt. Apartamentul s-a lungit iniţial ca un elastic apoi ca un ecou multiplicat în avalanşă pe orizontală şi la puţin timp pe verticală, totul prezent în universul acela al lor exotic şi practic mişcarea aceea neterminându-se de fapt niciodată. Aşa bănuiesc că au reuşit să acopere distanţele gigantice comune universului convenţional dintre planeta X şi Terra. Cumva şi-au suprapus realităţile, fără spaţiu şi fără timp.

Apoi am văzut animalul. Era imens. Acoperit cu plăci cornoase. Din gură îi pica o cărare de salivă. Gheare. Colţi pe două rânduri. Şi Doamne era lent, lent de tot. Parcă era un uriaş leneş. Creatura aia făcea chestia cu lungirea realităţilor instinctual, fără urma vreunei acţiuni premeditate. Şi în timp ce-l priveam, m-am surprins că mă gândeam cum umanitatea luată pe nepregătite a rămas pur şi simplu fără replică în faţa propagării masei biologice fără precedent.

Departe, în celălalt colţ al universului Cretinos îşi relua muzica. Vibraţiile. Şi atunci am ştiut sigur de parcă mă lovise ideea în cărarea capului şi nu ştiusem niciodată cum s-o procesez. El genera totul. Fenomenul. Puntea de legătură dintre lumi. Unul din capetele de pod din lumea noastră.

Producea un sunet prelung, fără suflu, impersonal, ieşit prin toate membranele oscilante. Un strigăt electronic care-mi inspira vag o litanie prelungă, sfâşiată de inflexiuni nefireşti, un ţiuit sugerând a moarte sau a lup flămând în ceas de iarnă

Şi peste toate, aproape la fel de sensibil ca un simbiot am realizat că uimitoarea creatură de proces numită cu dragoste şi ataşament Cretinos, plângea. Am remarcat uimit faptul în timp ce mă dizolvam în materia unsuroasă de dincolo.

03Fini25