sleep-away-by-ionut_banutaElefantul alerga tropăind pe birou. În spatele lui, tigrul sărea de pe o carte pe alta, fără să se împiedice de spațiul dintre ele. Brusc, elefantul se poticni în intervalul dintre un pix și un stilou. Tigrul era exact în urma lui, gata să i se arunce în spate, când degetele copilului îl prinseră și îl ridicară în aer.

— Ia mai stai tu cuminte și lasă elefantul în pace!

Băiatul privi câteva momente la fiara blondă care se zbătea în mâna lui, apoi își țuguie buzele și suflă ușor asupra ei. Tigrul se zbârli și scoase un răget.

Andrei râse. Sora lui se apropie de el.

 — Tu râzi, dar strămoșii noștri, pe Terra 1, puteau fi mâncați de o dihanie ca asta… Știi că acolo un tigru era mai mare și mai greu ca un om?… Uite aici… Iar elefantul era de multe ori mai mare ca omul…

Fetița întinse către fratele ei un album zoologic referitor la epoca străveche. Andrei își aruncă o privire spre imaginile frumos colorate care reprezentau un om și diferite animale, așa cum fuseseră acestea demult, pe cealaltă planetă, și zise plictisit:

— Da, normal că știu, am învățat despre toate astea la cursul de zoologie de anul trecut…

Sora lui făcu ochii mari.

— Daa? Atunci înseamnă că știi și de ce acum sunt așa de mici, nu?

Andrei puse tigrul în jocul cel nou, Jungla, aflat pe covor, pe care-l primise în urmă cu doar o zi, și apoi îi răspunse:

— Da, normal că știu. Când Acei 500, strămoșii noștri care au plecat de pe Terra 1, s-au îmbarcat pe nava Transgalactica, singura care a mai putut pleca de acolo, ca să  poată lua cu ei câte două exemplare din fiecare specie de animale, a fost necesar să le micșoreze, căci altfel n-aveau suficient spațiu…

Se întoarse spre elefant. Acesta rămăsese nemișcat între pix și stilou. Îl ridică și pe el în aer și îl privi cu atenție.

— A pățit ceva? întrebă fetița îngrijorată.

— Nu cred. Probabil că e doar obosit de cât l-a fugărit tigrul…

Fetița se încruntă.

— N-ar trebui să-i chinui…

Andrei răspunse răstit:

— Dar nu-i chinui, i-am lăsat doar să se joace un pic.

Se aplecă, introduse elefantul sub cupola Junglei și închise geamul atent. Fetița îi sorbea din priviri fiecare mișcare.

— Și când au ajuns aici, pe Terra 2, de ce nu i-au făcut la loc, cum erau înainte?

      — Păi, n-au mai putut. Ceva n-a mai mers și n-au reușit să facă procesul reversibil. De-aia au rămas așa mici.

Copiii se uitară cu atenție la pădurea tropicală, plină cu animale de toate felurile, aflată sub geamul protector al jocului întins pe covor.

— Dar au micșorat și o mulțime de plante și copaci, zise fetița, neputându-și lua ochii de la lumea aceea miniaturală care fremăta de viață.

Băiatul pufni atoateștiutor.

— Dar nu era normal să procedeze așa? Nu trebuia să le asigure animăluțelor un habitat pe măsura lor?

Se încruntă un pic. Cuvântul habitat îl  auzise de câteva ori la școală, la cursul de științe ale naturii, și nu-i era încă foarte familiar, dar preferă să nu mai zică nimic. Se gândi că, poate, totuși, îl folosise corect.

Fetița părea îngândurată.

— Și oare au micșorat toate plantele și toți copacii care existau atunci pe Terra 1?

Băiatul se încruntă și se strădui să-și amintească ce li se spusese la școală despre asta.

— Nu cred. Din câte ne-a explicat doamna învățătoare, toată operațiunea aceasta a micșorării s-a făcut atunci, în vremurile acelea, în foarte mare grabă, căci trebuiau să plece de acolo deîndată, dacă vroiau să supraviețuiască. Așa ne-a spus doamna, că totul s-a petrecut pe nepusă masă și, de aceea, evacuarea planetei cu toate procedurile aferente a fost un proces foarte haotic…

Băiatul își privi sora cu emfază. Era foarte mândru de el, pentru că ținuse minte atâtea cuvinte noi și complicate, pe care încă nu le înțelegea decât în parte.

Brusc, fetița ridică privirea spre fratele ei.

— Îmi dai și mie girafa ? Vreau să mă joc și eu un pic cu ea…

Andrei o privi circumspect pe sora lui mai mică. Ezită câteva momente, apoi zise:

— …Dar, dacă o scot și ți-o dau, trebuie să ai mare grijă, să nu se piardă printre mobile, prin casă, ca să nu moară de foame și de sete…

— Păi, da, o să am mare grijă, zâmbi fetița.

Băiatul se aplecă, deschise geamul cupolei, luă cu grijă o girafă și i-o dădu surorii lui. Aceasta radia de bucurie.

— Și crezi că oamenii mari or să le facă vreodată să mai fie așa, cum erau pe Terra 1?

Băiatul ridică din umeri.

 — Cine știe, poate că da. Există un premiu de un milion de goldeni pentru cine ar reuși acest lucru..

Fetița făcu ochii mari.

 — Asta înseamnă bani mulți, nu ?

Andrei încuviință dând din cap.

— Da, sunt bani foarte mulți…

Fetița privi girafa aflată în mâna ei.

— Știi ce, eu cred că o să învăț biologie când o să fiu mare…

Băiatul, înțelegând ce avea în gând sora lui mai mică, râse.

— Dacă câștigi tu premiul cel mare, să-mi dai și mie niște bănuți, da ?

Fata zâmbi.

 — Dar mai bine nu înveți și tu biologie ? Ca să ne luăm la întrecere, să vedem care din noi va putea să ia premiul…

Băiatul se gândi câteva clipe, apoi zise hotărât:

— Bine, așa facem. Și cine îl câștigă, îi dă celuilalt jumătate, bine ?

Fetița reflectă și ea câteva clipe și încuviință scurt:

— Bine, așa facem.

Cei doi copii bătură palma și băiatul se întoarse spre birou. Apoi, brusc, privi din nou spre sora lui și îi mai atrase, încă o dată, atenția:

— Ai mare grijă, să nu se piardă girafa prin casă…

SFÂRȘIT * (CU ASTERISC)

 

 

Elefantul se scutură puternic și privi în jurul lui. Tigrul, fiara blondă, nu se vedea nicăieri, semn că deja dispăruse în adâncul junglei. Se mai scutură o dată, privi din nou de jur împrejur, apoi o luă de-a lungul râului, în direcția unde știa că trebuie să se afle cireada lui. 

Tommy așteptă ca și elefantul să dispară din raza sa vizuală, apoi coborî circumspect din palmier. Tigrul plecase de mult, dar un pic de prevedere nu strica. Era palid și își simțea inima cum bătea mai să-i spargă pieptul. Privi încă o dată spre cerul transparent, pe care atunci îl văzuse pentru prima dată în afara umbrei copacilor, simțindu-și corpul cum dârdâia din cauza emoției, apoi o luă la goană înspre sat. Mări viteza și, după câteva zeci de secunde, alerga ca un apucat. Alerga și tremura din tot corpul. În cele din urmă, ajunse în luminișul unde se afla vatra satului. De jur împrejurul celor zece colibe era liniște, semn că ceilalți încă nu se treziseră. Brusc, auzi un foșnet în dreapta lui. Întoarse capul și îl văzu pe Marele Șef ieșind din coliba lui. Se trezise mai devreme, probabil. Avea în mână toiagul său cel noduros. Șeful îl țintui cu privirea. Fără să mai piardă o secundă, Tommy se repezi spre el și îngenunche la picioarele lui. Încercă să-i explice ce văzuse:

— Este adevărat, Mare Șef, este adevărat, legenda este adevărată! I-am văzut chiar eu, i-am văzut cu ochii mei…!

Marele Șef se încruntă.

— Ce-ai văzut, mă?

Tommy încercă să bălmăjească.

— La marginea pădurii, Mare Șef, am văzut giganții, giganții din care spune legenda că ne tragem, strămoșii noștri…

Marele Șef se încruntă și mai rău.

—    Ai încălcat porunca? Ai ieșit de sub liziera pădurii?

—  Da, Mare Șef, am urmărit un cerb și am ajuns până la marginea pădurii. Și am văzut cu ochii mei. Legenda e adevărată. Uriașii există!

Brusc, toiagul Marelui Șef vâjâi prin aer și îl izbi cu toată puterea pe Tommy. Acesta icni de durere și se încovoie. O altă lovitură aproape îi zdrobi maxilarul.

—    Ar trebui să te ucid acum. Știi că asta e pedeapsa pentru cei care încalcă porunca, da?

Ochii Marelui Șef aruncau săgeți de mânie.

— Nimeni nu are voie să meargă la marginea pădurii, căci acolo se termină lumea, acolo nu există nimic, acolo nu e viață…

Tommy se făcu mic, una cu pământul aproape.

Glasul Marelui Șef, șuiera pe deasupra lui:

— Nu există uriași, nu există giganți, sunt doar legende! Ai avut halucinații, să nu îndrăznești să spui cuiva despre asta, căci îți voi zdrobi capul tău de nătărău. Ai înțeles?

Tommy privi spre Marele Șef, îi văzu din nou ochii scăpărând scântei și aproape că-și înghiți limba de frică. Reuși să dea din cap, în semn că a înțeles.

— Hai, marș în coliba ta și să nu îndrăznești să mai pleci vreodată dincolo de vatra satului. Aici avem tot ce ne trebuie, Mama Natură ne dă tot ce avem nevoie, ai înțeles?

Tommy înclină din nou din cap, apoi se târî până la coliba lui și dispăru înăuntru.

În urma sa, Marele Șef își trase sufletul pentru câteva clipe, apoi încercă să privească cerul de dincolo de coroana de vegetație a copacilor. Oftă. El știa că unele legende pot fi adevărate dar era de datoria lui să-și țină tribul cât mai departe de orice fel de primejdii. De atâtea sute de ani care trecuseră de la acel eveniment despre care nu se știa nimic sigur, toți Marii Șefi vegheaseră la supraviețuirea tribului în adâncul pădurii. Și el, ca și toți ceilalți, era ferm hotărât să-și îndeplinească datoria până la capăt.

SFÂRȘIT (FĂRĂ ASTERISC)