03Fini27

Seara frumoasă de iunie scosese perechile la plimbare. Mai ales în Piaţa Sfatului, în jurul fântânii, unde fetele ţineau să se aşeze o clipă, şi să-şi răcorească degetele prin apa limpede. Mai nimeni nu dădea atenţie bărbatului subţiratic, cu ten măsliniu şi ochi întunecaţi. Stătea pur şi simplu pe ghizdul fântânii privind valurile stârnite de briza uşoară în apă.

Flora îl trăgea pe Marius, într-un moment de entuziasm, spre acelaşi loc de relaxare.
– Ştii… începu ea, oprind în sine continuarea. “Tatăl meu a fost vrăjitor” şopti ea fără să deschidă gura. Am un chef nebun să-mi simt mâinile în apă! continuă, fără să schimbe ritmul.
– Da, orice vrei tu. Dar mă gândeam la o terasă…
– Toată ziua numai bere, îi întoarse ea replica, zâmbind uşor. “Tare-aş vrea să mai slăbeşti”, gândi. “Uite aşa, ca măsliniul de acolo.” Se uită furişat spre străinul care tocmai ridica mâna şi arunca o monedă în apa fântânii. Ea zâmbi şi mai tare. Nu ştia ce dorinţă avea bărbatul, dar din experienţa ei, fântâna nu ajuta pe nimeni. Altfel, demult Marius ar fi fost considerabil mai chipeş. Îşi furişă privirea spre cel care o ţinea de mână. Pasiv, se lăsa condus spre fântână, dar scruta cu privirea după o terasă apropiată, invidiind pe orice fiu al lui Adam cu o bere în mână.
Însă dorinţele ei puteau profita de ajutor. Îşi aranjă cosiţele blonde cu un gest rapid. Planurile erau făcute iar fântâna devenise o haltă în complotul pus la punct în doar câteva secunde.

***

Se uită lung la cercurile făcute de apă, în jurul monedei pe care doar ce o aruncase. Spera ca fântâna să lucreze cu moneda vrăjită cumpărată de la ţigancă. Amintirea discuţiilor îi ardea creierul. Ezitase îndelung să apeleze la ţigani, cei care în alte epoci l-ar fi făcut dispărut fără ezitare. Un țăruș în inimă şi scăpau lumea de un suflet păcătos.
Se strecurase printre căruţe neauzit, fără să-l miroasă nici câinii. Nimerise direct la coviltirul vrăjitoarei.
– Babă, scapă-mă de blestem. Vreau să fiu om ca toţi oamenii, a spus el cu ochii scăpărând şi voce prefăcută, pe cât de umilă, pe atât de mustind de nerăbdare şi violenţă.
Baba s-a uitat la el, pe sub salba de cocoşei ce acopereau baticul gros de lână roşie. Făcu un semn din picior şi din spatele unei lăzi antice se ivi un cap păros, cu ochi roşii, mârâind lacom.
– Acum putem vorbi. Te ştiu şi te ştie Fiară. Nu trebuie să-ţi văd talentele ca să te cunosc. Dar altminteri, eu nu pot să te lepăd de povară. Poate numai dacă găseşti o fântână vrăjită în care s-arunci ăst ban. Dacă s-o îndura stăpânul cel mare, scapi, spuse ea dând la iveală o monedă bătută de vreme.
– Babă, mie îmi dai două monezi, dacă nu nimeresc din prima o fântână cu zici tu.
– Nu fătul meu, nu merge aşa. Eu îţi dau două că te văd fioros, dar să ştii că e cu ghinion. Baba râse în sine-şi. Cel din faţa ei îi oferise de bună voie dezlegarea de cuvânt.
El o simţise atunci, ştia că-i spusese cu dreptate, dar nu avea habar unde era capcana.
***
Îşi trase mâinile din apă, parcă străpunsă de un fior.
– Trebuie să merg până acasă.
– Vin cu tine, îi spuse Marius imediat.
– Nu e nevoie, stai aici la o terasă până îmi iau ceva pe mine.
Marius încuviinţă fără să-şi facă multe griji. Casa ei era doar la doi paşi, în spatele Bisericii Negre.
– Te-aştept acolo, îi răspunse, arătând cu mâna spre terasa cea mai apropiată. Zvon de glasuri şi pahare răzbătea, pe lângă muzica destul de slabă. O petrecu o clipă din priviri, apoi se îndreptă spre mult sperata bere.
Flora se gândea la pălăria de vrăjitor şi la vesta uşoară de dantelă. Deja le identificase locul lor în apartament şi doar ce se despărţise de Marius. Întoarse capul din mers, spre fântână. Bărbatul smead era tot acolo. Pesemne aşteptându-şi soarta.
***
Se răcorise. Prima bere dispăruse ca aruncată în deşert, iar a doua stătea pe masă în curs de evaporare. Relaxat, lăsat pe spate în scaunul confortabil, prinse vag silueta Florei în depărtare. Venise din partea opusă, ocolind Sfatul prin spate. Drumul ei trecea pe lângă fântână. Nu-şi bătu capul cu de ce-uri. Îi era de-ajuns că se întorcea.
Ridică iar paharul oferind o mult aşteptată libaţie cerului gurii şi privi iar în jur. Se încruntă puţin. Flora era acolo, în mijlocul pieţei, lângă italianul acela oribil. În lumina slabă a felinarelor nu erau prea clare mişcările celor doi. Flora oferea o pălărie. Găsise cumpărător pentru oribilitatea aceea de catifea neagră? Nu-şi dădea seama. Doar că italianul o pusese pe cap o clipă şi apoi i-o înmână Florei, cu gesturi de refuz. Apoi se aşeză în loc, pe marginea fântânii.
În timp ce se gândea la ce văzuse despicând lejer variantele şi savurând berea rece, Flora ajunsese la terasă şi se aşezase lângă el.
– E bună berea aici? întrebă ea, nici pe jumate atât de curioasă pe cât părea.
Nu aşteptă răspunsul şi nici întrebările care sigur se năşteau în mintea lui, judecând după figură. Îi luă paharul de pe masă şi cu o mișcare de ai fi zis că-l va sorbi pe tot, doar ce-şi umezi buzele în lichidul amărui. Apoi, cu o voce plină de entuziasm:
– Imaginează-ţi ce am găsit căutând prin casă, iar mâinile-i, însoţind spusele, ridicară pălăria neagră ca o noapte fără lună, aşezând-o drept pe creştetul unui Marius lipsit de replică.
Bărbatul făcu un gest de refuz, târziu, dându-şi de pe cap obiectul straniu. Flora nu dăduse drumul pălăriei, ridicându-se în acelaşi timp de pe scaun.
– Ţi-am mai zis odată că nu-mi place, femeie. Altădată te-aş fi consumat pe tine, dar… Vorbele i se opriră subit. Foamea de sânge pe care o simţea adânc, în inimă, dispăruse iar declicul verbal îl făcea doar să râdă. Ridică paharul de pe masă, mirosind berea bună şi îi dădu peste cap conţinutul. Fata blondă alerga, depărtându-se de el. Probabil că o speriase.
Băgă mâna în buzunar şi simţi un portofel generos. Putea să mai dezbată câteva beri în seara asta. Făcu un gest scurt în aer şi apoi spre masă, fiind sigur că a fost observat de chelner. În definitiv, scăpase de blestem.

***

Deşi de obicei molcom în mişcări, Marius nu era deloc la fel de lent în gânduri. S-a trezit brusc pe marginea fântânii cu mâinile sprijinite de piatră. Avea încă memoria berii atingându-i papilele iar mâinile erau mai obişnuite cu răceala paharului. Îşi privi hainele, chipul, în oglinda apei, terasa de unde Flora tocmai se depărta…
Inima-i bătea neobişnuit de repede accelerându-i gândurile şi o sete cumplită îl cuprinse. Începu să caute indicii. În buzunare, o cheie pe care o ignoră neştiind la ce i-ar folosi, câteva bancnote şi o monedă mică bătută, tocită de veacuri, în buzunarul de la piept. Nu era cel mai potrivit loc pentru un ban. O puse în buzunarul de la pantaloni, singură, probabil bunul cel mai de preţ.
Flora era la doi-trei paşi. Fără intenţie, trecu limba peste dinţi, controlându-i ca de obicei înainte de sărut, când se apropia o fată de el.  Simţi doi canini ascuţiţi, imposibili, de care nu-şi amintea. Erau ai lui, de-acum. Se uita la Flora, la gâtul ei, putea vedea sângele pulsând-i în carotide. Limba continua parcursul, întâlnind altă pereche de canini, nu mai puţin periculoşi. Vru să o prindă, dar ea fu mai rapidă.
Fata i se aruncă în braţe, nestăpânită, sigură că Marius al ei avea alt trup, suplu şi acrobatic. Nu bănui nimic simţindu-i buzele pe gât, iar zgârietura uşoară a dinţilor o luă drept joacă. Marius se retrase, tremurând. Privea ţintă perlele roşii născânde pe gâtul ei alb, încadrat de şuviţe de un blond ireal. O prinse de umeri, imobilizându-i braţele.
– Fugi, îi zise el deodată. Fugi de mine!
O ridică în picioare şi el fiind în aceeaşi postură. Se mai uită o clipă, lungă cât un veac. Voinţa lui se zbătea împotrivindu-se noilor instincte, apoi, ca un vânt de furtună, alergă în întunericul dens al Bisericii Negre, dispărând.
Flora era îngrozită. Îşi dădea seama că făcuse o greşeală cumplită. Gâtul o ustura. Duse mâna şi simţi umezeala lipicioasă. Era suficientă lumină iar sângele avea o textură inconfundabilă. Fără să-şi dea seama, lăsă pălăria din mână, alergând spre casă.
***
Cerul începu să-şi schimbe culoarea. Stelele dispăreau, rând pe rând, camuflate de strălucirea crescândă a Soarelui.
Marius ieşi din întunericul firidelor din jurul Bisericii Negre. Se prelinse pe lângă ziduri, folosind toate umbrele. Se strecură în Piaţa Sfatului, înainte ca măturătorii să-şi facă apariţia. Era doar o figură întârziată, la o bere în plus. Ajunse lângă fântână, începând s-o ocolească, fără un scop anume. Trebuia să stea acolo, să pândească momentul. Văzu pălăria abandonată de fată şi o ridică pe cap dintr-o mişcare. Bună pentru camuflaj. Îi ferea ochii de lumina şi de privirile curioase ce nu vor întârzia să apară. Soarele sclipea de la înălţimea turnurilor şi acoperişurilor mai înalte. Se trase în umbra cea mai apropiată de fântână. Băgă mâna în buzunar şi strânse moneda în pumn.
Nu crezuse niciodată în magie. Până în seara precedentă, când viaţa i se schimbase fulgerător. Mai avea o şansă în care-şi punea toată speranţa. Viaţa îi era miză într-un pariu incredibil. Nu avea nici-o dovadă că magia ar putea funcţiona la fel de repetabil precum orice tehnologie.
Soarele aproape gonise întunericul din jurul Fântânii. Scoase mâna din buzunar, ridică moneda în faţă ochilor:
– Îmi vreau corpul înapoi, gândi el cu hotărâre.
Şi, aruncând moneda în apă, se aruncă pe sine în lumina pură a soarelui, izbucnind în flăcări imediat.

***

S-a trezit cu o senzaţie de frig şi umezeală. Roua dimineţii îi spăla obrajii. Stătea rezemat de zidăria umedă a unei case. Puţea şi era indescriptibil de murdar. Îl durea capul, dar măcar părea că e capul propriu. Deşi avea ceva gust de sânge în gură, toţi dinţii erau normali. Buza de jos părea puţin spartă. Marius îşi controlă buzunarele. Surprinzător, nu-i lipsea nimic. Nici chei, nici portofel. Îşi aminti de pălărie. Se ridică cât putu de repede, ameţit. Nu-şi amintea să fi băut atât de mult, dar în fine, altcineva fusese stăpân pe corpul lui o perioadă.
Se ridică cu greu, mahmur cât se poate, dar vesel. Lumea era, totuşi, plină de magie.

Văzu fântâna şi pălăria. Cu mers nesigur, ajunse acolo exact când soarele scălda piaţa. Ridică pălăria şi o puse direct pe cap, ferindu-şi ochii sub borul larg. Ceva sclipi pe jos. Se uită mai atent şi recunoscu cheia pe care o simţise în buzunar noaptea trecută. O luă şi o puse în buzunar. Forma neobişnuită îi stârnise curiozitatea.

* * *

Din anul de graţie 1778, pe uliţa vrăjitoarelor din nu mai coborau osânditele spre rugul mare din piaţă. Deşi acuzaţiile nu încetaseră, dovadă fiind multele plângeri ajunse în Cluj dinspre cetatea Hunedoarei şi Sibii. Şi doar mulţumită Împărătesei, Maria Terezia fermecătoarele şi ghicitoarele scăpaseră de osânda capitală. Şi aceasta la doi ani după ce Împărăteasa semnase edictul spre publicare. Ţiganii puteau de-atunci să îşi scoată căruţele mai la drumul mare, fără teamă de moarte. Şi gospodina generoasă care se bizuia pe Domnul să-i pună slana la loc în pod, prin muncă şi vrednicie, nu avea să mai fie bănuită că după ce-o taie, slana-i creşte întocmai ca înainte – faptă de vrăjitorie, pentru care doar o mărturie verbală era suficientă până nu demult.

Până în acele vremuri bănuia Marius trecutul pălăriei. Pălăria neagră ca miezul nopţii, de catifea albăstrie, ajunsă în mâinile lui în împrejurării stranii, venea cel mai probabil de la un vrăjitor. Faptul îl tulbura cu atât mai mult cu cât, între cetăţile Transilvaniei se vorbea mai adesea de vrăjitoare şi de ghicitoarele ţigănci. Nu auzise pe nimeni vorbind cu voce tare de bărbaţi care să fi avut talente. Mai privi încă o dată pe dinăuntru pălăria tighelită mărunt, peste banda lată de argint.

Se gândi la Flora, prietena lui, cea care moştenise pălăria fără să-i caute adevărata valoare. Încă ezita să o sune. O avalanşă de reproşuri neexprimate aşteptau zăgăzuite. Nu se hotărâse dacă să fie supărat sau să-i fie recunoscător că-i deschisese ochii spre lumea magică ce învăluie totul. Oftă puternic, hotărând să mai aştepte o zi. Se privi scurt. Costumul murdar dincolo de descriere îi dădea dureri de cap. Se dezbrăcă, aruncând totul într-un sac de plastic şi se băgă sub duş.

***

Baba se grăbea cumplit. Auzise de la nepoți întâmplarea de dimineață. În zori de zi, când era măturatul mai în toi, un străin măsliniu arunca ceva în lac și, îndesându-și o pălărie pe cap, dispărea într-o pălălaie de foc și fum. Babei îi era mai teamă decât în noaptea în care o vizitase străinul palid la faţă. Trebuia neapărat să meargă în Braşov, la locul grozăviei.

– Napoleoane! strigă ea de sub coviltir. Vino-ncoa şi-acuma.

O namilă brunetă cu mustăţile pe oală, pălărie cu boruri largi şi vestă neagră împestrițată cu tighel roşu se repezi spre babă.

– Săru’mâna, mâncaţ-aş! Ce vrea baba?

– Hai la oraş numaidecât. Avem treabă de cercetat şi ia-l’ăi şi pe Bombonel. Mă tem singură, aşa, numai cu tine.

Napoleon se zgudui de râs, ca la o glumă porcoasă, de cele spuse noaptea la foc, între băieţi, când era de faţă si-o fată pe care puseseră ochii. Dar se duse să-l cheme pe Bombonel. Clar ca lumina zilei, acela avea să vie nedespărţit de piranda lui.

Într-o clipită din viaţa şatrei, cei patru  conduşi de curiozitatea aprigă a babei, erau pe drum spre Braşov.

Ajunsă la fântâna din Piața Sfatului îi puse imediat pe bărbați la treabă:

– Napoleon, Bombonele, îmi faceți curat în fântână și aduceți tot aici.

– Babă, și noi cu ce ne alegem?

– Ce nu-mi trăbuiește e al vost’, zise baba cu ciudă, gândind sa păstreze tot, dar având mare nevie de ei. Acum să văd hărnicia.

Băieții, subțiri și plini de mușchi, cu pălăriile șmecherește trase pe-o ureche și mustățile groase, negre, se apucară de treabă. În câteva minute ochiul de apă deși un pic tulbure, părea mai curat decât înainte. Tot ce zăcea pe fundul apei fusese adunat și pus în fața babei, spre cercetare. Didina, drăguța unuia din băieți pândea din spatele babei, poate doar îi pică și ei ceva.

Baba se așeză acolo, în mijlocul pieței, și deșertă tributul fântânii pe prima foaie a fustei sake roșii. Începu cu monezile, separându-le și sortându-le, punându-le deoparte pe cele de un euro și fracțiuni, dând la o parte ca pe gunoaie nesemnificative „șaibele” de cinci și zece bani. Iar când din grămăjoara colectată apăru prima monedă descântată, urmată repede de a doua, baba încremeni. Sări ca arsă cu cele două monede în mâini, împrăștiind tot restul din fustă. Didina se repezi ca o găină lacomă la ciugulit mărgele, iar băieții nu se lăsară mai prejos, adunând cu greu dintre pietre mărunțișul cules din fântână.

– Offf, offf, offf, ș-am să mor. Vai de mine… Văleu … se căina baba. Și doar i-am spus nebunului… Dar te pui cu necuratul… Ptiu. Suntem pierduți cu toții, blestem pe capul nostru. Copii, hai să plecăm de-aici că nu-i bine.

Băieții, fiecare peste 25 ani, nu crâcniră. Baba era descântătoarea șatrei și nimeni nu se măsura cu ea. Ca prin farmec, ce risipise baba era strâns și ascuns prin buzunare. Cei patru se risipiră prin mulțime, dispărând ca fumul împrăștiat de vânt.

În piață, două perechi de ochi urmăriseră scurta agitație de la fântână. Marius, care apucase să le facă o poză, discret, cu telefonul. El știa prea bine ce căutaseră în apă. Al doilea privitor, urmărea mișcările prin binoclu, de la etaj. Poliția fusese alertată de straniile evenimente și era la lucru, cercetând locul crimei. Căci, neobișnuită sau nu, dispariția unei persoane, în mijlocul Pieței, în flăcări, nu era ceva pe care publicul să-l uite repede, iar la toate acele întrebări fără răspuns deocamdată, urmau bineînțeles să le fie puse chiar lor. Agentul principal Grozavu, deși sceptic în ce privește fenomenul relatat de privitori, dorea să avanseze în grad.

* * *

Marius își reveni din contemplare. Nu era foarte clar rolul țiganilor în poveste, dar bănuia. Vrăjitoarea precis făcuse ceva farmece și moneda sau monezile erau ale ei. Doar așa știuse precis unde și ce să  caute. Altceva îl îngrijora. Dacă în Brașov era un moroi sau vârcolac pe străzi, al doilea nu putea fi departe. Doar Flora putea face legătura între el și cel dispărut. Cât despre noaptea lui de beție și de dormit pe străzi, nu era nici primul și nici ultimul care o păţea. Nimeni nu ar fi făcut legătura cu el, doar dacă cineva nu-şi amintea de episodul când Flora venise la masă ca să-i pună pălăria în cap. Deocamdată trebuia s-o pună la adăpost pe fată cât mai repede. Şi să afle cât mai multe posibil despre pălărie.

Chemă ospătarul prin semne. Cafeaua de-abia începută se răcea desconsiderată, în ceașcă. Scoase niște bani și îi puse pe masă. Cafeaua era excelentă și aici era locul lui preferat, unde putea să soarbă o java autentică în liniște. Dar azi îi contrarie pe obișnuiții localului, plecând fără să savureze şi ultima picătură.

***

Fragment din volumul în curs de apariţie “9 Istorii Reutilizate”