03Fini24

Împăratul cel mare şi puternic era negru de supărare. Lună de lună, cineva îi şterpelea merele de aur şi îi lăsa doar cocorduşele bătute de ploaie şi de vântul schimbării. Adusese Măria Sa paznici de la firme de soi, dar oricât s-ar fi dat de cinstiţi, până la urmă toţi primeau şpagă ca să lase hoţii în livadă. Degeaba îi dădea dup-aia Împăratul cel mare şi puternic (pe care îl vom prescurta în continuare Împăratul) pe mâna poterei, că merele nu le recupera, ba chiar îi scăzuse şi prestigiul internaţional. De aceea, când mergea în vizită de lucru la Împăratul Albastru sau la cel Orange-Cu-Picăţele, nu mai călca pe un covor roşu şi nici nu-i mai desfătau auzul harpele.

Adus la disperare, încercă dară capul încoronat să apeleze la forţe de peste mări şi ţări, adică încheie un contract prin licitaţie internaţională cu MA Hăr Limited. Tare se înveseli Împăratul când veni în livada sa o ceată de gealaţi tunşi scurt, cu straie negre şi care nu zâmbeau nici la cântec de privighetoare, nici la cele mai zemoase glume. Privindu-şi merele de aur cum se pârguiau, îşi zise Măria Sa că de data asta chiar a găsit ac de cojocul hoţilor.

Se bucură azi, se bucură mâine, chiar şi poimâine, până într-o dimineaţă când ieşi Împăratul să se plimbe printre pomi şi înlemni. Paznicii aduşi pe multe pungi cu gologani erau lăţiţi care-ncotro, trăsnind a trascău şi cu părţile ruşinoase la vedere. Iar merele, ia-le de unde nu-s!

– Ce s-a întâmplat acilea, oameni buni? răcni împăratul, simţind apropierea pârdalnică a unei damblageli.

– Nu urla, moşule, mormăi căpetenia paznicilor, dezlipindu-şi doar o pleoapă. Nu vezi că ne doare capul?

– Aha, vă doare capul! se isteriză de-a dreptul Măria Sa. Să vedem cum v-o plăcea când o să vă stea scăfârlia unde vă stau picioarele!

Căpetenia se uită chiorâş la el, fără a părea înfricoşat.

– OK, tataie, suspină şi îi vomită pe sandalele aduse tocmai din tărâmul Vernil.

– Grijania ei de treabă! zise împăratul. Aţi bolunzit, măi băieţi?

– Hâc, răspunse total lipsit de respect căpetenia paznicilor.

Deja Împăratul trecuse de prima supărare.

– Cine v-a vrăjit, vitejii mei? întrebă, trăgând singura concluzie logică.

– Io m-am tăvălit toată noaptea cu Prinţesa gheţii, răspunse sincer căpetenia.

– Băi, nu minţi! se stropşi ajutorul ei, care era pe invers. A fost feciorul Împăratului de foc, să moară mama! Şi ce holercă a adus… De legendă, ce mai!

Împăratul oftă resemnat, învingându-şi imboldul de a-şi smulge părul din cap. Nu de alta, dar şi aşa era tot mai rar.

– Aşa-mi trebuie, dacă mă las dus de nas de toţi nemernicii! Vai şi-amar de vieţişoara mea!

– Nu plânge, tataie, se auzi o voce groasă. Te ajut eu.

Se întoarse Împăratul şi dădu cu ochii de fi-su cel mic. Îşi întoarse Măria Sa repede privirea şi scuipă-n sân, că mezinul era şpanchiu de-şi pierdea şi privighetoarea trilul când se uita la el.

– Cum să mă ajuţi tu, măi Prâslea, dacă n-au reuşit atâţia oameni vânjoşi să-mi păzească merele? Blestem mare a căzut pe capul meu, dacă-n tine-mi stă nădejdea!

Prâslea îl privi pe tătâne-su cât de feroce putu, ca să-i arate că e-n stare de orice. Drept urmare, doi paznici înspre care i se încrucişară ochii leşinară, iar o cioară nimerită tocmai atunci în livadă începu să grohăie.

– Am eu un plan, tataie, o ţinu pe-a lui Prâslea.

– De când te pricepi tu la planuri, băiete? oftă Împăratul, lăsându-se să cadă pe iarba încă învârtoşată, că nu mai văzuse aşa splendoare ca Prinţesa gheţii în viaţa vieţişoarei ei. Ai stat trei ani în clasa întâi, trei ani în clasa a doua, şi la a treia ţi-au dat ăştia bacalaureatul numai ca să scape de tine! Te făcea altfel tata prezentator teve?

– Aşa o fi, da eu am şcoala vieţii, tătucă! Plus că am angajat un consultant şi a făcut un masterplan.

– De unde ai avut bani de consultant, Prâslea? se interesă Măria Sa. Ai furat bijuteriile bunicii şi le-ai vândut în bazar?

– Nţ! Am pus potera să ardă la tălpi şpăgarii şi să le încerce ochii cu ardei iute până şi-au dat în vileag toate ascunzătorile. Le-am luat agoniseala până la ultimul gologan şi am împărţit-o frăţeşte: o treime la beciul împărătesc, două treimi la mine.

Împăratul îi făcu semn să tacă.

– Du-te şi fă ce vrei! îi spuse. Dar de te-oi întoarce ruşinat, o să te trimit la ocnele de sare.

Prâslea nu se sperie, fiindcă era sigur de izbânda sa. În zilele pe care le avea până ca merii să rodească din nou, se duse dară la stilist, să dea bine pe sticlă când o ieşi învingător. Întâi îşi vopsi părul în gri oţel cu şuviţe de roşu burgund, apoi descăpăţână stilistul şi se tunse periuţă. Se puse pe spart cărămizi şi pe înotat în stil fluture în iazul din faţa palatului, speriind peştii mici şi hrăpăreţi, de le zicea piraniuţi. Când nu se chinuia să se păstreze în formă şi nu-şi verifica ratingul, se relaxa cu puţintică yoga. Iar în ajunul zilei celei mari, când stătea şi el ca omul în poziţia Lotus, auzi pe cineva chicotind.

– Care mama dracului mă distragi de la integrarea în absolut? se răţoi Prâslea.

– Noi suntem, surorile tale, îi răspunseră de după gard două voci şturlubatice. Ne-am întors de la Periş să te ajutăm.

– Mi-s tânăr, sexy şi rău. Mă descurc singur! se stropşi Prâslea. Voi vedeţi-vă de treaba voastră sau îi spun tătucăi cum v-aţi făcut de cap şi cu chelarul, şi cu spătarul, şi cu grăjdarul!

Plecară plângând surorile lui Prâslea, dar nici el nu mai reuşi să se integreze în absolut. Aşa că mâncă filozofic vreo patru mici, un grătar şi o porţie de sarmale cu mămăligă, pe care le udă cu nişte Cabernet Sauvignon.

Dar taman când să se însereze, îl apucă o durere groaznică de pântece. Se aşeză după un măr şi îşi făcu prisosurile, da când să se şteargă, îşi dădu seama că n-are la el decât masterplanul. Se uită Prâslea la masterplan, se uită la nădragii lui. Iar la marsterplan, iar la nădragii lui, care erau făcuţi de Cununatu şi mai scumpi decât toate hergheliile împărăteşti.

– Aşa-i viaţa, putredă ca aţa, zise Prâslea şi începu să rupă din masterplan.

Iar când întunericul deveni atotstăpânitor, Prâslea pipăi ce mai rămăsese din masterplan şi-şi dădu seama că habar n-avea ce să facă.

– Dacă-i să mor în minele de sare, măcar să fie cu lăutari, îşi zise şi-l strigă pe Sorinel Moşneagu, zis şi Piciul.

Sorinel atâta aştepta, că avea rate la trei bănci şi îl cotonogiseră cămătarii de vreo cinci ori. Cântă de sărea cămaşa pe el ceasuri întregi. Ba o dădea pe rock, ba pe romanţe, ba pe heavy metall, ba pe doine de cătănie. Iar Prâslea, băiat simţit, scotea şi el un pol la fiecare cântec, ba chiar şi trei dacă erau cu dedicaţie pentru familia încoronată. Iar dacă între şlagăre îi mai cădea bărbia-n piept, Sorinel Moşneagu îşi slobozea glasul spre cer, de-l trezea urgent.

O ţinură aşa până spre dimineaţă, iar Prâslea nu zări picior de hoţ. Când soarele miji peste creştetele pomilor, iar Sorinel tăcu, fiindcă răguşise rău de tot, auzi însă Prâslea un fâşâit. Cum masterplanul nu-i mai era de ajutor, făcu şi el ce-i trecea prin cap. Apucă urgent un pietroi şi-l aruncă în direcţia din care venise fâşâitul.

– Haoleu, se auzi, nu da, că sunt io, Prinţesa gheţii! Lasă-mă să iau mere şi-ţi dau o pungă de galbeni.

– Poţi să fii şi Regina lui peşte prăjit, că te-am prins! Toată noaptea le-am dat lăutarilor parale fără număr, cum crezi că mă momeşti cu o amărâtă de şpagă? strigă Prâslea şi porni în direcţia din care venise vaietul.

– De nu vrei galbeni, a ta voi fi în dimineaţa asta, promise Prinţesa gheţii, deşi perspectiva o cam oripila.

– Nu mă-mportă, zise Prâslea, care se păstra până după nuntă, iar până una alta avea o provizie importantă de reviste deocheate.

Dar chiar când să o prindă de fustă, Prinţesa gheţii sări ca un cangur şi îi trase un picior drept în ochi. Până să-şi revină Prâslea, hoaţa reuşi să o tulească. Se mângâie însă Prâslea cu gândul că salvase merele de aur şi plecă să-l anunţe pe tătâne-su.

– Măi Prâslea, de ce ai ochii aşa de vineţi? îl întrebă Împăratul când se trezi cu el la capul patului.

– Ca să te văd mai bine, tătucă, zise Prâslea, că atât îşi amintea din ciclul primar.

– Mă, că prost mai eşti! zise Împăratul.

– Prost-prost, da ţi-am salvat merele de aur, i-o trânti Prâslea şi muşcă demonstrativ dintr-un măr, de rămase fără un dinte.

Nu mai avu ce să zică Împăratul la chestia asta, aşa că-l făcu pe Prâslea director la postul teve.

– Dacă mă faci şi general manager peste trust, îl prind pe hoţ, promise Prâslea.

Dădu sceptic din cap Împăratul, care încă nu-şi revenise din şocul păstrării merelor de aur. De altfel, acum că le avea, i se păreau tari şi fără gust, şi chiar se întreba pentru ce-şi bătuse el atâta capul.

– Bine, Prâslea, zise dară Împăratul. Da dacă nu reuşeşti…

– Da, da, da… Ştii ceva? Ia mai scuteşte-mă cu minele alea de sare, flutură din mână Prâslea, că-s fumate rău!

Se duse Prâslea în iatacul său, se îmbăie în lapte de bivoliţă, dădu gata o pulpă de curcan şi porni pe urmele hoţului. Era însă mai uşor de zis decât de făcut şi, după ce amuşină puţin prin livadă, se hotărî să cheme pe cineva în ajutor.

– Stella! Uăi Stella!

– Aha, răspunse cu întârziere soră-sa mai mare, care tocmai îşi făcea de cap cu spătarul Mac de pe la Ciesăii din Vale. Acu ai nevoie de noi, pricăjitule?

– Păi, drept să-ţi spun, aş cam avea, mormăi Prâslea. Mintea de muiere tot o muiere o pricepe cel mai bine… Dacă mă ajuţi, te fac asistent manager.

– Câh! pufni Stella. Ce nevoie am să fiu asistent manager? Io stau bine-aici.

– Te-ajut io, se oferi Mac.

Prâslea ridică din umeri şi-i făcu semn spătarului să se apropie.

– Zi!

– Păi, eu spun să urmărim dâra de sânge. Unde-o duce, acolo o fi şi Prinţesa gheţii.

– Bine, zise Prâslea, care oricum n-avea o ideea mai bună. Da mergi şi tu cu mine.

Mac, pe care Stella îl cam ostenise, atâta aştepta. Iar Stella, văzându-i cum pleacă, îşi adună trenţele.

– Nu mă lăsaţi singură, mocofanilor! urlă Stella. Vin şi eu cu voi, să văd ţări străine.

Merseră toţi trei cu pasul voinicului, până Stella începu să se plângă că o dor picioarele de la tocuri.

–  Zât, că tu ai vrut să mergi cu noi ! se stropşi Prâslea.

– Măi primitivule! răspunse Stella. Eu mi-s o făptură dulce şi firavă, nu o animală nesimţitoare, ca voi…

– Nu vă mai certaţi, Luminăţiile Voastre, că ajunserăm, le atrase atenţia Mac.

– Cum adică ajunserăm? întrebă Stella. Nu-i nimic acilea, decât prăpastia asta.

– Păi acolo duce urma, zise spătarul.

Se uitară toţi trei la râpă şi chiar acolo se termina dâra de sânge. Se scărpină în cap Prâslea şi începu să bată din toc Stella. Numai Mac scotoci în sân şi scoase o frânghie.

– Mă leg la mijloc şi mă coborâţi în râpă, zise Mac.

– Ce spui, Franţ? ţipă Stella. Gata, nu mă mai iubeşti? Vrei să cobori şi-n râpă numai să scapi de mine?

– Nu, eu doar…

– Cum să nu ! Tu stai acilea, cu mine. Prâslea coboară, că el s-a lăudat că prinde hoţul.

Prâslea n-ar prea fi vrut să intre în râpă, că nici nu i se vedea capătul.

– Ce, mucea, ţi-e frică? îl luă peste picior Stella. Ai să ajungi tu manager general când mi-oi vedea ceafa. Bă, şi la minele de sare e prea bine pentru tine!

Auzind el o asemenea batjocură, Prâslea se înviteji, se legă cu frânghia şi-i făcu semn lui Mac să-l coboare.

– Banzaaai ! strigă Prâslea şi trecu peste margine.

Iac-aşa ajunse Prâslea pe tărâmul celălalt, şi erau acolo toată înfăptuite altfel. Copacii erau albaştri, iar cerul verde. Florile aveau miros de balsam de rufe, iar şopârlele vorbeau toate limbi străine şi ciocănitorile jucau tabinet. Se cam sperie Prâslea, dar îşi imagină cum o să prezideze şedinţele consiliului de administraţie şi apucă pe primul drum pe care-l văzu. Merse el ce merse, până dădu de un palat de aramă, cu turnuleţe de argint.

– Oameni buni, cine locuieşte aici? strigă Prâslea, spunându-şi că, oricum, masterplanul nu i-ar fi fost de folos pe lumea cealaltă.

– Ssst! îi răspunse de la ultimul cat o fată frumuşică, dar care, evident, nu era Prinţesa gheţii.

– Păi de ce? întrebă Prâslea. Eşti primul suflet de om pe care-l întâlnesc şi eu…

– Aşa o fi, da dacă faci scandal te aude Zmeulescu şi ăla eşti.

– Da ce mare sculă pe basculă e şi Zmeulescu ăsta? zise Prâslea.

– Păi e profesor universitar, spuse fata. M-a adus acilea după ce-am picat la re-re-reexaminare şi a zis că nu-mi dă drumul decât dacă mă mărit cu el.

– Te salvez eu, fată frumoasă! promise Prâslea, care nu putea suferi profesorii de nicio culoare, iar pe ăia universitari îi ura de-a dreptul.

Cum voroveau ei aşa, deodată se auzi vuiet mare. Până să-ntrebe Prâslea ce se întâmplă, un cărţoi vâjâi pe lângă el, lovi uşa şi se aşeză pe masă.

– Haoleu, zise fata, uite că vine Profesorul Zmeulescu! Ascunde-te, că altfel iese prăpăd.

Prâslea însă, nimic. Iar când ajunse la poartă, Profesorul începu să strige:

– Hâm-hâm ! Miroase a carne de repetent… Aici o să-i rămână oasele!

– Ba bine că nu, răspunse Prâslea şi-i ţâşni drept în faţă.

Se uită el la creştetul profesorului, chelbos ca un vârf de munte, şi la aluniţa cât cireaşa din vârful nasului, şi i se făcu milă de el.

– Auzi, Profesore, eşti sigur că-ţi trebuie însurătoare? îl întrebă.

– Păi sigur că-mi trebuie. Vreau să mă aşez şi eu la castelul meu! Să mă aştepte nevasta cu sărmăluţe-n foi de viţă, iar noaptea să încercăm toate chestiile alea de le-au pus pe blog studentele din anul doi…

Prâslea începu să râdă ca nebunul.

– Păi măi Profesore, chiar crezi că aşa o să fie?

– D-apăi cum? răspunse Profesorul.

– Păi, toată ziua o s-o doară pe undeva şi n-o să vrea s-o iubeşti în ruptul capului… Iar când ai să pleci în delegaţie, ce crezi c-o să facă? O să-ţi împletească şosete sau o să-i pipăie muşchii asistentului? Iar dac-o să ieşi la o băută cu Balauru’, crezi că nu te-o pune să dormi pe divănaş trei luni? Iar de-or veni şi ăia micii, să vezi atunci orăcăială şi griji!

Profesorul se întunecă de tot.

– De ce crezi că mi-s eu burlac? spuse Prâslea şi îi făcu fetei cu ochiul, să priceapă că el nu gândea de fapt aşa. Viaţă liberă, fârtate!

– N-o mai vreau! strigă Profesorul, ferindu-se de fată ca de dracul.

– Las c-o iau şi-o duc pe tărâmul meu, să nu mai auzi de ea.

– Mulţumesc, voinicule, că mare bine mi-ai făcut ! N-o să te uit niciodată. Ia şi tu d-acilea o atenţie…

Prâslea primi cu dragă inimă scrumiera cântătoare din argint şi plecă cu fata.

– Auzi, viteazule, zise fata după ce merseră cale de-o poştă, am şi un frăţior prins pe lumea astălaltă. Nu mă ajuţi să-l scot şi pe el? Dac-o faci, mă mărit cu tine…

– Cum să nu? promise Prâslea. Da pe el cine-l ţine?

– Un căpcăun şi mai rău, şopti fata. Decanul…

Împreună merseră până la palatul Decanului, care era meşterit din aur şi avea desenat un şarpe tăiat de două dungi pe poartă.

– Frăţioare, hai cu noi, strigă fata. A venit ziua libertăţii!

Ieşi la poartă un făt ras în cap, care purta doar o cârpă în jurul mijlocului şi sandale.

– Cum te cheamă, făt frumos? Eu mi-s Prâslea, salvatorul de pe tărâmul celălalt, spuse feciorul Împăratului.

– Spartaculiţă mi-s, din Drăgăşani, răspunse fătul. Tare bine-mi pare să te văd, Prâsleo, că rău m-a chinuit Decanul! De când Ghionoaia l-a mâncat pe duşmanul lui de moarte, Diniau, n-are frică de nimeni. Tot adună galbeni peste galbeni, nu i-ar mai ajunge! De nu-mi iese vreunul la numărătoare, mă pune să mă lupt cu el şi mă bate de mă usucă.

Tocmai atunci veni şi Decanul, căruia nu-i plăcea să arunce cu niciun fel de cărţi, că preda la Sport. Prâslea se uită la muşchii lui şi înghiţi în sec, dar fata îl îmbărbătă cu o strângere de mână.

– Cum vrei să ne luptăm, mişelule? urlă Decanul, care avea şi-un magazin de arme. În săbii să ne tăiem ori în pistoale să ne-mpuşcăm?

– Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Prâslea şi-i trase un pumn în nas.

– Golanule! bolborosi Decanul. N-am avut eu frică de Diniaul cel cu paişpe capete, crezi c-o să am de tine?

Şi harşti, îi dădu una la ruşinică.

– Nu te lăsa, Prâsleo! chibiţă fata. Trage-i un upercut!

– Băga-mi-aş, zise Prâslea şi încercă o figură de-o învăţase de la Bruzli, maestrul de arme.

Dar Decanul, tare de virtute! Se rostogoli şi-l lovi în nas de intră Prâslea în pământ până la mijloc.

– Ha-ha-ha, spuse Decanul. Ai încurcat-o, măi Prâsleo!

Prâslea căzu pe gânduri. Ce să facă, ce să facă? Se uită la Spartaculiţă, da ăsta plângea de numa-numa. Iar Decanul, profitând de deruta lui Prâslea, se pregăti să-i dea lovitura de graţie.

– Haaa-iaaa! zise Decanul şi îi vârî degetul mic de la piciorul drept în nas.

– Ei, stai aşa! bolborosi Prâslea. Ce câştigi dacă mă baţi de-mi sună apa-n cap? Nu mai bine vrei să facem o afacere?

– Ce afacere? întrebă Decanul, extrăgându-şi degetul.

– Tu mi-l dai pe Spartaculiţă şi eu îţi dau o scrumieră de argint.

– Puah ! Eu am până şi capacul de veceu de aur, ce-mi trebuie amărâta ta de scrumieră de argint?

– Nu vrei s-auzi cum cântă? îl ademeni Prâslea.

Rămase în cumpănă Decanul. Stătu aşa o vreme, apoi făcu trei tumbe şi un podul de-a-n-picioarele, ca să gândească mai bine.

– Dă-i drumul! vorovi. De-o-ncercare…

Scoase Prâslea scrumiera, o mângâie frumos-frumuşel şi-i porunci:

– Destrăbălează-te, surato, că vieţişoara mea depinde de asta!

– Cum zici tu, stăpâne, răspunse scrumiera.

Şi se puse pe-un cântat, de le jucau tuturor călcâiele, numai lui Prâslea nu, că încă era prins în pământ.

– Stai aşa, strigă Decanul când se termină cântecul. Nu pricep, cine-i ficiorul ăsta, Alejandro? Şi care-i treaba cu Roberto şi cu Ferdando? Îs fraţi, sau ce? Şi de ce nu vrea mândra s-o pupe pe guriţă?

– Poate-ai vrea să bag şi semnal video, nu doar audio? susură scrumiera. Ca să pricepi mai bine…

Decanul, Prâslea, fata şi Spartaculiţă se bleoştiră la ea.

– Poţi să faci şi asta? întrebă în şoaptă Prâslea. Zmeulescu nu mi-a spus…

– Pentru el nu făceam, că nu-mi aprecia talentul.

Se întoarse Prâslea spre Decan.

– Ei, ce zici? Mi-l dai pe Spartaculiţă în schimbul scrumierei?

– Ia-l, dă-l dracului, că şi-aşa se smiorcăie ca o fetiţă toată ziua! M-am săturat de cât l-am bumbăcit…

În timp ce Spartaculiţă îl extrăgea pe Prâslea, împreună cu vreo trei râme şi un gândac mare, scrumiera se roti de trei ori spre stânga şi de patru ori spre dreapta şi începu să cânte iarăşi. Numai că de data asta ieşiră din ea întâi tot felul de feciori tunşi castron, toţi în veşminte negre de piele, care se puseră pe horit. Iar după ei, răsări şi o fată cu părul ca aurul şi neruşinată nevoie mare.

– Mare bucurie mi-ai făcut, măi Prâsleo, şopti Decanul. Pentru asta, ţine-un titlu de Doctor Honoris Causa.

Prâslea i-ar fi mulţumit, dar avea gura plină cu râme, că toate luptele astea îl înfometaseră peste poate şi învăţase de pe canalul Descovergi ce e comestibil. Spartaculiţă îl scutură de țărână şi se apropie de fată.

– Tare dor mi-era de tine, surioară, spuse Spartaculiţă şi o sărută pe fată pe gură.

Prâslea găsi gestul cam indecent, dar o luă de-o mână pe fată şi de cealaltă pe Spartaculiţă şi o cârmiră pe o scurtătură. Iar când ajunseră la graniţa dintre tărâmuri, frânghia era tot acolo.

– Fata urcă prima, hotărî Prâslea, care tare era curios dacă fata purta chiloţi.

Nu purta.

– Pot să urc al doilea? se smiorcăi Spartaculiţă. Că am oroare să fiu ultimul…

– Prea bine, se lăsă convins Prâslea. Numai să nu-mi cazi în cap.

– Se poate? se scandaliză Spartaculiţă. Pardon, monşer, eu mi-s băiat gigea!

Aşa că urcă şi Spartaculiţă. Da când s-apuce şi Prâslea frânghia, îi căzu drept în pumn.

– Măi să fie! se miră Prâslea. M-au lucrat, nemernicii… M-au vândut, infamii… M-au trădat, ignobilii… Dacă-i prind, mama dracului îi ia!

Se aşeză el şi aşteptă un ceas. Două ceasuri. Trei ceasuri. O mulţime de ceasuri, ce mai, dar nu-şi pierdu nădejdea, că se ştia greu de ucis. Iar când începu să bată vântul, zări planând chiar deasupra capului un liliac supradimensionat.

– Măi Batmane, frăţâne, ajută-mă şi pe mine! strigă Prâslea.

Liliacul îl scuipă în creştet şi abia dup-aia coborî.

– De ce te-aş ajuta, Prâsleo, că totdeauna ai râs de mine în jurnalul cinematografic? se stropşi la el.

– Am greşit şi-mi fac autocritica. Suflet generos cum eşti, nu mă ierţi şi să mă duci înapoi în lumea mea? Promit că facem o serie nou-nouţă…

– Hai că te-oi duce, oftă Batman. Da fiecare episod să fie la oră de maximă audienţă!

– Să moară tata! promise Prâslea.

Pregătiră împreună 100 de boniboane şi 100 de red buluri pentru drum şi Prâslea se urcă în cârca lui Batman. Urca Batman, tot urca spre înaltul cel verde al cerului, şi tot cerea câte o boniboană şi-o stropea cu zamă de taur roşu. Da să vezi ce drăcovenie: când erau la o azvârlitură de băţ de lumea noastră, Prâslea căută în buzunare şi nu găsi nicio boniboană.

– Ce facem, Prâsleo? întoarse capul Batman. De aia a păţit-o Robin, de-a ajuns în căruciorul cu rotile! I s-au terminat boniboanele.

Luă atunci Prâslea gândacul, îl storci puţin şi i-l îndesă în gură.

– Măi Prâsleo, ce bonibon era ăsta ultimul? întrebă Batman când ateriză.

– Aromă specială, frăţâne, ocoli răspunsul Prâslea. Pentru oameni puternici! Lui Ursanu de pe dealu Grylls tare-i place.

– Aha, zise îngândurat Batman.

– Nu-ţi plăcu şi ţie?

Îşi drese încurcat glasul Batman, care se ruşina să zică nu. La urma urmei, pe lângă că arăta bine şi se plimbase prin păduri, munţi şi pustiuri câtă frunză şi iarbă, Ursanu era vedetă de talie internaţională.

– Ba îmi plăcu, sigur că-mi plăcu, mormăi Batman. Mai ai?

– Nţ, zise Prâslea.

Respiră uşurat Batman şi scuipă un picior de gândac rămas între dinţi.

– Te-aştept să semnăm contractul, frăţâne, zise Prâslea şi plecă spre curtea Împăratului.

Pe la jumătatea drumului, se opri şi el la o cârciumă şi ceru o acadea, că nu suporta berea. Şi cum lingea gânditor el la acadea, trecu un olăcar împărătesc.

– Lume, lume, soro lume, strigă olăcarul, e sărbătoare mare la palat! Se mărită prinţesa Stella cu Sparculiţă.

– I-auzi, mormăi Prâslea. Da cu fata ce s-a-ntâmplat?

– Pe fată o ia de nevastă spătarul Mac.

Prâslea aruncă acadeaua cât colo şi ceru o apă minerală cu lămâie. După aia băgă trei ţuici şi porni spre palat.

Ajunse el la curte când Luna se înălţa pe cer şi intră în sala cea mare.

– Prâslea! se minună Împăratul. E-te-te! Credeam c-ai rămas pe tărâmul celălalt.

– Cum adică? zise Prâslea.

– Păi aşa au zis băieţii, că tare ţi-a plăcut acolo. Te-ai împrietenit şi cu Alejandro, şi cu Fernando, chiar şi cu Roberto…

– Au minţit, grijania mamei lor! urlă Prâslea. Dacă nu era Batman, acolo-mi rămâneau oscioarele…

– Mda, oftă Împăratul, nu întotdeauna treaba iese cum vrei noi. Vrei să-i pedepsim pe vânzători, băiete? Eu, sincer, m-aş abţine.

Se uită Prâslea la Stella şi la Mac, şi dup-aia la fată şi la Spartaculiţă, care se pipăiau pe sub masă.

– Lasă-i în pace, că s-au pedepsit destul singuri, tătucă! zise Prâslea.

– Da ce-om face cu tine, măi fecior? se scărpină în creştet Împăratul.

– Manager general sunt?

– Eşti, cum să nu fii, că vorba Împăratului e lege.

– Păi atunci mă duc s-o pun de-un casting.

Trimise Prâslea alţi olăcari în toată împărăţia, anunţând că se caută vedetă pentru rolul feminin principal din episodul pilot al serialului – Batman zapciul . Iar la ziua şi ora sorocite, se aşeză în jilţul aurit şi le făcu semn străjilor să lase fetele să intre. Când colo, ce să vezi? Prima era chiar Prinţesa gheţii.

– Alege-mă pe mine, Luminăţia Ta cu ochi de şoim, că de mică visez să mă fac stea de cinema, se pisici Prinţesa gheţii. Merele le furam doar aşa, să nu o iau razna, că mi-a zis psihiatrul să-mi găsesc un hobby.

– Ştiu şi eu, se prefăcu Prâslea că se codeşte. Mai sunt atâtea pretendente la rol…

– De trei zile şi trei nopţi stau la coadă. Toate voile ţi le-oi împlini, numai dă-mi o şansă!

– Hhm… Ia să mergem noi în livadă, la o audiţie privată, propuse Prâslea.

Şi îşi dovedi talentul Prinţesa gheţii zi de vară până-n seară, de-o alese Prâslea pentru rolul principal. Iar fata îşi plânge-n pumni şi acuma, fiindcă n-a ajuns nici măcar pe lista figuranţilor, şi cât se tot ruga ea să primească un rol, Spartaculiţă a fugit cu spătarul Mac. Stella, biata de ea, a plecat la Periş în misiune imposibilă, să-l găsească pe feciorul Împăratului de foc şi să-l aducă pe calea cea bună. Serialul, fie vorba între noi, e o porcărie, da are mare succes, a ajuns la sezonul al treilea – Cu mâinile mânjite. Numai Batman a cam luat-o pe ulei şi, cum vede-o gânganie, se repede s-o înfulece. Dar, ce să-i faci, aşa-s artiştii, excentrici…