03Fini37

Se zice că pentru o oglindă spartă primeşti de la destin şapte ani de ghinion. Iar când isprava asta i se întâmplă primarului, e posibil ca tot satul să sufere de pe urma lui.

Omul se bărbierea liniştit, în faţa oglinzii ovale cu margini aurite, agăţate pe peretele din hol, când aceasta s-a crăpat de la sine, pe verticală. Primarul putea să jure că, în clipa aceea, auzise o voce mormăind ceva nedesluşit. De spaimă, nu şi-a mai terminat bărbieritul, ci a alergat să-şi încuie bine uşa casei, de unde n-a mai ieşit până în dimineaţa următoare.

N-a spus nimănui despre păţania sa, nici chiar soţiei care sigur l-ar fi certat pentru neglijenţă, dar asta n-a ajutat prea mult, căci o mulţime de ciudăţenii s-au petrecut în satul lor, în perioada aceea. Vaca brutarului, care înainte dădea un număr important de litri de lapte pe zi, dintr-odată nu mai dădea strop, câinele preotului, care era blând ca un mieluşel, turbase şi muşcase un băiat şi o bătrână, iar copiii sătenilor nu mai avuseseră de luni întregi un somn liniştit.

Oamenii au pus totul pe seama unei tinere, nou-venite în satul lor şi pe care o  considerau a fi o piază rea. Tatiana locuia într-o căsuţă de la marginea satului şi nu era văzută cu ochi buni din diverse motive, printre care şi acelea că nu-şi făcea apariţia decât pe seară, nu le oferea mereu bani de dulciuri copiilor care-i cereau, deşi era bogată, se îmbrăca numai în haine scumpe ca pentru a le arăta cât sunt ei de simpli şi săraci, iar de vorbit, vorbea puţin de parcă i-ar fi fost silă să discute cu dânşii. Era trufaşă şi se ştie că trufia e un păcat.

De aceea, sătenii s-au hotărât să scape de străină, iar primarul a fost cel care şi-a luat angajamentul de a o goni pe Tatiana din sat. Însă lucrurile au luat o întorsătură tragică: primarul a fost găsit mort într-o dimineaţă, la doar câţiva paşi de casa femeii.

Într-adevăr, omul fusese găsit pe marginea drumului, trăsnind a rachiu, dar asta nu mai conta, mai mult ca sigur că străina îl cinstise cu băutură şi de aici s-a stricat totul.

Primarul a fost doar începutul. A urmat o serie de decese şi dispariţii misterioase, atât din rândul oamenilor, cât şi din cel al animalelor, cărora poliţia nu le-a dat de cap. În final, le-au pus pe seama Tatianei, care devenise astfel, din piază rea, criminală în toată regula.

Şi au început să toarne la poveşti de au ajuns s-o creadă pe străină un monstru fără pereche. Dar cea mai interesantă şi, din nefericire pentru Tatiana, parţial adevărată fu cea a fetei cârciumarului. Aceasta spunea că ar fi zărit-o pe Tatiana muşcând dintr-o găină vie şi, văzându-se surprinsă asupra faptului, ar fi fugărit-o pe copilă prin curte cu o furcă în mână, strigând că vrea să fie lăsată în pace în gospodăria ei. Iar fata plângea atât de rău, în timp ce povestea, încât sătenii s-au hotărât s-o omoare pe Tatiana.

Astfel, într-una din seri, oamenii s-au adunat la cârciumă pentru a ţese planuri. Andrei, medicul satului, tocmai primise o scrisoare de la un bolnav de la oraş, care îl aştepta neîntârziat, asigurându-i şi transportul până la el.

Oamenii îl îndrăgeau nespus pe Andrei, doar el era acela care le alina durerile trupeşti, aşa cum preotul le alina pe cele sufleteşti.

— Deci, te-ai hotărât, băiete, pleci pe vremea asta păcătoasă? îl întrebă cârciumarul, privindu-l cu afecţiune părintească.

— Bineînţeles, nea Iorgule, boala nu aşteaptă cer senin, iar tu trebuie să ştii asta cel mai bine…

Iorgu suferea de dureri de măsele şi doar Andrei ştia de câte ori fusese trezit în miez de noapte pentru a-i administra calmante. Însă doctorul nu se supăra niciodată pe cârciumar, din contra, se amuza, făcând haz de necaz: „Iar te-au apucat  durerile, nea Iorgule? Măi să fie! O durere de dinţi să dea jos ditamai omu’?! Am trăit s-o văd şi p-asta!…“  Iar în seara următoare se repeta scenariul, căci nea Iorgu prefera să se îndoape cu pastile decât să simtă cleştele în gură.

— Ai tot ce-ţi trebuie la domnia ta sau mai treci pe la clinică? mai întrebă nea Iorgu doar ca să facă conversaţie.

Andrei îşi verifică trusa medicală şi făcu un gest de negaţie. Apoi, se ridică de la masă, dând de duşcă restul de cafea din cană. Deschise din nou trusa şi dintr-o punguţă de piele scoase câteva monede.

— Nu, domnu’, e din partea casei, zise cârciumarul cu blândeţe.

Andrei zâmbi, pe urmă aruncă o privire suspectă prin încăpere. Calmul sătenilor îl enerva, păreau să se ascundă de el. Adevărul era că aşteptau plecarea lui pentru a putea unelti în linişte.

— Ce e, vraciule, ce nu-ţi miroase bine? făcu unul cu faţa arsă de soare, dându-şi pălăria mai pe ceafă.

— Îmi pare mie că voi iar vă ţineţi de prostii… De ce n-o lăsaţi pe femeia aceea în pace? N-aveţi nicio dovadă că ea e ucigaşa!

— Ia să nu te amesteci domnia ta! strigă omul, ridicându-se de la masă. Eu mă amestec în leacurile tale?

— Domnu’ Andrei, să nu crezi domnia ta că nu te respectăm, zise altul, dar Ştefan are dreptate aici: nu ne amestecăm în treaba domniei tale, nici domnia ta nu te amesteca într-a noastră.

— Mă duc să-mi văd pacientul, murmură Andrei în loc de la revedere şi ieşi din cârciumă.

Se înserase. Ploaia se preschimbase în torente, iar drumul prin sat avea să devină în curând o corvoadă.

Lui Andrei nu-i plăcea să meargă pe întuneric. Deşi n-avea bani prea mulţi, sătenii plătindu-l deseori numai prin alimente, tânărului îi era teamă de pungaşi, căci auzise cazuri în care oameni cumsecade fuseseră omoraţi chiar şi pentru o para chioară. Aşa că lui Andrei nu-i era frică de hoţi, cum îi era de a fi bătut sau ucis.

Oricum, n-avea pentru ce-şi face griji în acel moment, căci trăsura îl aştepta doar la câţiva metri depărtare de cârciumă. Aşa ca o porni vitejeşte printre torente, îndreptându-se spre atelaj.

La un moment dat, o căruţă pe care Andrei, orbit de ploaie, nici n-o observase, trecu în goana prin faţa lui, împroşcându-l cu noroi. Ferindu-se în lături, doctorul se împiedică de un bolovan şi căzu în noroi.

Privind către trăsura, se miră să vadă că vizitiul râdea cu gura până la urechi.

— Domnu’ Andrei, vin să vă ajut? strigă el, fără a se mişca de pe capră.

— Da, râzi tu, făcu Andrei înciudat, să vedem cine îţi mai dă baccşiş…

Tânărul se ridică şi-şi scutură hainele. Îi făcu semn vizitiului să mai aştepte puţin. Îşi luă trusa de pe jos, o şterse de haină, după care o deschise. Obiectele din geantă pluteau într-un lichid de culoare violet.

— Mi s-a spart o sticlă! strigă Andrei către om şi arătă înspre căsuţa din dreapta sa.

— Bine, domnu’, nicio problemă, aici mă găsiţi!

Andrei intră în căsuţă, bâjbâi pe întuneric până ce găsi felinarul şi, după ce-l aprinse, îl ridică la nivelul unei mese mari, plină cu tot felul de cutiuţe, borcane şi sticluţe, aşa cum găseşti doar într-o spiţerie. Transportul de medicamente abia venise cu câteva ore înainte şi Andrei încă n-avusese timp să le aranjeze. De fapt, nici n-ar fi avut unde, căci încă nu avea un dulap suficient de mare.

Tânărul aprinse o lampă, apoi căută un înlocuitor pentru medicamentul vărsat. Nu găsi, aşa că se apucă să prepare altul, deşi ştia că treaba asta l-ar fi întârziat.

Deodată, auzi nişte zgomote înfundate ce veneau dinspre cârciumă. Deranjat de ceea ce i se părea a fi scandal, Andrei se îndreptă spre fereastră cu câte o sticluţă în fiecare mână şi înlătură perdeaua cu umărul pentru a putea să vadă afară. Brusc, se făcu linişte.

Doctorul combină sticluţele, după care puse sticluţa cu preparatul în trusă. Pe urmă, apucă felinarul şi se îndreptă spre cuierul cu haine, de unde luă o pelerină curată.

Un murmur de voci în stradă şi, aproape imediat, o împuşcătură sparseră tăcerea. Andrei rămase locului, strângând în mâini şireturile pelerinei. Se repezi la geam, dar nu văzu pe nimeni.

În momentul următor, se auzi scârţâitul unei ferestre. Dar Andrei, concentrat la geamul său, nu receptă zgomotul. Văzu doi oameni alergând spre clinică.

— Aici e, mă, l-am văzut eu! strigă unul dintre ei. Să înconjurăm casa!

— Atenţie, să nu ne scape! făcu Ștefan, care împreună cu alţi cinci inşi împingea la un car.

— Ce se întâmplă aici? se panică Andrei.

Îi trecu prin minte un gând nesănătos: oamenii voiau să-l izoleze în clinică. Se repezi la uşă, dar nu reuși s-o deschidă, cei de afară o împingeau cu o putere herculeană.

— Ei, ce se întâmplă, aţi înnebunit?! Lăsaţi prostiile şi daţi drumul la uşă! Ştiţi bine că trebuie să ajung în oraş, ce v-a apucat?! Faceţi ce vreţi, fraţilor, nu mă mai bag, dar daţi-mi drumul de aici!

Lumina din cameră scăzu dintr-odată, de parcă cineva ar fi acoperit ferestrele. Andrei rămase locului pentru câteva secunde, neînţelegând ce se petrece. Deodată, se auziră lovituri de ciocan. Zgomotul îl dezmetici pe doctor, care începu să bată în uşă  cu puteri înnoite.

— Daţi-mi drumul de-aici, aţi glumit destul!

— Linişteşte-te, Andrei, se auzi o voce, sătenii n-au nimic cu tine, au baricadat ieşirile din vina mea.

— Ce…? tresări Andrei. Cine-i acolo?

Vru să se repeadă la puşca din cui, dar abia atunci îşi aminti că nu era încărcată.

— Îmi pare rău pentru situaţia creată, dar aveam nevoie de un loc unde să mă ascund…

Şi, din întuneric, se întrupă silueta unei femei zvelte, cu părul lung, de culoare rodiei şi cu ochi de jăratec. Andrei rămase cu gura căscată.

— Ăăă… doamnă, îngăimă Andrei îndepărtându-se cu spatele, mă tem că sunteţi foarte, foarte… bolnavă.

Lovindu-se de patul pentru consulaţii, Andrei se opri.

— De fapt, se numesc strigae şi sunt o subspecie a noastră, îl lămuri Tatiana. Eu sunt vampir.

— Ai să mă omori?

— Nu, dar ei o vor face!

Şi, zicând acestea, se îndreptă spre uşă.

— Ce spui? murmură Andrei ca trezit dintr-un vis.

— Că vor să ne omoare… Apropo, ce e aici? Am intrat pe o fereastră şi…

— E clinica mea, o întrerupse Andrei cu mândrie. De fapt, e o clinică în devenire. Aştept vaporul care-mi va aduce restul mobilierului.

— Ei, îmi pare rău pentru investiţia domniei tale, zise Tatiana cu glas tare.

— De ce?!

—Se pare că se va alege praful de ea: vor să incendieze clinica, adăugă înlăturând perdeaua şi uitându-se afară.

— Eşti nebună?… Cum să incendieze clinica?!…

— Să te lămuresc, zise ea şi se întoarse spre Andrei, cu o mână în şold. Amicii domniei tale de la cârciumă au hotărât să mă linşeze, m-au hăituit câteva minute, pe urmă eu m-am ascuns aici. Îţi dai şi domnia ta seama că nu mă vor face scăpată tocmai acum. Singura lor soluţie e să dea foc casei. Dacă nu mă crezi, vino ca să auzi cu urechile tale.

Numai că afară era o aşa hărmălaie încât cu greu puteai înţelege ceva. Totuşi, la un moment dat, Andrei auzi cuvântul „foc”.

— Dar sunt şi eu aici, vor să mă omoare şi pe mine?

— Dacă te gândeşti bine, ai să-ţi seama că doar vizitiul ştie de păţania domniei tale, restul satului te crede deja plecat.

Tatiana făcu o grimasă de neplăcere.

— Le va spune vizitiul!

— Nu cred, când veneam la cârciumă, l-am văzut plecând de lângă trăsură. Cred s-a plictisit să te aştepte şi a plecat la vreo drăguţă de prin sat…

Tatiana îi făcu cu ochiul şi zâmbi cu subînţeles.

— Da, cum să nu…

Camera se lumină pentru o secundă şi o torţă aprinsă căzu pe coş. Aceasta se rostogoli înăuntru şi focul aprinse covorul. Andrei se repezi şi-l stinse cu apa din carafă.

— Hei, sunt aici, înăutru! strigă Andrei, întorcându-se la uşă. Nu-mi recunoşte-ţi vocea?… Nu puteţi să incendiaţi clinica, nu vă dau voie! M-aţi auzit?!

Tatiana începu să râdă.

— Doamne, dar naiv mai eşti, iubire!…

— Nu sunt iubitul tău! se răsti Andrei.

În acest timp,  vizitiul care într-adevăr plecase, se înapoia la trăsură. Văzând desfăşurarea de forţe din faţa clinici, se închină şi fugi în cârciumă, de unde se întoarse tot în fugă, urmat de nea Iorgu, care striga disperat către grupul din faţa casei.

— Opriţi-vă, nebunilor, Andrei e înăuntru!

Majoritatea încremeniră cu torţele în mâini.

— Nu, strigă Ştefan, care părea a fi şeful grupului, nu stingeţi nimic! Gândiţi-vă, că dacă Andrei e acolo, înseamnă că e deja mort, strigoiul l-a omorât!

— Da, are dreptate, făcură oamenii.

— Să dăm foc casei, să-l răzbunăm pe vraci! strigă o femeie.

— Şi pe primar! zise altul.

Şi fără a mai sta pe gânduri, începură să arunce torţe spre acoperiş. Unii din ei, convinşi că acum nu mai e nici un pericol, înlăturară plăcile de la ferestre pentru a putea arunca şi pe acolo.

Clinica era un rug funerar.

Andrei reuşise să stingă micile vâlvâtâi, produse de primele torţe, dar apoi fu copleşit de fumul gros care inundase încăperea. În loc de a căuta o cale de scăpare, se concentră asupra mesei cu medicamente, sperând să mai poată salva ceva. Tânărul alegea sticluţele încă neatinse de dogoarea focului; îşi fripse degetele de câteva ori şi tresărea de fiecare dată când pocnea un nou borcan, dar nu se oprea.

În timpul acesta, Tatiana se lupta de zor să desfacă chepengul, dezvelit de covorul făcut scrum.

— Andrei, lasă-le baltă, îţi cumpăr eu altele! strigă ea către doctor.

Andrei nu răspunse. Îşi continuă munca, deşi tuşea grozav, iar flăcările îi pârliseră de mult hainele. Mai avea doar puțin până să devină el însuşi o torţă.

Tatiana fu nevoită să-l tragă după ea, când coborî prin chepengul din podea, care dădea într-un pasaj secret.

Preţ de câteva secunde, Andrei se găsi într-o stare de zăpăceală profundă, lucru ce-l îngrijoră pe vampir, căci pricepând dintr-odată că se afla într-o catacombă sub pământ, i-ar fi putut provoca un şoc grozav.

Însă grija femeii se spulberă, imediat ce-l auzi pe Andrei şoptind:

— Până la urmă tot strigae eşti şi tu…

— De ce?

— Păi, dacă stai sub pământ…

Tatiana îl lămuri că acela era doar un pasaj de trecere şi curând aveau să iasă la suprafaţă, ceea ce şi făcură. Se aflau în piaţă, care era situată în celălalt capăt al satului şi era pustie la acea oră a serii.

Ploaia se oprise, dar bătea vântul.

— Trebuie să ajung în oraş, cine ştie cât de grav era cazul. Nu vreau să-l am pe conştiinţă pe omul acela, zise Andrei, aşezându-se pe o bancă.

Emoţia acelei seri îşi spunea cuvântul, îşi simţea picioarele ca de vată.

— Ştiu, zise Tatiana, întinzându-i trusa medicală.

Andrei zâmbi.

— Şi acum, cum rămâne, sunt şi eu mort, nu?

— Asta dacă n-ai destulă imaginaţie, dragule, iar eu nu cred să duci lipsa de aşa ceva, murmură Tatiana şi se îndepărtă încetişor.

La un moment dat, se propti de un zid, scoţând un geamăt slab.

— Hei, te simţi bine? strigă Andrei, apropiindu-se de vampir.

— E-n ordine, du-te acasă, doctore! făcu Tatiana spre el cu un rânjet sălbatic.

— Eşti rănită…, zise Andrei, amintindu-şi de împuşcătura pe care-o auzise. Pot să te ajut.

Tatiana se întoarse spre el. Îl privi un timp, cu un amestec de tristeţe şi furie, după care scutură din cap.

— Nu, nu e nevoie, dar mulţumesc oricum… că nu eşti ca ei

Şi Andrei avu impresia că pe obrazul femeii alunecă o lacrimă trandafirie.

— De ce?

Tatiana îl privi cu uimire.

— De ce? repetă ea. Aş putea găsi o mulţime de răspunsuri, dar adevărul este că vreau să plec acasă. De aceea, nu am nevoie de ajutorul tău.

Femeia schiţă un zâmbet ce se voia amabil.

— Şi, unde e casa ta? întrebă Andrei, ridicându-se de pe bancă. Nu ştia de ce, dar nu credea că Tatiana vrea acasă la ea, ci se referea la o cu totul altă casă.

Femeia îşi lăsă privirea în jos, neştiind să-i răspundă.

— Îmi permiţi să te conduc la tine acasă? Te rog, măcar cu atât să-ţi pot mulţumi că mi-ai salvat viaţa…

Tatiana îl privi lung, neîncrezătoare, cu obrajii topiţi de lacrimi şi încuvinţă. O porni încet pe potecuţa ce ducea spre cimitir, iar Andrei o urmă ca vrăjit.

Vântul se mai domolise, luna sclipea în pătrar pe cerul fără stele, iar izvorul  susura lin spre albie.

Intrară în cimitir, iar femeia se plimbă de-a lungul aleilor, oprindu-se în faţa unui mormânt proaspăt săpat. Părul îi flutura uşor spre spate, şuviţele mai lungi mângâind  involuntar braţul tânărului ce-o însoţea.

Andrei se aplecă privind în mormântul gol.

— Aici e casa ta? o întrebă el abia şoptit.

Ea nu-i răspunse. Se răsuci spre omul ce venea întins spre ei din capătul aleii. Andrei tresări şi îşi zise că dacă omul acela voia să-i bată, nu va sta cu mâinile în sân ca mai devreme.

— Te-ai întors, drăguţo? o întrebă bărbatul, când ajunse în faţa lor.

Andrei îl recunoscu pe groparul satului. Îl salută, dar omul nu avea ochi decât pentru Tatiana.

— M-am întors, moşule, murmură ea, cu dezamăgire în glas.

Groparul o studie cu un fel de teamă, apoi clătină din cap, oftând.

— Şi, ce vrei de data asta, drăguţa mea?

Lui Andrei nu-i plăcea deloc apelativul folosit de om, dar tăcu, văzând că pe Tatiana n-o deranja.

— Am venit… acasă, spuse ea, cu sfială. Mă mai primeşti, moşule?

Bătrânul gropar ridică o sprânceană şi tuşi în pumn.

— O casă îşi va primi mereu, cu drag, locuitorii. Ba chiar şi pe oaspeţi, spuse trăgând cu ochiul spre Andrei.

Acesta se încruntă. Bănuia el că mormântul acela trebuie să fi fost al Tatianei, care sigur era moartă şi ieşise afară ca se hrănească, că doar de aceea era vampir. Ce nu înţelegea era aluzia groparului că el ar fi un oaspete…

— Auzi, nepoate, ştii ce mi-a cerut drăguţa asta cu şase nopţi în urmă? îl întrebă pe Andrei. Acesta săltă din umeri, stânjenit. Ei bine, cum măturam eu aleile şi verificam dacă sunt toţi morţii în casele lor de veci, o văd pe drăguţa asta înlăturând pământul de deasupra ei. Cred că săpase cu îndârjire toată seara, căci atunci când am ajuns lângă mormânt, ea mai avea doar câteva mâini de pământ până a fi liberă să-şi părăsească locul.

Tatiana suspină.

— Ai ridicat lopata să mă loveşti, continuă ea povestea, dar eu te-am rugat să mă cruţi şi să mă laşi să ies din mormânt, promiţându-ţi că nimeni nu va şti ce ai făcut, că va fi secretul nostru. Şi tu m-ai ascultat şi m-ai lăsat să plec.

— Adevărat, adevărat, spuse omul, iar tu te-ai întors aici. De ce?

— Toată viaţa am locuit în oraşul acesta, dar n-am ieşit niciodată din casă din pricina bolii, mărturisi Tatiana.

— Cum adică, ai fost mereu aici? se miră Andrei.

— Da, spuse ea cu un zâmbet vag şi văpaia ochilor i se accentuă. Stăteam în pat şi, uneori, în faţa geamului, de unde mă uitam la oamenii de pe stradă. Te-am văzut de multe ori, Andrei, dar nu ţi-am putut vorbi până în seara asta…

Tatiana zâmbi, iar Andrei îşi zise că acela era cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse vreodată.

— Hai, lăsaţi drăgălăşenile, spuse groparul, nemulţumit. Spune de ce-ai venit, drăguţo, repede!

Tatiana se întristă.

–  Oamenii sunt răi şi nu vor decât să mă ucidă, murmură ea. Aşa că… nu ştiu unde aş putea să mai merg. M-am întors acasă, la sicriul meu…

— Atunci treci înapoi în el, diavole, şi Dumnezeu să te odihnească… a doua oară! urlă el şi îi trase o lopată în spate, azvârlind-o în mormânt.

Andrei scoase un ţipăt şi se repezi la om, dar acesta îl lovi cu sete. Tânărul căzu. Auzi ca prin vis cum bătrânul umplea şi răsturna lopeţiile cu pământ, acoperind mormântul.

Dimineaţă, Andrei se trezi singur pe aleea cimiturului şi o rupse la fugă spre sat. Bineînţeles că i-a speriat de moarte pe sătenii care-l credeau de mult scrum. Uşor amuzat de reacţia lor, doctorul le-a spus că într-adevăr s-a dus în clinică să-şi schimbe hainele, iar când s-a întors, vizitiul nu era acolo. Şi cum îi era imposibil să-l mai aştepte, a plecat la oraş călare şi tot aşa se şi întorsese.

Auzind de clinică şi văzându-i ruinele, Andrei a plâns cu lacrimi adevărate, dar n-a zis decât atât:

— Bine că măcar aţi prins-o…

Oamenii s-au jurat să-i construiască o clinică din banii primăriei, însă au trecut ani şi Andrei n-a văzut nicio clinică de la ei, dar s-a descurcat, folosindu-şi propria casă pe post de cabinet. Ziua lucra, iar serile şi le petrecea plimbându-se pe aleile cimitirului. Nimeni nu ştia ce căuta acolo şi unora le era teamă să nu se îmbolnăvească, dar îl lăsau în pace.

Andrei mergea zilnic la mormântul Tatianei şi se ruga pentru sufletul ei. Unica lui dorinţa era s-o reîntâlnească într-o existenţă viitoare, dacă exista aşa ceva, ca să-i poată oferi dragostea şi respectul pe care ea nu le primise pe timpul vieţii. Dar ştia că până atunci mai erau ani buni, aşa că îşi vedea mai departe de pacienţii şi de clinica lui.

Şi spera, căci doar se ştie că speranţa este ultima care moare!