de Ursula K. Le Guin

(în românește de Ștefan Ghidoveanu)

03Fini21

Doamnei Jerry Debree, eroina de la Grong Crossing, îi plăcea să arate bine. Era important pentru Jerry, în întâlnirile lui de afaceri, bineînţeles, dar o făcea de asemenea să se simtă mai încrezătoare şi într-un fel fericită să ştie că machiajul ei era proaspăt, genele într-adevăr bine rimelate, iar fardul puternic îi scotea în evidenţă pomeţii obrajilor, aşa cum spusese fata de la tejghea. Dar începea să fie greu să te simţi proaspătă şi să arăţi bine, câtă vreme acest deşert era din ce în ce mai fierbinte și din ce în ce mai roşu, până când ajunsese să arate, într-adevăr, aproape la fel cum îşi imaginase ea întotdeauna că trebuie să arate Infernul, doar că nu cu atât de mulţi oameni. De fapt, aici nu se afla nici unul.

— Se poate să-l fi depăşit, ce crezi? îndrăzni în cele din urmă şi nu o miră disperarea pe care o descătuşase în răspunsul lui:

— Cum naiba să-l fi depăşit, când n-am trecut nici măcar de-un singur afurisit de obiect, cu excepţia afurisitelor ălora de tufişuri, de nouăzeci de mile încoace? Doamne, n-ai minte!

Limbajul lui Jerry era un dezastru. Şi, uneori, asta făcea să-i fie atât de greu să discute cu el. Avusese urma minusculă a unui sentiment, intuiţia feminină poate, că oamenii care-i spuseseră cum se ajunge la Grong Crossing îşi bătuseră joc de el, făcând o mică glumă. Vorbise atât de tare, în barul de la hotel, despre cât de dezamăgit fusese de Corroboree, după ce zburase atâta amar de drum, de la Adelaide încoace, ca să-l vadă. Îl tot compara cu dansul indian pe care-l văzuseră la Taos. De fapt, la Taos fusese de-a dreptul plictisit şi fără chef şi trebuiseră să plece pe la mijlocul spectacolului, ca el să bea ceva, aşa că ea nu văzuse niciodată cum apar oamenii cu măştile, dar acum el vorbea despre cum cei din S.U.A. ştiu într-adevăr să pună în scenă un spectacol autohton. Câţiva aborigeni cu ceafa groasă, sărind în cerc, spunea el, nu le puteau oferi turiştilor veniţi din lumea reală subiecte pentru scrisorile către acasă. Australienii ăştia ar trebui să viziteze Disney World, să vadă cum se fac lucrurile adevărate…

Cu asta era şi ea de acord; iubea Disney World. Era singurul lucru din Florida — unde trebuia să locuiască acum, de când Jerry era ACEO — care-i plăcea mult. Unul dintre australienii de la bar văzuse Disneyland şi era de acord că arăta uimitor — sau poate că spusese amuzant, dar nu înţelesese ea prea bine cuvântul pe care-l folosise? Părea un om drăguţ. Bruce, aşa spusese că-l cheamă, iar pe prietenul lui tot Bruce îl chema.

— Un nume obişnuit, pe-aici, zisese, el pronunţase „numi”, dar se referea la nume, era sigură. Cum Jerry se tot plângea de Corroboree, primul Bruce spuse:

— Ei, băieţică, dacă într-adevăr vrei să vezi ceva straşnic, ar trebui să mergi la Grong Crossing, nu-i aşa, Bruce?

La început, celălalt Bruce nu părea să ştie despre ce vorbeşte iar asta a trezit intuiţia ei de femeie. Dar, curând, cei doi Bruce discutau în gura mare despre acest loc, Grong Crossing, aflat departe de drumurile obişnuite, „în tufăriş”, şi unde ei erau siguri că vor întâlni aborigeni adevăraţi, trăind de-adevăratelea în deşert.

— Lângă Alice Springs, zisese Jerry, atotcunoscător, dar nu era aşa, îl contraziseră ei; plecând de-aici era încă şi mai departe, spre vest. Îi indicaseră adresa atât de precis, încât era clar că ştiu despre ce vorbesc.

— Câteva ore de condus, asta-i tot, îi lămurise Bruce, dar vedeţi că cei mai mulţi turişti nu vor să se abată de la calea bătută. Asta e ceva mai în interior.

— Un spectacol-bombă, continuase celălalt Bruce. Corroboree, noaptea.

— Hotelul e mai bun decât magazia asta? întrebase Jerry, iar ei izbucniseră în râs.

— Fără hotel, i-au explicat. E ca un safari, ştii — corturi sub stele. Nu plouă niciodată, a zis Bruce.

— Mâncarea e minunată, a completat şi celălalt Bruce. Friptură de cangur proaspăt. Ştii, se organizează câte o vânătoare de canguri în fiecare zi. Haleală pe cinste şi băutură berechet. Viaţă de câine, da’ cu burta plină, aş spune, aşa-i, Bruce?

Şi Bruce:

— Absolut.

— Sunt prietenoşi, aborigenii ăştia? întrebase Jerry.

— Oh, sarea pământului, răspunsese Bruce. Te tratează ca pe niște regi. Ştii, cred că albii sunt pentru ei un fel de zei.

Jerry clătinase din cap. După care îşi notase drumul, şi iată-i mergând şi iarăşi mergând, în camioneta veche, singura maşină care putuse fi închiriată în orăşelul la care ajun­seseră pentru Corroboree. Până acum, puteai deduce că era un drum numai din faptul că fusese perfect drept. La început, Jerry se dovedise bine dispus.

— O să iasă un reportaj de-o să lase-n coadă filmele cu măgari ale afurisitului ăla de Thiel! Thiel, prietenul lui, mergea mereu prin locuri ca Tibetul, avea aventuri minunate şi aducea acasă filme care-l înfăţişau pe el în mijlocul iacilor. Jerry cumpărase, pentru excursia asta, o cameră video foarte scumpă şi acum spunea:

— Mergem să filmăm aborigeni. Îi arat eu afurisitului ăluia de Thiel şi bovinelor lui! Dar pe măsură ce dimineaţa trecea, drumul continua şi deşertul nu se mai termina — îi ziceau „în tufăriş” din cauza câte unui amărât de tufiş ţepos, aflat la o milă sau mai mult de cel precedent? — Jerry devenea tot mai înfierbântat şi mai roşu la faţă, exact ca deşertul din jurul lui. Iar ea era tot mai deprimată, căci fardul de pe faţă începea să i se usuce.

Tocmai se întreba dacă după alte patruzeci de mile (patru era numărul ei norocos) va putea spune: „N-ar fi cazul să ne întoarcem?”, când el zise:

— Aici.

Era ceva în faţă, într-adevăr. Dar…

— N-a fost nici un semn înainte, spuse ea, cu îndoială. Parcă ziceau ceva de o colină, nu?

— La naiba, nu-i nici o colină, doar o stâncă — sau cum i-or fi zicând ei — o afurisită de stâncă roşie…

— Ayers Rock? Citise pliantul cu „Bun venit în Ţinuturile de Jos”, în hotelul din Adelaide, în timp ce Jerry se afla la conferinţa despre masele plastice. Dar asta e în centrul Australiei, nu-i aşa?

— Păi, unde naiba crezi că suntem? În mijlocul Australiei! Ce crezi că-i asta, afurisita de Germanie de Est? strigă el şi acceleră. Acel teribil drum drept îi ducea direct la colină, sau stâncă, sau orice-ar fi fost. Nu era Ayers Rock, ştia asta, dar n-avea nici un sens să-l irite pe Jerry, mai ales când el începea să ţipe.

Era ceva roşiatic şi cumva semănând cu o „broscuţă” Volkswagen uriaşă, doar că un pic mai pătrată; şi, în mod sigur, în jurul ei se aflau oameni; la început, se simțise tare bucuroasă să-i vadă. Acea cumplită izolare — de două ore nu mai văzuseră nici o maşină, nici o fermă, nimic — o speriase. Apoi, pe măsură ce se apropiau, se gândi că oamenii arătau mai curând caraghios. Mai caraghios chiar şi decât cei de la Corroboree.

— Presupun că-s aborigeni, spuse cu voce tare.

— Păi, ce naiba ai vrea să fie, francezi? răspunse el, dar pe un ton glumeţ, şi ea râse. Dar…

— Oh! Dumnezeule! exclamă involuntar, când zări mai de aproape pe unul dintre băştinaşi.

— Ce tipi mari, zise el. Oamenii tufişurilor, aşa li se spune.

Nu părea o explicaţie convenabilă, dar ea se afla încă sub efectul şocului, la vederea acelui om înalt, subţire, alb-negru, ciudat. Stătea doar şi se uita la maşină, totuşi ea nu-i putuse vedea ochii acoperiţi de sprâncene grele şi gene groase, stufoase. Un păr negru, încâlcit, îi atârna peste jumătate de faţă, ivindu-se din spatele urechilor.

— Sunt… sunt pictaţi? întrebă ea, slab.

— Întotdeauna se pictează în felul ăsta. Dispreţul lui pentru igno­ranţa ei era reconfortant.

— Aproape că nu arată a oameni, zise ea, foarte încet, de teamă să nu le rănească sentimentele, dac-ar fi vorbit cumva engleza, în timp ce Jerry oprise maşina, deschisese portiera şi scosese camera video.

— Ţine asta!

Ea o prinse. Cinci sau şase din lunganii aceia alb-negri aproape că se întorseseră din drum, dar toţi păreau preocupaţi de ceva aflat la poalele colinei, sau ale stâncii, sau ce-o fi fost. Erau nişte obiecte care aduceau a corturi. Nimeni nu veni să le ureze „bun sosit” ori altceva asemănător, dar ea de fapt era bucuroasă că n-o făceau.

— Ţine asta! Of, pentru Dumnezeu, ce-ai făcut cu… a, da, dă-o încoace!

— Jerry, mă întreb dacă n-ar trebui să-i rugăm, zise ea.

— Ce şi pe cine să rugăm? mârâi bărbatul, meşterind ceva la casetă.

— Pe oamenii de-aici — dacă-i putem filma. Ţii minte, la Taos, spuneau că atunci când…

— La naiba, n-ai nevoie să ceri o afurisită de permisiune ca să filmezi o adunătură de băştinaşi! Dumnezeule! Te-ai uitat vreodată prin afurisita aia de revistă, „National Geographic”? Rahat! Permisiune!

Cu adevărat nu mai avea nici un sens discuţia, în clipa în care el începea să ţipe. Iar oamenii aceia nu păreau deloc interesaţi de ceea ce făcea. În orice caz, era greu să fii sigur în ce direcţie priveau de fapt.

— N-ai de gând să ieşi din afurisita asta de maşină?

— E atât de cald, spuse ea.

Nu-l deranja prea mult atunci când ei îi era teamă să nu-i fie prea cald sau să n-o ardă soarele sau altceva, pentru că-i plăcea să se simtă mai puternic şi mai rezistent. Ar fi putut probabil să-i spună chiar că-i e teamă de băştinaşi, pentru că lui îi plăcea, de asemenea, să se simtă mai curajos decât ea; dar uneori se supăra când ei îi era teamă, ca atunci în Japonia, când o obligase să mănânce acel peşte otrăvitor, sau un peşte care ar fi putut să fie otrăvitor, şi asta numai pentru că ei îi fusese frică să înghită, dăduse totul afară şi-i deranjase pe ceilalţi consumatori. Aşa că acum rămasese în maşină, cu motorul mergând şi instalaţia de aer condiţionat pornită, deşi geamul de pe partea ei era deschis.

Jerry îşi aşezase deja aparatul pe umăr, încadrând scena — orizontul depărtat, fierbinte şi roşu, acel ciudat obiect-stâncă, un deal, cu zone strălucind ca sticla, pământul negru, parcă ars, în jur, şi oamenii mişunând peste tot. Erau pe puţin patruzeci sau cincizeci. Brusc, îşi dădu seama de faptul că, dacă purtau totuşi vreun fel de haine, ea nu ştia care sunt hainele şi care pielea, într-atât de straniu erau alcătuiţi, pictaţi sau coloraţi în benzi şi pete de alb şi negru, nu ca la zebră, ci mult mai complicat, mai degrabă ca un costum de puşcăriaş, deşi nici chiar aşa. În plus, trebuie că erau înalţi de opt picioare, deşi aveau mâinile scurte, aproape ca la canguri. Iar părul le era ca nişte frânghii negre, băţoase, ridicându-se pe toată suprafaţa capului. Era stânjenitor să priveşti nişte oameni fără haine pe ei, dar nu-ţi dădeai seama dacă era într-adevăr aşa. De fapt, n-ar fi putut spune nici măcar dacă erau bărbaţi sau femei.

Erau cu toţii ocupaţi cu munca lor, sau cu ceremonia, sau ce-o fi fost ea. Unii mânuiau nişte obiecte aducând cu nişte frunze mari, subţiri, aurite, alţii făceau ceva cu nişte corzi sau sârme. Nu păreau să vorbească, dar în aer plutea în permanenţă un sunet uşor, un uruit sau un zumzăit adânc, urcând şi coborând, ca torsul unor pisici sau ca nişte voci în depărtare.

Jerry o porni înspre ei.

— Fii atent, îi avertiză ea, slab. Dar bineînţeles, bărbatul nu-i dădu atenţie. După cum vedea, nici străinii nu-i acordau mai multă atenţie, aşa încât Jerry continua să filmeze, rotind camera peste tot în jur. Când ajunse chiar lângă doi dintre ei, aceştia se întoarseră. Ea nu le putea zări deloc ochii. În schimb, părul părea să li se ridice şi să se îndoaie către Jerry — fiecare frânghie subţire, neagră, lungă de aproximativ treizeci de centimetri, rotindu-se şi curbându-se în jos, ca şi cum s-ar fi holbat la el. Părul ei avu aceeaşi tendinţă, de a se ridica măciucă, în vreme ce curentul de aer condiţionat i se prelingea rece ca gheaţa pe braţele transpirate. Coborî din maşină şi-l strigă pe Jerry.

El filma în continuare.

Se îndreptă într-acolo cât de repede putea, cu sandalele cu toc împiedicându-i-se în pământul pietros ca zgura.

— Jerry, întoarce-te. Cred…

— Taci! urlă el, atât de sălbatic, încât ea se opri pentru o clipă. Dar acum le putea vedea mai bine părul, şi putea vedea că şuviţele aveau ochi, şi guri, cu nişte limbi micuţe, roşii, atârnând în afară.

— Jerry, întoarce-te, zise. Nu sunt băştinaşi, sunt extratereştri! Iar asta-i farfuria lor!… Citise în ziare că aici, în Australia, avuseseră loc aterizări de OZN-uri.

— Tacă-ţi fleanca aia odată, o repezi el. Hei, barosane, fă şi tu ceva, da? Nu sta locului. Dansi-dansi, OK? Ochiul nu i se dezlipea de cameră.

— Jerry, încercă ea din nou, cu vocea înecându-i-se în gâtlej, când unul dintre extratereştri arătă, cu braţul lui atrofiat, înspre maşină. Jerry îşi împinse camera chiar lângă capul creaturii, moment în care aceasta puse mâna peste lentile. Asta bineînţeles că-l înfurie pe Jerry, care urlă:

— Ia naibii mâna de aici! În clipa respectivă se uita direct la extraterestru, nu prin intermediul camerei, ci faţă în faţă.

— Oh, doamne…, spuse.

Şi duse mâna la şold. Purta întotdeauna un pistol, pentru că portul armei era un drept american şi pentru că erau atât de mulţi drogaţi în zilele astea. Numai el ştia cum îl trecuse prin vamă, la aeroport. Nimeni nu avea să-l dezarmeze pe el!

Din acel moment, ea văzuse perfect tot ce s-a întâmplat. Extraterestrul deschise ochii.

Ochii se aflau sub sprâncenele negre, lăţoase; fuseseră închişi până în acel moment. Dar acum erau deschişi; îl priviră o dată pe Jerry, drept, şi acesta a rămas stană de piatră. Stătea pur şi simplu acolo, cu o mână pe cameră şi cu cealaltă aproape de armă, nemişcat.

Imediat, alţi câţiva extratereştri se strânseră în jurul lui Jerry. Aveau cu toţii ochii închişi, excepţie făcând ochii de la capetele cozilor de păr. Aceia clipeau şi străluceau, micile limbi intrau şi ieşeau din gură cu repeziciune, iar sunetul zumzăit crescuse în intensitate. Genunchii femeii tremurau şi inima îi bubuia în piept, dar trebuia să ajungă la Jerry.

Trecu printre doi extratereştri uriaşi, se opri lângă bărbat şi-l bătu pe umăr:

— Jerry, trezeşte-te! Era ca de piatră, paralizat.

— Oh, spuse ea, cu lacrimile curgându-i pe faţă, oh, ce să fac, ce-ar trebui să fac? Se uită disperată în jur, la feţele înalte, subţiri, alb-negre, de deasupra ei, cu dinţi albi, ochi închişi şi laţe de păr holbându-se, agitându-se şi murmurând. Sunetul era blând, aproape muzical, nu supărat, ci liniştitor. Văzu cum doi extratereştri uriaşi îl culeg, cu blândeţe chiar, pe Jerry, ca pe un băieţel înţepenit şi-l duc grijulii la maşină.

Acolo îl întinseră pe bancheta din spate, dar el nu încăpea cum trebuie. Ea alergă să-i ajute. Lăsă pe spate rezemătoarea banchetei, aşa că se făcu destul loc. Extratereştrii îl aranjară pe Jerry, puseră alături şi camera video, apoi se îndreptară de spate, uitându-se la femeie cu ochi micuţi, clipitori. Zumzăiau uşor şi arătau, cu braţele lor ca de copii, înapoi, spre drumul pe care veniseră.

— Da, răspunse. Mulţumesc. La revedere!

Ei zumzăiră iarăşi.

Ea intră, închise fereastra, întoarse maşina într-un spaţiu mai larg de pe drum — şi acolo se afla un indicator, Grong Crossing, deşi ea nu văzuse nici o răscruce.

Conduse înapoi; la început cu atenţie, încă tremurând, apoi din ce în ce mai repede, pentru că trebuia să-l ducă pe Jerry la doctor, bineînţeles, dar şi pentru că-i plăcea la nebunie să meargă cu viteză pe drumuri lungi şi drepte, ca acesta. Jerry nu o lăsa niciodată să conducă în afara oraşului.

Paralizia se dovedi a fi totală şi permanentă, ceea ce ar fi fost absolut îngrozitor, dacă nu şi-ar fi putut permite să-i ofere sărmanului Jerry o îngrijire permanentă de prima clasă, graţie contractelor într-adevăr avan­tajoase pe care le încheiase cu cei de la televiziune şi apoi datorită vânzării drepturilor de autor pentru caseta video. Filmul a fost văzut în toată lumea, mai întâi sub titlul „Extratereştrii aterizează în deşertul Australiei”, apoi devenind parte integrantă din ştiinţa adevărată şi din istorie, sub titlul „Grong Crossing, Australia de Sud: Primul contact cu Gorgonizii”. În comentariul care-l însoţea, povesteau cum ea, Annie Laurie Debree, fusese prima fiinţă umană care vorbise cu prietenii noştri din Spaţiul Extraterestru, chiar înainte ca ei să-şi fi trimis ambasadorii la Canberra şi Reykjavik. În tot filmul exista o singură imagine a ei, Jerry tremura când o luase şi contrastul era cam şters, dar oricum era perfect. Ea era eroina.