Selecția ce urmează nu este nici pe departe cea mai reprezentativă, dacă ar fi să mă gândesc la faptul că după ce am alcătuit-o, în 1992, am descoperit o mulțime de alte opere minunate purtând semnătura Philip K. Dick. Din motive de spațiu, am preferat s-o las totuși așa, urmând ca într-un viitor număr de revistă să revin cu necesarele completări. Până atunci, încercați să le găsiți și să le citiți măcar pe acestea, n-o să vă pară rău…

 *  *  *

01. Loterie solara - coperte

SOLAR LOTTERY („Loteria solară” — 1955) 

Într-o lume a viitorului, a cărei Constituţie e fundamentată pe teoria jocurilor, loteria giganticului computer Mini-max impune ordinea socială şi permite alegerea aleatorie a Stăpânului Jocului — tiran absolut, înconjurat de garda sa de pretorieni, compusă din telepaţi.

Dar această societate nu e lipsită de conflicte. Astfel, când numitul Cartwright îi răpeşte funcţia supremă bătrânului avocat Verrick, intrigile încep să apară. Căci, în lumea viitorului înfăţişată de Dick, asasinatul este autorizat prin lege…

O carte în care autorul îşi arată clar influenţele: A. E. Van Vogt şi a sa The World Of Null A („Lumea lui Ᾱ” — 1948).

  *  *  *

 

02. Eye In The Sky - coperte

EYE IN THE SKY („Ochiul din cer” — 1956)

 Opt oameni sunt prinşi în câmpul unui betatron şi-şi pierd cunoştinţa. Reveniţi pe rând la realitate, ei se descoperă atraşi în universul subiectiv al celorlalţi, în maniera în care se spune câteodată că suntem creaturile visate de zei. Plonjonul în aceste lumi iluzorii dezvăluie o serie de dimensiuni paranoice, în care domină noţiunile de putere şi de dorinţă, pe care le încearcă, între alţii, o femeie frigidă şi un simpatizant comunist.

Lucrare apropiată ca tematică de A Maze Of Death („Labirintul morții” — 1970), a aceluiaşi autor.

  *  *  *

 

03. Timpul dezarticulat - Coperte ed. romana

TIME OUT OF JOINT („Timpul dezarticulat” — 1959)

Primul roman care explorează tema dickiană a alunecării progresive a realităţii.

Sub farmecul discret al provinciei americane din anii ’50, detaliile vieţii cotidiene se estompează şi se modifică treptat. Mai întâi, vedem un obiect ce pare să-şi fi schimbat locul, apoi un ziar nu mai corespunde cu ceea ce se ştia în ajun, pentru ca, în final, universul întreg să se răstoarne…

 *  *  *

 

04, Omul din castelul inalt - Coperte ed. romana

THE MAN IN THE HIGH CASTLE („Omul din castelul înalt” — 1962)

Împreună cu Ubik şi cu The Three Stigmata Of Palmer Eldritch este, neîndoielnic, una dintre cele trei capodopere ale lui Dick şi — luat separat — unul dintre marile romane ale SF-ului mondial.

Carte remarcabilă, atât prin calitatea sa literară, cât şi prin originalitatea temei propuse, The Man In The High Castle prezintă un univers paralel în care forţele Axei au câştigat cel de-Al Doilea Război Mondial în 1947. Acum, vestul Statelor Unite, unde se desfăşoară acţiunea, se află sub ocupaţia şi controlul Japoniei şi o nouă formă de civilizaţie începe să se con­tureze în America: existenţa este calmă şi liniştită, în cartierele periferice ale Los Angeles-ului se practică aşa-numitul „velo-taxi”, iar japonezii colecţionează „antichităţi” yankee, între două consultări ale oracolului Yi-King — metodă de divinaţie şi de prezicere importată din Extremul Orient şi care este folosită în special în raporturile umane şi comerciale… 

Cu toate acestea, un zvon străbate regiunea: un om ce trăieşte într-o reşedinţă întărită (de unde şi titlul) — un autor de science fiction — ar fi scris un roman în care Aliaţii, şi nu Axa, ar fi câştigat războiul, în 1945! La sfârşitul cărţii, acest om, apărând atunci pentru prima dată, consultă la rândul său Yi-King-ul în legătură cu ceea ce a descris în roman; iar oracolul îi dezvăluie faptul că lumea imaginară, descrisă de autorul de science fiction, este în realitate, cea adevărată! Stăpânul fortăreţei şi prietenii săi înţeleg atunci, consternaţi, că toate lucrurile din jur, inclusiv ei înşişi, nu sunt decât nişte năluciri, nişte aspecte virtuale ale realităţii…

Iar Dick împinge „viciul” pînă la a indica, graţie câtorva notaţii subtile, că această lume, în care Aliaţii au câştigat războiul, nu este chiar aceeaşi cu a noastră, în care trăim!

Convenţia mondială de SF de la Washington, din 1963, a răsplătit — în mod foarte meritat — The Man In The High Castle cu premiul Hugo. Alături de Pavane („Pavană” — 1968) de Keith Roberts, acest roman constituie una dintre cele câteva capodopere pe care le-a dat SF-ul în domeniul ucroniilor (= al istoriilor paralele). 

*  *  * 

 

05. The Simulacra

THE SIMULACRA („Simulacrele” — 1964)

În ciuda succeselor lui Fritz Leiber din perioada 1963-1965, marele autor al acestor ani rămâne, fără îndoială, Philip K. Dick. În 1964, el publică, aproape concomitent, două noi romane excelente, The Simulacra şi The Three Stigmata Of Palmer Eldritch.

Este momentul în care Dick se apucă să scrie sub influenţa amfetaminelor sau a drogurilor halucinogene şi, la început, totul se termină cu bine. Nu va mai fi însă la fel şi după câţiva ani, când, odată cu un alt volum de excepţie, Ubik, drogurile îşi vor începe efectul distructiv. Dar să nu anticipăm…

The Simulacra descrie o Americă a zilelor de mâine, puternic germanizată şi al cărei guvern este condus de un preşedinte ce nu mai e, în realitate, decît un simulacru electronic. Însăşi Nicole Thibodeaux, Prima Doamnă a ţării de circa un secol, a murit de multă vreme, locul ei fiind luat de o serie de figurante având menirea să ascundă adevărul. Între timp, puterea reală este deţinută de un Consiliu de necunoscuţi şi de gigantice carteluri industriale, strada vuieşte de nemulţumire, iar un evreu, Bertold Goltz, pare a fi conducătorul unui grup neo-nazist! Mai mult de-atât, pentru a manipula trecutul şi a împiedica moartea celor şase milioane de evrei masacraţi din ordinul lui Hitler, este răpit din epoca sa Reichsmärschall-ul Herman Goering…

Dar Dick nu se mulţumeşte numai cu aceste ingrediente explozive, el le adaugă un pianist ce cântă de la distanţă, graţie capacităţilor „psi” cu care este înzestrat, ultimul psihanalist în exerciţiul funcţiunii, nişte spoturi publicitare autopropulsate, pe care particularii trebuie să le doboare acasă la ei, cu focuri de armă, şi câţiva oameni de Neanderthal bântuind prin pădurile Californiei!

Din acest cocktail uimitor, Philip K. Dick reuşeşte să obţină unul dintre cele mai interesante romane ale perioadei respective, roman căruia (la fel ca şi în cazul altor lucrări ale sale) rezumatul nu-i poate sublinia adevărata valoare şi nici sensurile deosebit de profunde…

*  *  * 

 

06. Cele trei stigmate - coperte

THE THREE STIGMATA OF PALMER ELDRITCH („Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch” — 1964)

Cine este Palmer Eldritch? O fiinţă artificială? Un simbol al lui Hristos? Ori un simulacru?

Se cunosc ochii săi fabricaţi, braţul mecanic, dinţii de oţel, dar toate astea nu-s decât un artificiu; dincolo, există oare un om? o entitate străină? o iluzie? Palmer Eldritch a adus din Proxima Centauri un drog halucinogen atât de puternic, încât iluziile pe care acesta le stârneşte devin realitate. Iar Palmer Eldritch este mereu prezent, chiar şi în acest nou univers al ilu­ziei. El se materializează în toate „călătoriile” efectuate prin intermediul drogului.

Dar, dacă fiecare îl încarnează altfel pe Palmer Eldritch, nu se poate spune că fiecare… este Palmer Eldritch? „Auzi atunci un hohot de râs. Râsul lui Palmer Eldritch, dar ieşind… din propria sa gură. Îşi privi mâinile, deosebind-o pe cea stângă — palidă, rozalie, făcută din carne şi piele, acoperită cu un puf minuscul, aproape invizibil, apoi cea dreaptă — strălucitoare, aproape perfectă în simplitatea ei mecanică şi mult superioară originalului uitat deja. Ştia acum ce i se întâmplase. Avusese loc o supertranslaţie — din punctul său de vedere, cel puţin — şi spre aceasta converseseră toate evenimentele precedente. El era, aşadar, Palmer Eldritch.”

Dick îşi construieşte romanul ca pe o reflecţie asupra persoanei simbolice a lui Hristos şi a misterului reîncarnării. Dacă Hristos, Dumnezeu sau Cunoaşterea — ori dacă toate modalităţile pe care le avem pentru a denumi acest gen de lucruri — se reîncarnează în fiecare om, cum să nu înţelegem că — în celelalte planuri ale realităţii, pe care drogul le relevă prin alunecări succesive de iluzii — mişcarea se completează cu reciproca sa şi că fiecare om se încarnează în Dumnezeu?… Că fiecare… este Dumnezeu?

Folosindu-se de droguri, pentru a produce un registru mai sumbru şi mai apăsător ca oricând până atunci, în opera lui, autorul (se simte asta!) urmează el însuşi un drum prin nişte universuri din ce în ce mai întunecate şi mai neliniştitoare, la capătul cărora pândeşte oroarea supremă, Palmer Eldritch. (Pentru cei care nu ştiu, amintim că în engleză cuvântul „el­dritch” înseamnă „înspăimântător”, „îngrozitor”).

Aşadar, întrebarea rămâne: cine este Palmer Eldritch?

Eu?… Tu?… El?… Noi, toţi?

 *  *  *

 

07. Dr. Bloodmoney - coperte

DOCTOR BLOODMONEY OR HOW WE GOT ALONG AFTER THE BOMB

(„Doctor Bloodmoney sau Cum am luat-o de la capăt, după căderea Bombei” — 1965)

Mereu în cea mai bună formă a sa, Dick deschide seria cărţilor de SF remarcabile ale anului 1965 cu un roman post-atomic, conceput ca un generator de realităţi noi, un univers în același timp iluzoriu şi născător de iluzii. Autorul îi mărturisea criticului francez Jacques Sadoul că e vorba de opera sa favorită şi că o socoteşte drept cea mai bună reuşită a lui, dar, desi­gur, punctele de vedere ale criticii şi ale publicului citi­tor nu coincid întotdeauna cu părerea scriitorilor despre propria lor operă…

Oricum, pe vremea doctorului   Bloodmoney, bombele atomice au căzut deja asupra Americii. Viaţa, totuşi, continuă… Dar mai intens ca înainte. Schimbată… Deformată… Golită de vechiul conţinut… Indivizi monstruoşi sau patetici, mutanţi, un disk-jockey pe orbită şi alţi inşi care vorbesc cu morţii ţes trama unei noi banalităţi exprimate prin lozinca: „Încetează să mai fugi, camarade, lumea cea veche a rămas definitiv în urmă-ţi…” Şi trebuie să recunoaştem că noua lume din Dr. Bloodmoney, în care este utilizată (şi mai ales exploatată) o mână de lucru compusă din mutanţi post-atomici, este o capodoperă a horror-ului!

În rest, un roman melancolic şi patetic, în care cataclismul dispare acolo unde începe spuma zilelor…

De comparat cu The Wanderer („Vagabondul” — 1964) al lui Fritz Leiber sau cu A Canticle For Leibowitz („O cantică pentru Leibowitz” — 1961) de Walter M. Miller, jr.

  *  *  *

 

08. Counter-Clock World - coperte

COUNTER-CLOCK WORLD („Lumea timpului invers” 1967)

Timpul se scurge de-a-ndoaselea: morţii revin la viaţă — cei recenţi, mai întâi, apoi fiecare în funcţie de data la care a decedat.

În 1988, de pildă, toată lumea aşteaptă reînvierea Anarhului Peak, eveniment ce are să schimbe complet lumea şi care se va produce în curând…

O intrigă-pretext pen­tru a pune în scenă o mişcare stil „Black-Power” a viitorului. Roman modest, totuşi, amintind de cartea lui Robert Silverberg Recalled To Life („Reînviaţii” — 1962), nici ea din cale-afară de grozavă. Rămân, orice s-ar spune, ideea și stilul absolut inconfundabil…

 *  *  *

 

09. Now Wait For Last Year - coperte

NOW WAIT FOR THE LAST YEAR („Şi să aşteptăm anul trecut” — 1967)

Un drog halucinogen (cum altfel, la Dick?), importat de la o rasă de extratereştri, face ca oamenii să-şi piardă sensul realităţii temporale. Sub influenţa acestei „pseudomaşini de călătorit în timp”, Eric Sweetscent începe să oscileze din iluzii în iluzii, să penduleze din trecuturi netrăite în viitoruri de netrăit. Căci, în această lume a anului 2055, condusă de simulacre, realitatea se dizolvă încă o dată în imaginar…

De comparat cu seria Universul cronolitic, a lui Michel Jeury, ori cu romanul Cryptozoic, de Brian W.Aldiss.

 *  *  *

 

10. Viseaza androizii - coperte

 DO ANDROIDS DREAM OF ELECTRIC SHEEP? („Visează androizii oi electrice?” 1968) 

Un titlu destul de neaşteptat pentru un roman al cărui erou, Rick Deckard, este un blade-runner — cu alte cuvinte,: un ucigaş însărcinat să lichideze androizii strecuraţi ilegal pe Terra. În viitorul, destul de apropiat, în care se petrece acţiunea cărţii, aceste fiinţe artificiale sunt utilizate pen­tru cucerirea cosmosului; lor le este însă interzisă şederea pe planeta unde au fost creaţi. De aici şi conflic­tul: şase androizi de tip Nexus-6, un nou model, ce nu poate fi distins de om la prima vedere, ci numai cu ajutorul aparatelor, tocmai au fost depistaţi şi Rick Deckard, blade-runner-ul, porneşte să-i elimine, unul câte unul. Pentru o recom­pensă de 1000 de dolari per bucată…

Dar care este diferenţa dintre aceşti androizi de­ghizaţi în oameni şi oamenii adevăraţi? Nu există decât marja unei percepţii neuro­nale… Şi acea „aplatizare a afectelor” pe care androizii o prezintă cu toţii, iar oame­nii numai unii… Dar o prezintă şi oamenii!

Romanul este în esenţă un thriller de serie neagră, într-un cadru SF extrem de pregnant; este vorba, aici, de descompunerea civi­lizaţiei noastre de zi cu zi, după războiul atomic, atunci cînd viaţa animală aproape că a dispărut, iar descendenţii noştri — pentru a-şi da impresia că trăiesc la fel ca odinioară — se văd nevoiţi să ia în grijă copii electrice ale animalelor dorite.

Într-un decor de pământ sterp, de poluare triumfală, cu roboţi şi oi electrice, Rick Deckard îşi va înde­plini misiunea, dar întâlnirea sa cu Rachael Rosen, una dintre androidele de ultimă generaţie, îi va tulbura psi­hicul şi-aşa destul de fragil, torturat în plus de între­barea: dacă androizii depăşesc, din toate punctele de vedere, o mare parte a rasei umane, sunt ei oameni sau nu? Şi-atunci, el e doar un blade-runner, un vânător de recompense deci, sau pur şi simplu un ucigaş plătit?!?

Universul descris de Dick, decepţionant şi de un pesimism atroce, a fost transpus pe ecran în 1981, de către regizorul Scott Ridley, sub titlul Blade Runner. Atmosfera cărţii este destul de bine redată, dar un happy-end artificial denaturează pesimismul concluziei scriitorului. Reţineţi, totuşi, noţiunea de „empatie” — poate veţi avea nevoie de ea, pentru a vă înţelege semenii… Mai de­vreme sau mai târziu.

 *  *  *

 

11. Ubik - Coperte ed. romana

UBIK („Ubik” 1969)

Ce nu se găseşte în Ubik? Toate clişeele, toate temele SF-ului par să-şi fi dat întâlnire aici. Şi, toate, pentru a fi întoarse, răsu­cite, deformate, dezvăluind întrebările ultime ce se ascund în spatele telepatiei, al călătoriei în timp şi al morţii.

Este imposibil de rezu­mat acest roman fără a-l deforma până la caricatură. Să spunem numai că lumea, în întregime diferită, în care evoluează eroul, Joe Chip, reprezintă materializarea unuia dintre acele vise psihedelice în care totul, în jur, se degradează.

Realitatea regresează treptat de la anul 1992 la 1939, obiectele încep să sufere alterări temporale, astfel că un televizor în cu­lori involuează, sub ochii proprietarului său, până la banalul aparat cu galenă de la începutul telegrafiei fără fir, iar indivizii posedând ca­pacităţi paranormale sunt încadraţi în tot soiul de or­ganizaţii, mai mult sau mai puţin criminale şi… rivale!

Dar, dacă în Ubik  lu­crurile nu prea merg cum trebuie cu cei vii, nici morţii n-o duc mai bine… Aceştia sunt păstraţi în stare de animaţie suspendată în si­crie criogenice şi-şi visează pseudovieţile într-un univers oniric, în care fie­care decedat comunică în mod curent cu cei vii şi cu cei neînsufleţiţi. Ce se va întâmpla, însă, în momentul în care între universul de­gradat al realităţii şi universul oniric al morţilor vor apărea interferenţe? Numai Ubik poate şti. Ubik — cel aflat peste tot, Ubik — cel având, într-adevăr, darul ubicuităţii… Dar ce este Ubik?

Frontieră dificilă între viaţă şi moarte, împărţire arbitrară între nebunie, pe de o parte, şi raţiunea ce se dizolvă într-un vis grandios, datorat drogurilor, pe de altă parte, Ubik este cap­cana finală a realităţilor, ansamblul lumilor de semi-viaţă situat undeva, dincolo de moarte, dar înainte de următoarea reîncarnare, aşa cum o descriu dintotdeauna cărţile sfinte, fie ele creştine, egiptene ori tibetane…

Roman excepţional, capodoperă a science fiction-ului din toate timpurile, Ubik marchează o etapă de­finitivă în opera lui Philip K. Dick; el vine să încu­nuneze un ciclu spiritual, început cu The Man In The High Castle şi continuat cu The Three Stigmata Of Pal­mer Eldritch, fără a mai fi niciodată egalat de vreuna dintre scrierile ulterioare ale autorului.

Din păcate, această mare reuşită nu a cunoscut şi consacrarea in­ternaţională pe care ar fi meritat-o, căci la Convenţia mondială de SF de la Heidelberg, din 1970, premiul Hugo, la categoria roman, l-a obţinut Ursula K.Le Guin, cu The Left Hand Of Darkness („Mâna stângă a întunericului”), carte mult mai puţin valoroasă decât aceea a lui Dick.

De-ale istoriei literare!…

 *  *  *

 

12. Labirintul mortii - coperte

A MAZE OF DEATH („Labirintul morții” — 1970)

Pe lumea misterioasă a planetei Delmak-O, unde se află un mic grup de pământeni, realitatea este fluctuantă…

Punctul de vedere diferă de la un individ la altul, căci lumea ce-i încon­joară pe oameni nu este văzută direct, ci prin inter­mediul spiritului fiecăruia dintre protagonişti.

Ce-i de făcut împotriva acestor atracţii mentale? A te îndepărta de grup înseamnă a putrezi imediat, în degradare şi singurătate…

A rămâne locului înseamnă a suferi alienarea pe care ţi-o provoacă ceilalţi…

Şi dacă Delmak-O, împărăţia subiectivităţii şi a non-comunicării, nu este decât o altă imagine a Terrei?…

 *  *  *

 

13. Flow My Tears - coperte

FLOW MY TEARS, THE POLICEMAN SAID („Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul” — 1974)

Cu acest titlu shake­spearian, Dick a intenţionat să realizeze o capodoperă. Dar socoteala de acasă… Cartea a apărut foarte greu în Statele Unite, fiind refu­zată de majoritatea colecţiilor de buzunar. Cea care a acceptat-o până la urmă a regretat, mai apoi, decizia. Iar în Franţa, deşi trei dintre principalele colecţii specializate ceruseră o opţiune asupra drepturi­lor de autor, ele au refuzat mai apoi, rând pe rând, lucrarea.

Reacţiile sunt exagerate, întrucât cartea este destul de interesantă, chiar dacă, pe parcurs, trama roma­nescă tinde să se destrame, să se desfacă, pe măsură ce acţiunea avansează. Subiec­tul este în aparenţă simplu: după ce cade victima unei agresiuni, o vedetă de tele­viziune, Jason Taverner, descoperă, în momentul când îşi recapătă cunoştinţa, că pur şi simplu el nu mai există! Nimeni n-a auzit vre­odată vorbindu-se de persoana sa, show-ul lui televizat n-a fost transmis niciodată pe micul ecran, iar starea civilă nu posedă nici cea mai mică înregistrare despre naşterea lui Jason. Pentru poliţie, de aseme­nea, Taverner nu are o existenţă reală, lucru ce ar trebui să fie o imposibili­tate, întrucât în societatea înfăţişată în carte fiecare cetăţean este repertoriat, analizat, fişat. Şi totuşi, Taverner nu există…

Cu această temă vogtiană, Philip K. Dick ar fi putut scrie o nouă Lume a lui , dar s-a pierdut pe drum…

Și totuși, romanul i-a adus scriitorului cel de-al doilea premiu important al carierei, John W. Campbell Memorial Award, în 1975.

 *  *  *

 

14. Deus Irae

DEUS IRAE (în latină: „Zeul mâniei” — 1967; roman scris în colaborare cu Roger Zelazny)

O carte curioasă, produs al unei asociaţii la fel de curioase între doi autori (Philip K. Dick şi Roger Zelazny) posedând stiluri şi temperamente opuse, dar pe care doar un singur domeniu i-ar fi putut apropia: divinitatea. Şi, într-adevăr, în această frescă este vorba despre Dumnezeu! Ba chiar despre doi Dumnezei, cel al Binelui şi cel al Răului, ai căror preoţi îşi dispută cre­dincioşii — câţi au mai rămas — după cel de-Al Treilea Război Mondial… Context în care un pictor eretic, lipsit de braţe şi de picioare, este silit să întreprindă un lung periplu printre ruinele Terrei, pentru a-1 regăsi pe Deus Irae, Zeul Mâniei, şi a-i face portretul…

O căutare halucinantă şi ermetică, propusă de cei doi autori, o carte pe care istoria SF-ului o reţine mai ales ca pe o curiozitate…

 *  *  *

 

15. Substanta M - coperte

A SCANNER DARKLY („Substanţa morţii” — 1977) 

Sub acest titlu, oarecum intraductibil, găsim de fapt marea carte a lui Philip K. Dick asupra drogurilor. Considerat romanul cel mai înduioşător, dacă nu cel mai patetic, din câte a scris auto­rul de care ne ocupăm în aceste rânduri, A Scanner Darkly este exclus de foarte mulţi critici, inclusiv de Jacques Sadoul, din domeniul SF, pentru a fi încadrat într-un soi de literatură a deriziunii şi a inconştientu­lui.

Concluzia pare cel puţin pripită, căci atunci o mare parte a science fiction-ului ce se ocupă de acel inner space (universul inte­rior al omului) ar trebui respinsă din start. În plus, coborând în totalitate pînă la capătul demersului său dis­perat, Dick ne dă aici ceea ce am putea numi drept opera ultimă pe drumul dis­pariţiei complete a realităţii, în folosul iluziilor şi al coşmarurilor artificiale.

Acţiunea se petrece în California, în epoca noastră, într-un moment în care toc­mai a apărut un nou drog, numit „substanţa morţii”, care arde creierul şi dis­truge definitiv identitatea nefericiţilor ce fac apel la el. Eroul cărţii, Fred, este însărcinat de brigada de stu­pefiante să se introducă în rândurile traficanţilor; pen­tru a nu fi recunoscut, el poartă un costum „defazat temporal”, care-l ascunde privirilor indiscrete. Fred îşi începe cercetările în lumea de coşmar a „morţii albe”, avansând treptat în aflarea adevărului…

Şi-apoi, într-o bună-zi, poliţistul primeşte ordinul să-l spioneze pe un individ care, fără să ştie, este chiar el însuşi…

Moment în care ro­manul devine, cu adevărat, dickian…

 *  *  *

 

16. The Transmigration - coperte

THE TRANSMIGRATION OF TIMOTHY ARCHER („Transmigraţia lui Timothy Archer” — 1982)

La 2 martie 1982, Philip K.Dick moare ca urmare a unei congestii cerebrale. Nu avea încă 54 de ani…

Aproape în acelaşi timp apare şi ultimul său roman antum, The Transmigration Of Ti­mothy Archer, o carte ale cărei chei de înţelegere (la fel ca şi în alte situaţii, în cazul lui Dick) nu ţin prea lămurit de science fiction. Este vorba, de fapt, de o reconstituire (mai precis de o reluare) alegorică a vieţii episcopului Pike — un preot al bisericii episcopaliene care, după ce a fost excomunicat pentru erezie, da­torită încercărilor de a intra în dialog cu fiul său, mort cu câtva timp înainte, şi-a găsit sfârşitul în deşertul Orientului Apropiat, unde rătăcea în căutarea răspun­surilor la întrebările credinţei lui.

În cartea sa, Dick l-a poreclit pe Pike „Timothy Archer”, iar povestea este relatată din punctul de vedere al norei lui Pike, rebotezată şi ea „Angel Archer”. Ţelul lui Pike/Archer, la fel ca şi al lui Dick, e unul singur: acela de a traversa aparenţele, de a transmigra spre ceea ce există dincolo de ele. Căci nici unul dintre ei nu mai credea în realita­tea înconjurătoare, în viaţă ori în moarte… Ceea ce căutau era altceva…

Oricum s-ar numi însă locul unde au ajuns, ei cu­nosc acum, cu certitudine, răspunsurile la întrebările ce i-au frământat…

Requiescat in pace!

Ştefan GHIDOVEANU