PHILIP K. DICK 

CEI CARE FAC… ȘI DESFAC UNIVERSUL

(1981)

Philip K. Dick este autorul a 48 de cărți și 150 de povestiri, având patru filme în lucru la ora actuală. A câștigat Premiul Hugo, Premiul Memorial John W. Campbell, Graouilly d’Or din Franța, Premiul British Science Fiction și Premiul Playboy pentru „Best New Contributor of Fiction” pe anul 1980 ( pentru povestirea „Frozen Journey” redenumită ulterior „I Hope I Shall Arrive Soon”). În februarie, Bantam Books îi va lansa noul roman, „Valis”, iar în aprilie, Simon & Schuster continuarea acestuia „The Divine Invasion” („Invazia divină”). „London Times” a scris despre el: „Unul dintre cei mai originali profesioniști în domeniul oricărui tip de literatură beletristică de la momentul actual, Philip K. Dick îi face pe membrii avangardei europene să pară pierduți în contemplarea de sine într-o fundătură.” Locuiește la Santa Ana, în Orange County, statul american California și este abonat SelecTV de peste doi ani.

(Nota biografică din deschidere a fost scrisă de către Dick însuși)

Filmele science-fiction ne-au păcălit. La fel ca vălul Mayei, departamentele de efecte speciale de la Hollywood pot acum simula orice și-ar putea imagina mintea omenească… încât să crezi că e real. Nu, chiar nu aruncă în aer planete, în realitate. E adevărat, e o invenție de-a lor. În ziua de azi, imaginația lucrează cu multă măiestrie. Nemulțumindu-se cu distrusul unor întregi planete, scenariștii inventivi și regizorii vor aduce în fața dumneavoastră universuri noi și ciudate cu locuitori pe măsură. Stați cu ochii pe ei. Credeați că un extraterestru arată într-un fel, ei bine, are să arate mult mai rău. Cel care-a ieșit prin tricoul lui Kane din „Alien” nu e ultimul din șirul de monștri, ci mai degrabă primul.

E nevoie de o căruță de bani ca să susții imaginația din spatele filmelor SF, iar bani sunt pentru că sunt și profituri. Nu pentru narațiunea filmului, Hollywoodul nu mai e interesat de asta de când ne-a părăsit Hitchcock. La ce-ți trebuie narațiune când departamentul tău de efecte speciale poate simula orice? Impactul grafic, vizual a înlocuit narațiunea. Autorii de romane SF o știu și mormăie nemulțumiți, ceea ce au scris ei nu e  ceea ce vedeți când e gata filmul.  Așa și trebuie. Vedem o narațiune, nu ni se spune.

Ridley Scott, cel care a regizat „Alien” și intenționează acum să transpună pe marele ecran cu un buget de 15 milioane de dolari romanul meu „Do Androids Dream of Electric Sheep?” („Visează androizii oi electrice?”), i-a mărturisit unui jurnalist care i-a luat un interviu pentru revista „Omni” că lui „romanul i s-a părut prea greu de citit”, în ciuda faptului că acesta a apărut în ediție de masă. Pe de altă parte, eu unul am putut citit destul de ușor scenariul (se va intitula „Blade Runner” „Vânătorul de recompense”). A fost extraordinar. N-avea nicio legătură cu cartea. Ciudat, dar în anumite privințe era mai bun. (Mi-a fost al naibii de greu să pun mâna pe scenariu. Nimeni din cei implicați în proiectul „Blade Runner” nu a stat vreodată de vorbă cu mine. Nu face nimic, nici eu n-am stat de vorbă cu ei). Narațiunea mea va deveni o ciocnire lugubră, în proporții titanice, de androizi făcuți bucăți, androizi care omoară oameni, derută generalizată și crimă, ceva ce va fi foarte incitant de urmărit, făcând cartea mea să pară monotonă prin comparație.

Și totuși, nu ați vrea să-mi vedeți romanul ecranizat pentru că e plin de oameni care stau de vorbă, plus problemele personale ale protagonistului. Aceste chestiuni nu se transpun bine pe marele ecran. Și de ce să le transpui, de vreme ce un roman este o narațiune cu cuvinte, în timp ce un film e un eveniment care (se) mișcă? Doar nu degeaba se cheamă imagini mișcătoare. N-am de ce să mă plâng.

Uneori noi, scriitorii de SF, ne spunem că recentul val de entuziasm pentru mărfurile noastre se datorează succeselor actualului program spațial, tuturor acestor sonde cu sau fără echipaj, tuturor acestor imagini trimise pe Pământ ale unor sateliți de a căror existență nu știa nimeni, ca să nu mai vorbim de inelele împletite într-un afront la adresa legilor cunoscute ale fizicii. Numai că nu așa stau lucrurile. Adevăratul motiv al marelui succes financiar al recentelor filme SF este acela că imaginația umană face un salt însemnat înainte prin intermediul echipelor responsabile de efecte speciale. Filme precum „Close Encounters” („Întâlnire de gradul trei”), „Alien” și „2001” („Odiseea spațială 2001”) ar fi la fel de extraordinare, de minunate și ne-ar lăsa cu gura căscată la fel de tare și dacă am mai conduce Forduri Model A, ba chiar și mai și.

Treaba e că navele spațiale nu mai atârnă de fire, nu mai șuieră, ezită sau se mișcă nesigur pe lângă tine ca în vechile seriale cu Flash Gordon. Monștrii nu mai sunt jucării de cauciuc umflate, imitând șovăielnic ceea ce-ar putea născoci un băiat obișnuit de zece ani. Fabrica de vise are o mare complexitate în ziua de azi. Dacă eu ca autor pot concepe ceva, cei de-acolo pot construi acel ceva în așa fel încât să te sperie sau să te uimească și, în orice caz, să fie convingător. De aceea, filmele SF prind la public, față de altădată, când puștii de la matineul de sâmbătă după-amiaza îl huiduiau și râdeau de Lon Chaney Jr, care ieșea dintr-o mlaștină improvizată să arunce blestemul mumiei asupra încă unei cucoane cretine.  

În calitate de scriitor însă, mi-ar plăcea să-mi văd utilizate cumva unele dintre idei și nu doar efectele lor speciale. Oricât de tare ți-ar lua ochii, „Alien” (ca să dăm un  exemplu) nu avea nimic nou să ne transmită în materie de concepte care trezesc mintea mai degrabă decât simțurile. Un monstru e un monstru, iar o navă spațială e o navă spațială. Cu ani în urmă, „Star Trek” aborda idei mult mai provocatoare decât marea parte a filmelor SF cu buget uriaș din ziua de azi, iar pentru acele episoade TV de câte o oră scriau unii dintre cei mai buni autori SF. Începe să mă cam obosească faptul că oamenii se dovedesc roboți, forme de viață aparent inocente se transformă în sepii spațiale mărețe, dar predictibile și, mai ales, Bătălia de la Midway din Cel De-al Doilea Război Mondial este reportată în spațiul cosmic. Trebuie să recunosc însă că subtema stranie, mistică și aproape religioasă din „Star Wars” („Războiul stelelor”) și „The Empire Strikes Back” („Imperiul contraatacă”) m-a încântat. Când și când simțul miraculosului este prezent în ele. Bine, dacă ar înceta să mai arunce în aer stația spațială de pe orbită la final… dar arată așa de frumos, o explozie de culori ca aceea pe care o vezi când ești sub efectul drogurilor. Aceasta e marea regulă scrisă: filmele SF nu se termină cu un scâncet, ci cu un bubuit. Și poate chiar așa și trebuie, în cele mai bune dintre galaxiile vizuale.

 În românește de Loredana Frățilă-Cristescu

 PKD Covers