PHILIP K. DICK

 

VA FI OARE BOMBA ATOMICĂ PERFECȚIONATĂ, ȘI DACĂ DA, CE SE VA ALEGE DE ROBERT HEINLEIN?

(1966)

 

08. Counter-Clock World - coperteAm luat, recent, încă o doză de LSD-25 și, ca atare, anumite gânduri surde, dar insistente mi s-au insinuat în minte. Vă voi retaila (sic, relata) în cele ce urmează unele dintre ele în formă haotică. Dacă le considerați false, bravo dumneavoastră! Dacă le considerați adevărate, iar bravo dumneavoastră!

Originea reală a science fiction-ului se află în romanele din secolul al șaptesprezecelea de explorare ale unor ținuturi fabuloase. Așadar, povestea lui Jules Verne despre călătoria spre Lună nu este SF pentru că se duc acolo cu racheta, ci datorită locului  în care se duc. Ar fi la fel de SF și dacă s-ar duce acolo cu banda transportoare.

Foarte puține povestiri SF se adeveresc. Din fericire. Cele ca „Waldo” sunt ciudățenii și nu dovedesc nimic.

Datorită călătoriei cu racheta până la Marte și prin alte părți, publicul larg este, în cele din urmă, dispus să accepte SF-ul ca pe ceva rațional. S-a oprit din râs, dar nu a început să citească. Probabil n-o s-o facă niciodată, pentru că cititul e prea greu pentru el. Acum însă știm că noi am avut dreptate (Desigur, noi am știut-o de la început, însă e plăcut să vezi acest lucru și dovedit).

Nimeni nu câștigă bani din SF-ul bun, și repet, bun. Ceea ce arată, probabil, că are valoare artistică. Dacă Lorenzo de Medici ar mai trăi, el l-ar finanța pe A.E. van Vogt, nu pe John Updike.

Cel mai bun roman SF pe care l-am citit este „Player Piano” al lui Kurt Vonnegut, pentru că realmente tratează relațiile dintre bărbați și femei (Paul Proteus și jigodia  de nevastă-sa). Cartea este unică în domeniul ei în această privință. „Brave New World” („Minunata lume nouă”) doar pare s-o facă, iar „1984” este groaznică la acest capitol. Dacă ar fi să amintesc un roman SF care m-ar face să mă las cu totul de SF mai tare decât altele, acela ar fi „Gulf” al lui Robert Heinlein. Mie mi se pare fascism pur și simplu, ba, și mai rău, deloc atrăgător prezentat. Bleah!

Heinlein a făcut mai mult rău SF-ului decât orice alt scriitor, cred eu,  poate doar cu excepția lui George O. Smith. Dialogul din „Stranger in a Strange Land” („Străin în țară străină”) trebuie citit ca să-l crezi. „Dați-i micuței doamne o cutie cu trabucuri!” strigă un personaj, în semn că tânăra a spus ceva corect. Te întrebi care ar fi replica dacă ar trebui dată unei remarce cu adevărat inspirate, în loc de o afirmație obișnuită; probabil că ar da toată cartea peste cap.

Am citit cândva o schiță extraordinară, „If”, a unui scriitor necunoscut, pe nume Robert Gilbert. Avea în ea poezie, frumusețe, iubire, perfecțiune și i-am scris să i-o spun. Mi-a răspuns că scrisese povestirea ascultând discuri cu Harry James.

Am început să citesc SF în 1941. Sunt bătrân.

Ai cum să-ți dai seama precis într-un fel și numai unul că îmbătrânești. Și anume după faptul că revistele SF pe care le-ai cumpărat noi de la chioșc la vremea apariției au început să se îngălbenească, prinzând aceeași nuanță cu revistele pe care le-ai cumpărat ca obiecte de colecție de la vânzători specializați în așa ceva, adică antice și de demult.

Se poate ca Lovecraft să fi văzut adevărul? Tărâmurile și ticăloșia pe care le descrie, de exemplu, în „The Strange Case of Charles Dexter Ward” („Cazul Charles Dexter Ward”) există în realitate? Imaginați-vă cum ar fi să luați o doză de LSD și să vă treziți în Salem. Ați înnebuni.

Religia n-ar trebui să apară în SF, cu excepția cazului în care apare din punct de vedere sociologic, ca în „Gather, Darkness” [un roman de Fritz Leiber]. Dumnezeu ca personaj strică o poveste bună SF, iar acest lucru este valabil și la textele mele și la ale oricui altcuiva. Ca atare, îmi compătimesc cartea „Palmer Eldtrich” în această privință. Oamenilor cu oarecare înclinații spre misticism le place. Mie nu. Mi-aș dori să n-o fi scris, prea multe forțe oribile se desfășoară libere prin cuprinsul ei. Atunci când am scris-o, consumasem anumite substanțe chimice și puteam să văd peisajul groaznic pe care l-am zugrăvit. Nu și acum. Slavă Domnului! Agnus Dei qui tollis peccata mundi! (Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii!)

Mă fascinează Avram Davidson [scriitor SF] ca om, mă refer. Este un amestec de băiețel cu bătrân foarte înțelept și-i sclipesc mereu ochii asemenea unui Moș Crăciun îndepărtat din funcție, care și-a cănit barba.

Dau cincisprezece cenți oricui și-l poate imagina pe Tony Boucher [editor SF] copilaș. Tony a fost, evident, dintotdeauna aşa cum e acum. Și mai greu mi-e să-mi închipui ciudatul adevăr că a existat o vreme fără Tony. Așa ceva e clar imposibil. Cred că trebuie să fi existat mereu un Tony Boucher, dacă nu cel pe care îl cunoaștem, atunci un altul care să-i semene foarte bine.

Am scris și vândut douăzeci și trei de romane, toate groaznice cu excepția unuia, numai că nu știu sigur care anume.

Dacă Beethoven ar mai fi trăit încă un an, ar fi intrat într-o a patra etapă a evoluției talentului său. Ne putem imagina acest lucru ascultându-i ultima compoziție, finalul alternativ al celui de-al treisprezecelea cvartet. Ce nu ne putem imagina este ce-ar fi fost mai încolo la bătrânețe? Să zicem că el, la fel ca Verdi, la fel ca Haydn, ar fi trăit și ar fi compus până după vârsta de optzeci de ani. Sub influența LSD-ului îmi închipui o a șaptea sau a opta etapă a cvartetelor de coarde ale lui Beethoven: cvartete de coarde cu cor și patru soliști.

Din tot SF-ul pe care l-am citit, o povestire are o însemnătate mai mare pentru mine decât oricare alta: „Alas, All Thinking” de Harry Bates. Ea reprezintă începutul și sfârșitul science fiction-ului cultivat. Vai!

De cincisprezece ani de când scriu eu SF, nu mi-am văzut niciodată agentul literar la față și nici măcar n-am vorbit la telefon. Mă întreb ce fel de om o fi, presupunând că există în realitate. Atunci când sun la numărul lui, îmi răspunde secretara: „Domnul Meredith lipsește momentan, doriți să vorbiți cu domnul Rib Frimble?” sau cineva cu un nume dintr-ăsta imposibil. Pornind de la această informație, data următoare când sun cer nu cu domnul Meredith, ci cu domnul Frimble. La care secretara zice: „Domnul Frimble este plecat, domnule, doriți să vorbiți cu domnul Dead?” Și tot așa.

Dacă aș ști ce e aia o halucinație, aș ști și ce e realitatea. Am studiat temeinic subiectul și afirm că e imposibil să ai o halucinație, e împotriva rațiunii și bunului simț. Cei care susțin că au avut halucinații probabil că mint. (Am avut și eu vreo câteva.)

Din când în când, cineva din cartier care e suficient de bogat încât să aibă gard viu și să fie mereu ocupat cu tunsul lui mă întreabă de ce scriu SF. N-am niciodată un răspuns. Mai sunt încă alte câteva întrebări care mi se pun, dar şi ele rămân fără răspuns din partea mea. Acestea sunt:

1. De unde-ți iei subiectele?

2. Folosești persoane cunoscute în povestirile tale?

3. De ce nu vinzi la Playboy? Toată lumea o face și am auzit că se plătește o grămadă de bani.

4. Science-fiction-ul nu e mai mult pentru copii?

Dați-mi voie să explic ce vreau să spun atunci când zic că nu am răspunsuri la aceste întrebări, am să fac ceea ce fac de obicei.

Răspuns la 1: Ei, subiectele, pe astea le găsești peste tot. Există o groază de subiecte. Să zicem că discuția cu tine îmi dă o idee de subiect.  Avem, vezi tu, un mutant umanoid superior, care trebuie să se ascundă pentru că omul de rând nu înțelege nici superioritatea lui și nici a țelurilor sale etc.

Răspuns la 2: Nu.

Răspuns la 3: Habar n-am. Probabil că-s un ratat. Ce altceva ar putea fi? Urât din partea ta că m-ai întrebat.

Răspuns la 4: Nu, SF-ul nu-i pentru copii. Sau poate că e, nu știu cine-l citește. Publicul e format din cam 150.000 de oameni, adică nu o cifră prea mare. Și dacă-i atrage cumva și pe copii, atunci ce?

Vedeți cât de proaste sunt răspunsurile astea. Și eu care-am avut cincisprezece ani să mă gândesc la unele mai bune. N-o s-o fac niciodată, clar.

Prezentatorul de la știrile de la televizor zice în seara asta că un bărbat în vârstă de nouăzeci şi unu de ani s-a însurat cu o femeie de nouăzeci și doi. Destul cât să-ți dea lacrimile. Ce-i așteaptă oare? Ce șanse există ca atunci când închid ochii să-i mai deschidă iar? Ființele mărunte, neînsemnate și tăcute sunt mult mai frumoase și mult mai valoroase decât are s-o știe vreodată Robert Heinlein.

Singurătatea e marele blestem pe capul unui scriitor. Cu ceva timp în urmă, am scris douăsprezece romane plus paisprezece texte pentru reviste. Am făcut-o de singurătate. Pentru mine asta înseamnă comunicare. În cele din urmă, singurătatea a devenit prea puternică și am încetat să mai scriu, mi-am părăsit soția și copiii de la acea vreme și am pornit într-o mare călătorie. Marea călătorie s-a încheiat în fandomul din Bay Area și, pentru scurtă vreme, am încetat să fiu mai singur. După care a revenit, într-o seară târziu. Acum știu că nu are să mai plece vreodată. Aceasta mi-e plata pentru douăzeci și trei de romane și o sută de texte pentru reviste. Nu e vina nimănui, pur și simplu așa stau lucrurile.

Mama îşi arată dragostea faţă de mine decupând anumite articole din reviste și ziare  pe care mi le dă mie. Aceste articole dovedesc că tranchilizantele pe care le iau îmi afectează permanent creierul.  Frumos lucru, dragostea mamei.

Sub efectul LSD-ului am văzut culori radioase, mai ales nuanțe de roz și roșu; străluceau ca Dumnezeu Însuși. Asta să fie Dumnezeu? Culoare? Măcar de data asta nu a trebuit să mor, să mă duc în Iad să fiu supus la cazne și ridicat la ceruri prin moartea lui Hristos pe cruce pentru mântuirea eternă. Așa cum i-am zis lui J.G. Newkom [prieten de-al lui Dick la vremea respectivă], atunci când mi-a trecut efectul drogului: „Nu mă deranjează să trec iar prin Ziua Judecății după ce mor, doar că sper că n-o să dureze atâta.” Sub influența LSD-ului poți petrece 1,96 eternități, dacă nu chiar 2,08.

În cincisprezece ani petrecuți ca scriitor profesionist n-am progresat nici măcar un pic. Prima mea povestire, „Roog” este la fel de bună dacă nu chiar mai bună decât cele cinci pe care le-am scris luna trecută. Ceea ce mi se pare foarte ciudat, dat fiind că în toți acești ani am învățat, cu siguranță, o mulțime de lucruri despre scris, și unde mai pui că și cunoștințele mele despre lume s-au îmbogățit și ele. Poate că există un număr finit de idei originale pentru fiecare om, le consumă și gata! La fel ca un jucător bătrân de baseball, nu mai are nimic de oferit. Am să spun totuși ceva în sprijinul scriiturii mele, care sper să fie adevărat: sunt original (cu excepția cazurilor în care îmi copiez propriile opere). Nu mai scriu precum „Cyril Kornbluth” sau precum „A.E. van Vogt”. În care caz nici nu mai pot să dau vina pe ei pentru lipsurile mele.

Un editor din Anglia m-a rugat să scriu o scurtă pastilă publicitară pentru pus pe coperta unui volum de povestiri de-ale mele. În țara asta, pastilele le scrie altcineva, de regulă o persoană care n-a citit cartea. Mi-ar fi plăcut să încep pastila cu „Aceste povestiri monotone și neinteresante…” etc, dar cred că mai bine nu.

Astfel sfârșitu-s-au gândurile mele…

 În românește de Loredana Frățilă-Cristescu

09. Now Wait For Last Year - coperte