Philip K. Dick 

NOTE DESPRE VISEAZĂ ANDROIZII OI ELECTRICE?

(1968, 1988)

Întrebarea iniţială: Din perspectiva cărui personaj sunt privite faptele? Ar trebui să fie văzute fie prin ochii vânătorului de recompense Rick Deckard, fie prin cei ai lui Jack Isidore. Pentru că Isidore e mai tânăr, dacă perspectiva i-ar aparţine ar rezulta, probabil, ceva similar cu filmul Absolventul, în care oricine a trecut de treizeci de ani e un individ corupt şi un instrument al Organizaţiei, iar dragostea celor tineri, liberi şi inocenţi învinge o temă ciudat de siropoasă pentru un film despre care se presupune că li se adresează adulţilor. În roman, Isidore e un iubitor naiv al androizilor; în opinia lui Rick Deckard, aceştia sunt maşini răuvoitoare, care trebuie distruse. Expuse în paralel, într-o intrigă de tipul acţiunilor-gemene, cele două păreri diferite (şi care se exclud reciproc) converg către sfârşitul poveştii, când androizii taie picioarele păianjenului şi Isidore le descoperă astfel cruzimea. Viziunea lui Rick Deckard a învins, dovada fiind faptul că Isidore îi spune în ce loc din blocul de locuinţe în ruină se ascund androizii. De vreme ce perspectiva vânătorului de recompense îşi dovedeşte veridicitatea, poate că el e protagonistul al cărui punct de vedere trebuie să dea tonul. Nu putem veni cu lozinca „dragostea, inocenţa şi credinţa pot învinge orice”, aşa cum s-a procedat greşit, după părerea mea în filmul Absolventul.

10 Viseaza androizii coperteDar, dacă eroul principal e Rick Deckard, ne confruntăm cu o problemă dificilă (sau poate e mai corect să spun că apare o problemă ce trebuie rezolvată): contrastul dintre dragostea de animale a vânătorului de recompense şi cruzimea cu care ucide androizi. Viziunea celor care iubesc un animal mai mult decât pot iubi o persoană e alienată sau cinică sau cel puţin aşa s-ar putea crede. Trebuie să aflăm foarte repede de ce o preferă Rick, ceea ce implică o conturare prematură a contrastului dintre perspectiva lui şi a lui Isidore. Iar tema principală nu este aceasta lupta dintre cele două puncte de vedere cu dovada că dreptatea e de partea lui Rick Deckard oferită abia în final. Din roman aflăm că androizilor le lipsesc sentimentele umane, căldura şi empatia, fapt pe care filmul ni-l dezvăluie însă abia în momentul întâlnirii dintre Isidore şi Deckard. Dar poate e bine să alegem această abordare: Isidore şi opiniile lui în contrast cu Deckard, dar şi opiniile sale drept conflict principal într-un anume fel. Luaţi notă că am spus „conflict”, nu „temă”. Tema cărţii tinde să graviteze în jurul religiei numite mercerism şi al empatiei propovăduite de aceasta, sau al durerii împărtăşite şi al compasiunii reciproce, o renaştere a viziunii creştine iniţiale. Sau tema de bază este fundalul extins, întreaga lume în care trăiesc protagoniştii, cu veneraţia lor colectivă şi generalizată faţă de animale, cu imensele blocuri de locuinţe în ruină şi cu „specialii”, ca Jack Isidore plus continua ameninţare a empatiei lor reciproce?

Distribuţia e o problemă vitală. De exemplu, rolul lui Rick Deckard ar putea fi interpretat de Gregory Peck (ceea ce l-ar face puternic, sensibil şi înţelept), în contrast cu Richard Wildmark (care ar face din el un ucigaş psihopat), dar există şi multe alte variante, toate oferind câte o gamă mai redusă de posibilităţi, cum ar fi Martin Balsam (care ar transforma, practic, personajul într-o figură arhetipală a tatălui), sau cineva de genul lui Ben Gazzara (care l-ar face curajos şi om de acţiune). Cât despre Isidore, el ar putea fi interpretat, de exemplu, de Dean Stocckwell (ceea ce l-ar face sensibil şi introvertit, locuitor al unei lumi singuratice, create de el însuşi), sau poate de Wally Cox, ceea ce l-ar transforma în Wally Cox. Teoria mea cere (cu insistenţă) ca Deckard să fie eroul principal, cu viziuni la început neîmpărtăşite de public, dar care în final câştigă din punct de vedere moral, psihologic, dramatic şi din toate celelalte. De aceea, aş prefera ca Rick Deckard să fie interpretat de cineva de genul lui Gregory Peck şi ca Dean Stockwell să joace rolul lui Isidore. După părerea mea, fiecare schimbare sau alegere a distribuţiei îţi oferă un calup de ceară cu totul nou. Gândiţi-vă, de exemplu, la puternica influenţă a factorului introdus dacă Rachael ar fi interpretată de o tânără vibrantă şi dură, ca Grace Slick (o distribuire pe care aş susţine-o cu un real entuziasm).

Mai există, fireşte, şi problema tonalităţii filmului; avem o poveste înduioşătoare (Isidore protejează androizii şi apoi, în final, descoperă cum sunt în realitate lumea lui se sparge ca un balon de săpun), sau pe Isidore ca personaj bizar (via Wally Cox etc.), sau o acţiune cu multe focuri de armă, cu Deckard împuşcând un android după altul, sau amplul tablou general a unei întregi lumi esenţialmente păgâne, cu multe obiceiuri stranii, ieşite din comun, practicate de băştinaşi cu mare solemnitate, obiceiuri printre care se numără şi omorul legiferat: „oameni” (adică androizii) fără niciun fel de drepturi legale. De asemenea, filmul ar putea milita în favoarea sau împotriva poliţiei, ceea ce ne readuce la o întrebare anterioară mai profundă, şi anume: din ce grup de vârstă face parte eroul principal?

Eu, unul, simt că ar trebui să se pună în valoare orice ce e nefiresc şi sinistru, trăsăturile parapsihice ale lumii în care trăiesc personajele. Aşa ceva există, de exemplu, în tot ce are legătură cu animalele false, care creează impresia că sunt vii, şi cu dealeri de animale noi, care i-au înlocuit pe cei de maşini noi din zilele noastre. Straniul, senzaţia de coşmar (de genul timpului şi spaţiului omise din înregistrările camerelor de luat vederi în Absolventul). E un soi de lume falsificată… până la un anumit punct. Şi pe urmă începe uciderea androizilor, şi dintr-odată totul devine pentru totdeauna real, e înfiorător şi câtuşi de puţin amuzant.

O ciudăţenie în plus: faptul că există două Rachael, una pe care-o întâlneşte Rick şi una întâlnită de Isidore. E vorba de una şi aceeaşi androidă, iar o utilizare inventivă a aparatului de filmat suprapuneri sau alternări ale cadrelor cu cele două androide e imperios necesară, ar putea constitui unul dintre punctele de atracţie majore ale filmului. Însă publicului trebuie să-i fie clar că aceste două Rachael, fiecare cu partenerul ei uman, acţionează în acelaşi timp; nu e vorba de flashbackuri, ci de o viaţă dublă simultană. De exemplu, androida care discută cu Rick Deckard ar putea spune o frază, apoi, când trecem la cealaltă Rachael, care e cu Isidore, aceasta ar putea să repete exact aceleaşi cuvinte o suprapunere de piste audio, cu vocea ca un ecou al ei însăşi, într-un soi de cameră reverberantă, mult îmbunătăţită. Cred că (1) o să fie dificil să se obţină exact efectul dorit, dar că (2) o să merite osteneala. Mica parte a scenariului referitoare la Celălalt Post de Poliţie ar putea fi eliminată integral.

Nu sunt convins că filmul ar trebui să-nceapă, aşa cum o face romanul, cu episodul dedicat orgii de senzaţii. Poate că, în schimb, l-am putea avea pe Jack Isidore plecând, în zori, cu camionul atelierului de reparare a animalelor electrice. Din punct de vedere tehnic, cred că ar trebui să existe o armă care să nu fie pur şi simplu un tub laser, de tipul celor din Star Trek şi din Invadatorii. Aici e din nou nevoie să se facă apel la imaginaţie, nu la un clişeu. Ceea ce include şi sunetul scos la tragere; trebuie să fie nou şi neobişnuit. De exemplu, ca zgomotul produs la destuparea unei sticle de şampanie.

După părerea mea, unul dintre punctele tari ale romanului constă în faptul că oferă spaţiu pentru multe stări sufleteşti şi tonalităţi. Avem căutarea dramatică a androizilor şi distrugerea lor, tandreţea faţă de animalele vii, ciudatul bloc pustiu în care locuieşte Isidore oportunităţi pentru apariţia umorului, a unei stranietăţi aparte, a momentelor extrem de înfricoşătoare şi, fireşte, a veneraţiei simţite la întâlnirea cu Mercer. Putem avea un film cu multe faţete… sau aş zice că o parte a stărilor sufleteşti (şi a acţiunii etc.) s-ar putea exclude în totalitate, indiferent cât de mare importanţă ar avea în roman… iar elementele rămase, cum ar fi motivul Isidore şi motivul Mercer, pot fi menţinute şi dezvoltate. Cred totuşi cu convingere că tematica reprezentată de căutarea şi distrugerea androizilor trebuie păstrată (datorită legăturilor sale cu perspectiva lui Isidore şi ale contrastului faţă de aceasta) şi pentru că, pe întreg cuprinsul romanului, adaugă nota de violenţă, motivul vânătorii… deşi, în această privinţă, mă întreb dacă testul de empatie făcut de Deckard potenţialilor androizi e adecvat în mediul vizual. Poate că ar trebui inventat un alt gen de test, cu totul nou, poate că nu trebuie să se bazeze pe întrebări şi răspunsuri, ci pe o măsurătoare a undelor cerebrale. Şi aceasta e o zonă vitală în care e nevoie de imaginaţie, ca şi în cazul armelor.

Ar putea fi loc pentru mai mult sex. De exemplu, Rick Deckard făcând dragoste cu Rachael, pentru ca apoi imaginea lui să se dizolve într-a lui Isidore, încercând acelaşi lucru cu androida lui tip Rachael şi eşuând, à la Peter Sellers. Posibilităţile sunt imense… ca să aduc un singur argument, avem acele duplicate exacte, care sunt frazele rostite de cele două androide identice. Şi care primesc un răspuns de la Rick Deckard şi unul de cu totul alt gen de la Jack Isidore. Idila celui din urmă poate parodia, într-un stil care dă fiori, relaţia sexuală reuşită dintre Rick Deckard şi fată.

Ceea ce ne aduce la o problemă esenţială: relaţiile sexuale dintre oameni şi androizi. Cum sunt? Ce presupun? De exemplu, e la fel ca atunci când te culci cu o femeie obişnuită? Sau e groaznic, e o aventură urâtă, de coşmar, în care ceea ce e mort şi inert pare viu şi cald, şi capabil de cea mai intensă intimitate cunoscută de fiinţele vii? Această contopire sexuală dintre Rick Deckard şi Rachael Rosen nu este cumva o summa de prefăcătorie şi mişcări mecanice din care lipseşte orice sentiment real, în sensul dat de noi acestui cuvânt? Fără niciun sentiment, din partea niciunuia dintre cei doi. Răceala ei mentală şi fizică nu amorţeşte cumva şi bărbatul, reprezentantul speciei umane, transformându-şi-l în ecou?

În pagina 147 a romanului (numărătoarea paginilor conformă cu prima ediţie apărută în 1992 la Editura Nemira, Bucureşti, în traducerea lui Ştefan Ghidoveanu — n.tr.), acest aspect este abordat, în cea mai acută formă a sa, când Rachael i se adresează lui Rick, înainte de a se culca împreună: „Androidele nu pot naşte copii…. Să fie oare o pierdere? Nu ştiu; n-am cum să spun una ca asta. Cum trebuie să te simţi când ai un copil? Şi, legat de asta, cum trebuie să te simţi când eşti născut? Noi nu ne naştem, nu creştem; în loc să murim de boală ori de bătrâneţe, ne uzăm, ca furnicile. Iarăşi furnici; asta suntem… Maşini chitinoase, înzestrate cu reflexe, dar care nu sunt vii cu adevărat. Nu sunt vie! Nu te culci cu o femeie.”

Şi, ceva mai târziu, androida adaugă:

„Înţeleg aşa mi-au spus că e convingător, cu condiţia să nu te gândeşti prea mult. Dar dacă te gândeşti, dacă reflectezi la ceea ce faci atunci nu poţi să continui. Din motive, hm…, fiziologice.”

Pe urmă, Rick se apleacă şi-i sărută umărul gol…

Astfel este dezvoltat subiectul în roman, dar există mai multe posibilităţi, care ar putea fi folosite cu brio într-o versiune cinematografică. De exemplu (referindu-mă la primul aspect care-mi vine în minte): E acesta un mod în care lui Rick îi este permis s-o înşele pe soţia lui, Iran cu alte cuvinte, nu greşeşte cu nimic posedând o androidă? Nu contează etc.? În orice caz, întrebarea cheie se ridică în pagina 149, când Rachael spune: „Ai să te mai culci şi altă dată cu o androidă?” Răspunsul lui e foarte elegant, foarte diplomatic, şi totuşi, cumva, evaziv: „Dacă ar fi fată… Dacă ar semăna cu tine…” Dar Rachael a subliniat deja că ea nu e o persoană; e un tip, o subclasă de androizi. Relaţia sexuală cu ea n-a fost pentru Rick o împreunare cu o individualitate, cu o singură femeie sau cu o singură androidă, ci cu un întreg tip sau model, care poate exista, teoretic, în zeci de mii de exemplare. Şi atunci către cine s-a îndreptat de fapt libidoul lui? Către o armată de rachael rosen, către o hoardă de androide de acest tip, toate identice? Asta subminează semnificaţia dragostei cel puţin a celei sexuale, erotice pentru că subminează paritatea fundamentală, un bărbat pentru o femeie (cel puţin într-un anumit moment). Rick a făcut, de fapt, dragoste cu ele toate!

Aici cred eu că se ridică, vehement, două întrebări cruciale: Care este realitatea? Şi: Care este iluzia? Întreaga scenă a sexului cu Rachael (şi, dacă e folosită, şi cea cu Isidore şi Pris) ar putea fi asemenea unui vis, dar nu în sensul uzual, nu ca o contemplare visătoare, încărcată de dorinţă, a unui număr infinit de femei, a unei infinite bărbăţii cuceritoare şi aşa mai departe. Ar putea fi nu un vis vag ci un episod mecanic oribil, jumătate vis, jumătate realitate, cu suprafaţa trupului lui Rachael topindu-se şi expunând astfel vederii mecanismul din oţel şi circuite electronice din interiorul său. Cu cât se străduieşte mai mult s-o silească să devină femeie sau, mai corect spus, să joace rolul unei femei cu atât mai mult se loveşte Rick de miezul ei fără viaţă. Într-un mod subtil (cu siguranţă nu vulgar), ar trebui să se arate că încercarea lui de a face dragoste cu Rachael ca şi cum ar fi o femeie e zădărnicită de nucleul neobosit al fiinţei ei electronice. Nu vreau să spun că deschide o uşiţă din pieptul ei, că-i împinge sânul drept într-o parte, scoţând la lumină un labirint de solenoizi senzaţionali, adevărate realizări de ultimă oră, şi de tranzistoare servo-asistate. Nu e aceasta descoperirea pe care o fac el şi publicul; asta se ştie deja. Ceea ce trebuie dezvăluit e, pur şi simplu, măsura în care reuşesc, atât femeia androidă cât şi bărbatul uman, să respingă şi să înăbuşe tot ce este artificial şi mecanic în dorinţa lor mistuitoare. Amândoi se prefac dar asta e ceva extrem de obişnuit, în zilele noastre sexul e abordat în acest mod; în timpul actului sexual, ambii parteneri îşi suspendă raţiunea, în numeroase privinţe. Aici întrebarea este: cât de departe poate merge aşa ceva? Dorinţa pe care o simt amândoi poate fi menţinută cu succes, sau, din cauza structurii ei, se stinge tot mai mult şi mai mult pe măsură ce pătrunde el în profunzime spre amara dezamăgire a amândurora?

viseaza androiziiAm senzaţia că, după cuvintele mângâietoare, afectuoase, cei doi pot ajunge la concluzii sau la consecinţe extrem de încărcate de ură; actul pe care l-au săvârşit de comun acord a înrăutăţit şi mai mult lucrurile, ceea ce s-ar putea exprima foarte bine prin dezamăgirea pe care şi-au pricinuit-o şi prin ura pe care şi-au stârnit-o reciproc.

După un asemenea rezultat mizerabil, poate că, din când în când, o trecere gradată la Isidore şi Pris ar putea reprezenta o scenă mai optimistă decât ar fi de aşteptat. Ca o ironie a sorţii, cel care reuşeşte ar putea fi Isidore datorită propriei lipse de experienţă. Iar acest fapt ar putea oferi o bază augmentată a tristeţii de care este cuprins la moartea celor trei androizi.

Eşecul actului sexual dintre Rick şi Rachael ar putea duce, în final, la o distrugere totală a înţelegerii de care dădeau dovadă unul faţă de altul, o temă similară cu cea din O Călătorie în India (romanul lui E. M. Foster). Şi, dacă această profundă şi definitivă înstrăinare îl ajută pe Rick în misiunea sa de căutare şi distrugere a lui Pris Stratton face posibilă uciderea ei atunci tema sexului a fost pusă, în ceea ce priveşte acţiunea cărţii, în slujba unui scop esenţial (ceea ce nu s-a întâmplat de fapt până acum; în versiunea tipărită, a fost vorba doar de un soi de interludiu). Da, faptul că amintirea apropierii sale de Rachael sau a încercării de a se apropia de ea, făcând tot ce i-a stat în puteri îl dezgustă pe Rick poate fi vital în pentru hotărârea lui de a-i ucide pe ultimii trei androizi şi pentru succesul acestei acţiuni.

Mă opresc cu speculaţiile în acest punct şi aştept cu speranţă o reacţie, oricât de desconsideratoare ar putea fi, la adăugirile făcute aici, ca o continuare a analizei romanului.

 În românește de Ana-Veronica Mircea