Philip K Dick reading blade reviewFLORIN PÎTEA

 

DICKŢIUNI

 

La început a fost camera obscură, cu o gaură în zid prin care lumina se târa ca să împrăştie pe peretele opus miniaturi răsturnate ale lumii de afară. Apoi a fost cinematograful, unde oamenii plăteau ca să intre. Ecranele s-au făcut mai mici şi le-au invadat locuinţele, iar pe urmă imaginile s-au făcut şi mai mici şi au încăput pe dosul ochelarilor. Apoi, lasere incredibil de subţiri le-au scris oamenilor imagini minuscule pe retine.

În cele din urmă, cuplarea sistemului nervos central la reţeaua informatică a trimis goana bezmetică a imaginilor direct în creier, în centrul văzului, şi a suprapus nenumărate secvenţe fantomatice peste viziunea lumii exterioare, estompând treptat graniţa dintre ficţiuni şi realitate.

Cândva, cu mult timp în urmă, au existat întrerupătoare pentru ca oamenii cu ochii arşi să poată înlocui imaginile cu bezna odihnitoare, măcar o vreme. Dar constructorii le-au eliminat de mult şi nimeni nu-şi mai aminteşte de ele…

 

 

philip kLIVIU RADU

 

CEVA MĂRUNT, CEVA FĂRĂ IMPORTANŢĂ…

 

 

Markham Kavendish venise pe jos, iar Ashton Smith se întrebă dacă făcuse acest lucru pentru că îi plăcea să se plimbe, pentru că nu avea bani pentru taxim sau pentru că era zgârcit de felul lui. Evident, întrebările pe care şi le punea erau strict profesionale, nu-l interesau plăcerile domnului Kavendish, dar dacă acesta nu avea bani sau, prin firea sa, era înclinat să nu se despartă de cei pe care îi avea, atunci era posibil ca PermMem să aibă probleme cu un asemenea client, iar datoria sa era să evite orice probleme.

Se uită din nou la bărbatul solid ce stătea stingherit pe scaunul din faţa sa, cu mâinile pe genunchi. Mâini mari, puternice, de muncitor sau de practicant al unor sporturi din vechime.

Munca fizică era executată doar de androizi, existau reglementări foarte serioase în privinţa asta, deci dacă individul trudea cu braţele nu putea să facă aşa ceva decât în cadrul unor operaţiuni ilegale. Un motiv în plus să-i facă vânt.

Kavendish nu arăta ca un om bogat, care-şi permitea să practice alpinismul, expediţiile în junglă, tenisul sau alte activităţi obositoare şi riscante, pe care anumite persoane le considerau distracţie. Era îmbrăcat într-o salopetă verzuie, banală, ca multe altele, dintr-un material ieftin şi rezistent. Părul blond îi fusese tuns scurt, avea faţa bine rasă şi pe figură îi zăbovea un zâmbet stingher.

Poate, totuşi, ar merita să discute cu el, îşi spuse Ashton Smith. Să vadă ce vrea, apoi să decidă dacă era vorba de un client obişnuit sau…

Sau ce? Un spion al celor din Tau Ceti care încerca să se infiltreze într-o organizaţie guvernamentală? Un inspector al Departamentului de Sănătate Mintală sau un agent al FBI, care verifica dacă la PermMem se respecta legislaţia federală?

Domnule Kavendish, aş dori să-mi vorbiţi despre dumneavoastră, să-mi explicaţi ce doriţi de la noi. Abia după aceea vă vom explica riscurile pe care vi le asumaţi şi vom decide împreună dacă vom continua. Dar, înainte de orice, aş vrea să vă spun că serviciile noastre costă mult.

Cunosc preţurile, îi răspunse Kavendish, cu voce de bas. Am vizualizat catalogul dumneavoastră înainte de a vă contacta. Mi le pot permite, dacă asta vă preocupă…

Nu vreau să fiu ipocrit şi să susţin că  nu suntem interesaţi de situaţia financiară a unui potenţial client. După cum v-am spus, nu numai banii contează. Dar, deocamdată, povestiţi-mi despre dumneavoastră.

Mare lucru nu-i de povestit. Sunt supraveghetor într-o fabrică de motoare pentru taximuri… soţia e controloare de relaţii la metrou… nu avem copii… şi mi-am dorit întotdeauna să pot povesti prietenilor cu care joc poker în fiecare sâmbătă seara despre excursia pe care am făcut-o pe Marte. Numai că nu avem atât de mulţi bani ca să facem cu adevărat o asemenea excursie… aşa că m-aş mulţumi cu amintirile.

Foarte bine, îşi zise Ashton Smith. Nimic deosebit, o mare parte din clientela PermMem făcea parte din aceeaşi categorie. Decise să accepte comanda şi-l dădu pe Kavendish pe mâna Lionelei, să completeze formularele şi să stabilească împreună cu designerii conţinutul şi forma amintirilor ce urmau să-i fie implantate. Şi, bineînţeles, să facă transferul banilor în contul PermMem… Înainte ca Markham Kavendish să părăsească biroul, Smith făcu ultima şi cea mai importantă verificare, scotoci prin banca lor de date, ca să se convingă că individul nu avea implantată o altă amintire fictivă.

Nu avea.

Totul era în regulă, puteau să treacă la treabă.

Peste o jumătate de oră, Lionela îl anunţă că Markham Kavendish fusese dus în sala de implantare şi fusese anesteziat. Ashton Smith abandonă ştirile mondene şi se duse şi el în sală. Nu era nevoie de el, operaţia se transformase de multă vreme într-o chestie de rutină, dar aşa cerea tradiţia, iar clienţii erau plăcut impresionaţi de prezenţa directorului, care veghea personal ca totul să fie în regulă…

Totul se desfăşura ca de obicei… când, deodată, se declanşă sirena, anunţând ceva grav.

Toţi se repeziră la monitoare, încercând să descopere ce se întâmplase.

Idiotul ăsta mai avea un implant! exclamă Bronio, furios.

Nu-i nimic, îl taxăm pentru că ne-a minţit, decise imediat Ashton Smith. Eu zic să continuăm…

Nu putem, implantul ăla are un nivel de protecţie nemaiîntâlnit…

Atunci nu-i mai implantăm nimic şi-i luăm banii, concluzionă Smith.

Apoi îşi aduse aminte de regulamentele guvernamentale şi-i spuse lui Bronio:

Fă o verificare de rutină, vezi ce conţine implantul şi pregăteşte un raport către FBI.

Se gândea să se întoarcă în biroul său, să continue să se uite la ştirile mondene, când Bronio îl întoarse din drum:

Am terminat scanarea. E o chestie ciudată… implantul individului e identic cu amintirile sale normale…

Asta chiar era o chestie ciudată, îşi zise Ashton Smith. O să anunţe toate agenţiile guvernamentale, plus armata. De ce şi-ar fi făcut cineva un implant de memorie identic cu amintirile normale?

Fă o scanare comparativă completă, îi ordonă el lui Bronio. Trebuie să existe nişte diferenţe…

Scanarea comparativă completă dură aproape o oră. Clientul dormea liniştit, pentru că doza de anestezic fusese suficient de mare.

În cele din urmă, Bronio spuse, destul de nelămurit:

Am descoperit o mică diferenţă…  pare ceva mărunt, fără importanţă, ceva din fundal, din decor, fără legătură cu amintirile în sine…

Dă-mi o vizualizare, spuse Ashton Smith.

Bronio tastă de zor nişte comenzi şi, în cele din urmă, pe monitor apăru imaginea din memoria normală a lui Kavendish, care nu se potrivea cu amintirile implantate.

Ashton Smith se uită atent: o noapte de vară, senină, aşa cum se întâmpla o dată la câţiva ani. Iar pe cerul acela plin de stele luceau două luni pline…

quote-it-is-sometimes-an-appropriate-response-to-reality-to-go-insane-philip-k-dick-50469 

 

CRISTINA SĂVESCU

 

MONITORUL DE VISE

 

philipkdickrecliningMonitorul intră iar în transă, după o scurtă pauză de masă. Ura întreruperile, deşi ştia că trebuie să se hrănească. Altfel n-ar fi putut să-şi îndeplinească datoria. Aşa cum i se explicase atunci când fusese ales, sarcina lui era foarte importantă. Trebuia să recepteze visele oamenilor de la suprafaţa planetei, să le aleagă pe cele mai interesante, mai fascinante, apoi să le transmită Conducătorilor. Ei ştiau să analizeze ceea ce primeau de la el şi să afle ceea ce doreau oamenii mai mult. Cele mai ascunse şi mai adevărate dorinţe ale oamenilor nu sunt cele mărturisite conştient, ci cele aduse la suprafaţă doar în timpul somnului. Pe când se antrena, învăţase destule despre mintea umană ca să înţeleagă asta. Conducătorii puteau astfel să ia cele mai bune hotărâri pentru a-i face pe oameni fericiţi. Era foarte mândru că fusese ales să facă asta şi că avusese calităţile necesare. Se simţea folositor cu adevărat şi era o experienţă minunată. Călătorea aproape tot timpul printre milioane de vise, printre bucurii şi dureri, plăceri şi spaime, poveşti fantastice şi vieţi obişnuite, cele mai fascinante dintre toate. Era cel mai fericit dintre oameni.

 

În Oraşul Orbital, Conducătorul îşi termină cele câteva treburi plicticoase din acea zi, apoi se îndreptă spre pat. Urma momentul cel mai aşteptat din fiecare zi: conectarea la monitorul de vise. Pentru simţurile tocite ale Conducătorilor, visele bieţilor supuşi de pe suprafaţa planetei erau cel din urmă drog şi singurul inepuizabil. Înainte de a intra în lumea visului, Conducătorul surâse gândindu-se la naivitatea monitorilor. Dar cum altfel ar fi putut fi convinşi să-şi lase minţile înrobite pe vecie maşinilor telepatice?

 

 

MARIAN TRUŢĂ

 

UBIK, MON AMOUR

 

ubik3Eva îmi arăta un tub subţire, argintiu, numai bun de ţinut în el o ţigară de foi. Sau o duşcă de coniac fin.

Aici se ascunde realitatea, m-a avertizat ea surâzând şi agitând tubul.

Aş fi preferat să nu surâdă. Era oricum urâtă, cu ochii bulbucaţi, părul vraişte, urme de vărsat de vânt pe obraji, ţâţe cât două nuci, din acelea care trec cu comprese, picioare ca nişte fuse şi terminate cu o pereche de glezne solide, de luptător în circuitul K1. Surâsul era tot ceea ce lipsea din fiinţa sa ca să alunge orice mascul întreg la minte din preajmă. Dar eu nu eram întreg la minte. Eram asistentul ei şi râvneam la postul de şef al Catedrei de Chimie de la Universitate. Adică postul ei. Eva urma să plece în Capitală şi, conform tradiţiei Universităţii noastre, ea trebuia să-şi aleagă un succesor. Adică pe mine. După care, încoronat de propria-i mână, puteam să-mi fac de cap. Să mă răzbun pe anii de ascetism pe care îi îndurasem lângă Eva. Nu suporta prin preajmă femeile. Sunt proaste de bubuie, spunea ea. Dar sunt drăguţe, adăugam eu în gând.

Am întins mâna spre tubul metalic, dar Eva m-a oprit.

Ai răbdare. Priveşte bine în jur, ca să ai termeni de comparaţie cu ceea ce vei vedea… în realitate.

Eram la conacul ei. Dăduse o petrecere de adio şi avusese invitat tot corpul profesoral din Universitate. Numai bărbaţii, desigur. Petrecerea nu durase mult. Eva intimida şi nu era deloc o gazdă amabilă. Invitaţii plecaseră destul de repede invocând tot felul de pretexte. Atunci am aflat că jumătate dintre profesorii din Universitate suferă de migrene iar cealaltă jumătate au copii mici şi soţii incapabile să aibă grijă de micuţi. Catedra de Chimie rezistase cel mai mult, dar şi colegii mei, rând pe rând, au dat bir cu fugiţii. Rămăsesem singur şi mă bucuram de stoicismul meu. Mă vedeam clar câştigător.

Am privit de jur împrejur. Pereţii sufrageriei, din sticlă mată, cu lumini dinamice şi savant dispuse prin colţuri, fotolii ergonomice, măsuţe joase, din plastic şi inox, plus un ecran uriaş care acoperea unul dintre pereţi… Apoi, butoane cu funcţii misterioase pe marginile fotoliilor… Dacă printre invitaţi ar fi apărut şi Jean-Luc Picard, nimeni nu s-ar fi mirat.

Am privit, am văzut…, i-am spus eu.

Ai privit, ai văzut, m-a maimuţărit ea. Nu ştii nimic şi mai vrei să-mi iei locul. Te holbezi la pereţii vilei mele, dar în cap ai numai fumuri şi sex. Care este, atunci, realitatea? Te uiţi la mine ca la un măturoi care tocmai şi-a terminat tura într-o toaletă de la gară. Dar, în acelaşi timp, mă admiri pentru mintea mea. Dacă aş fi arătat ca una dintre paraşutele alea de studente, ai fi tăbărât deja pe mine rostind fel de fel de cretinisme masculine. Cu gândul că mâine ai să te cocoţi pe catedră şi lumea se va uita la tine cu gura căscată, ca la bâlci. Care să fie realitatea? În mintea ta?

Am încremenit. Ce naiba voia să spună? Că nu-mi dă mie postul? Sau era doar una dintre şicanele ei obişnuite?

Nu te teme, ai să ajungi unde doreşti. Dar mai întâi trebuie să meriţi. Trebuie să vezi realitatea aşa cum este…

Şi, pe când rostea aceste cuvinte, a desfăcut capacul tubului metalic. Era un banal spray. L-a îndreptat spre mine şi mi-a pulverizat conţinutul direct în ochi. Am sărit în picioare. 

Ai înnebunit! Nu mai văd nimic!

Linişteşte-te, ai să vezi imediat, a spus ea cu un glas rece.

A avut dreptate. Începeam să disting contururi, apoi detalii… Eva, în faţa mea. O masă de lemn pe care se sprijinea. Pereţii, întunecaţi, acoperiţi cu lambriuri din lemn. Fotolii tapisate. Din tavan cobora un candelabru, iar în locul ecranului uriaş se regăsea un tablou pictat în culori sumbre.

Ce naiba e asta? am bolborosit.

Realitatea! a exclamat ea. Mă rog, o parte a realităţii. Nu te teme, nu ai orbit, pur şi simplu ochii tăi încep să vadă lumea aşa cum este. Dar ne aflăm într-o etapă intermediară acum. Lumea din care am plecat era iluzia perfectă. Un singur lucru a evoluat din epoca pietrei până astăzi: minciuna. Primul animal care a minţit s-a transformat în om. Am reuşit să rafinăm atât de mult minciuna, încât ne-am creat rapid iluzia de progres. Iar ochii mint cel mai bine, sunt organul care se lasă cel mai uşor înşelat. Eu nu am făcut altceva decât să născocesc un drog care să elibereze ochii de iluzii!

Am privit-o buimac. Era tot ea, la fel de slută dar parcă altfel. Ochii păreau albaştri, dar asta poate din pricina luminii reduse care izvora din candelabru. Părul avea o nuanţă de galben stins. Iar puloverul pe care-l purta parcă nu mai era aşa de lălâu. Parcă se mula cumva pe ceva. În mână nu mai avea tubul argintiu, ci o casetă din lemn, frumos împodobită cu miniaturi.

Aici se ascunde realitatea, a continuat ea deschizând caseta şi împingându-mă la loc pe fotoliu.

Eram aproape paralizat, dar nu ca efect al drogului pe care mi-l împroşcase în ochi ci, mai degrabă, din pricina groazei. Aşa că am lăsat-o să se apropie de mine, fascinat şi terifiat, deopotrivă. În caseta de lemn se găsea un amestec gros, ca un terci.

Închide ochii, mi-a şoptit şi m-am supus.

Am simţit degetele Evei cum îmi intind pe pleoape un strat subţire din acel terci fără nume. Răcoare peste pleoape. Auzeam respiraţia ei calmă, regulată. Simţeam o mireasmă discretă de iarbă.

Poţi deschide ochii, m-a anunţat.

Am privit în jur. Eram în aceeaşi cameră, fireşte. Numai că pereţii erau acum din piatră sură, iar în locul tabloului se afla întinsă o superbă tapiserie. Masa pe care Eva continua să se sprijine era făcută din bârne groase şi era plină de bucoavne vechi; fotoliul pe care şezusem era de fapt un scaun simplu, întocmit din stinghii de lemn şi dintr-o pânză aspră. Candelabrul suferise şi el modificări devenise acum un cerc din fier plin de lumânări, spânzurat de tavan prin patru lanţuri groase. Dar nu atât ambientul mă nedumerea, cât modificarea pe care-o suferise Eva. Ochii, categoric albaştri, erau adumbriţi de pleoape şi gene aproape perfecte. Iar părul ei, des şi mătăsos, se revărsa într-o cascadă galbenă pe umerii rotunzi. Purta o cămaşă care-i scotea în evidenţă pieptul, în timp ce corsajul de deasupra cămăşii reliefa o talie pe deplin armonizată cu şoldurile.

Ce drog e ăsta? am murmurat. Parcă visez…

Nicidecum… abia acum te trezeşti. Dar mai avem de făcut un drum, până în profunzimile realităţii.

Acum avea în mână un mojar de cremene. A luat pe vârful degetelor un praf din mojar şi mi-a poruncit iarăşi să închid ochii. Am simţit cum îmi masează pleoapele şi m-am lăsat în voia degetelor ei. Teama şi groaza se preschimbaseră în plăcere. Îi simţeam trupul aproape, cald şi generos, îi simţeam respiraţia pe chip, o mireasmă de iarbă crudă. Am întins mânile şi, orbeşte, i-am căutat carnea tare a şoldurilor. Eva a prins a râde.

Deschide ochii, mi-a spus şi s-a tras iară din faţa mea.

Eram într-o peşteră.

Sfârşitul călătoriei, ultimul palier al realităţii.

O peşteră, o grotă, Eva se sprijinea de o platformă de piatră, aproximativ orizontală… Pe unul dintre pereţi atârna o blană uriaşă de urs, iar în loc de candelabru aveam parte de un opaiţ agăţat de tavan cu o funie vegetală. Undeva, într-un colţ, ardea un foc pe o vatră din piatră. Iar Eva… Eva era… Femeia Perfectă. Adică femeia pe care nici măcar în vise nu ai curaj s-o vezi. Şi nu purta decât o pelerină grosolană, din piei de animale, care mai mult arăta decât acoperea. Am simţit o dorinţă năprasnică, voiam să o posed acolo, pe pietrele acelea colţoase, să-i frământ carnea în mâini şi nimic altceva să nu se mai întâmple.

Cum crezi că m-aş putea apropia de tine? mi-a spus ea, parcă citindu-mi gândurile. Ai măcar cea mai vagă idee despre cum arăţi?

Mi-am privit trupul şi am urlat. Eram un troglodit, acoperit cu păr, un neanderthalian evadat din cine ştie ce muzeu. Şi, cu toate că nu aveam la îndemână o oglindă, mi-am dat seama, cu ajutorul degetelor, că şi chipul meu căpătase expresia unei Bestii de început de lume.

De acum ai postul meu, a mai spus ea hohotind. Eşti pregătit să vezi realitatea aşa cum este.

Când trece efectul drogului?

Nu trece. Nu are ce să treacă. De acuma, ochii tăi văd lumea aşa cum este.

Am simţit cum mă cuprinde mânia, am vrut s-o înşfac, dar sprintenă a fugit de mine şi a ieşit din grotă. Am încercat s-o urmăresc numai că mişcările, deşi agile, îmi erau prost coordonate. În cele din urmă am ieşit… afară. Şi am văzut o mulţime de antropoide, aidoma mie, rătăcind de colo până colo, rânjind unele la altele, zbierând şi râgâind foneme guturale. O pădure rară se întindea în faţa ochilor mei. Din loc în loc, bordeie meschine imitau prost structura unui oraş. Eva nu se zărea pe nicăieri. În urma mea însă, coasta unui munte, plină de intrări în alte grote… Atunci am înţeles. Aceasta era lumea, adevărata lume, iar progresul, civilizaţia, nu erau decât o iluzie. Şi, surprinzător, m-am adaptat apoi, în zilele ce-au urmat, perfect cu noua realitate… 

Da, sunt titular la Catedra de Chimie a Universităţii. Adică nu fac altceva decât să caut tot felul de plante şi să le zdrobesc cu ajutorul a două pietre. Şi să învăţ o ciurdă de maimuţoi să facă la fel. Ştiu că undeva există Oraşul. Îl ghicesc în dispunerea bordeielor. Undeva există Lumea sau Iluzia de unde am venit. Şi amestec ierburi şi plante fără nume, încercând să recompun Epoca mea printr-un alt Drog sau Iluzie. Mi-e teamă însă că nu voi reuşi niciodată. De acuma, ochii mei nu mai pot vedea decât Adevărul…

 

 

FLORIN PÎTEA

 

PHILIP

 

Dick_books1Pe alţii îi vizitează vecinii, prietenii, colegii de serviciu şi, cel puţin o dată pe an, perceptorii de impozite. Pe mine mă vizitează Philip.

Apare din senin, iar în ultimul timp şi-a luat obiceiul să stea din ce în ce mai mult, prelungindu-şi vizitele neanunţate. Nu mă deranjează venirea lui, pentru că oricum stau singură şi nu am niciodată mare lucru de făcut. Nu-l pot acuza că din cauza lui pierd vremea sau că aş avea treburi mult mai importante pe care mă împiedică să le duc la bun sfîrşit.

Nici azi nu face excepţie. Mă pomenesc cu el în cameră fără să-mi dau seama când a intrat. În ciuda faptului că e atât de înalt şi masiv, Philip se mişcă repede şi fără zgomot.

— Ce mai faci? zice el.

Întrebarea, venită de la oricine altcineva, ar părea banală şi politicoasă. Numai că, venind din partea lui Phil, nici o întrebare sau remarcă nu e atât de banală pe cât ar părea. În ochii albaştri, în care sclipeşte o intensitate greu de suportat, i se citeşte faptul că aşteaptă cu mare interes cu totul alt răspuns decât banalul „Bine“ pe care oricine l-ar spune dintr-un reflex înrădăcinat pe tot parcursul existenţei sale de fiinţă socială.

Ridic din umeri şi zâmbesc:

— Ce să fac… După cum se vede.

Fără să fie invitat, Philip se aşază dinaintea mea. Nu se osteneşte să caute un scaun, ci ia loc direct pe podea. Încă nu am aflat de unde a căpătat manierele astea, ca şi obiceiul de a sta tot timpul cu cămaşa scoasă din pantaloni, sau de ce a renunţat la disciplina zilnică a bărbieritului, dar într-o bună zi am să-l întreb. Nu chiar azi, fiindcă nu aş vrea să se simtă stânjenit. Într-o altă zi, cu siguranţă.

— Nu pot să cred cât de mult te încăpăţânezi în ciuda evidenţelor, zice el. De ce nu accepţi adevărul?

Iar începe. M-a exasperat cu ideile astea ale lui. La început, pe parcursul primelor vizite, se străduia să fie drăguţ cu mine. E atât de cult şi manierat, ştie o mulţime de lucruri despre muzica simfonică şi despre filozofie, încât îl aşteptam cu plăcere. Dar treptat a început să-mi vorbească din ce în ce mai des despre lucruri ciudate, foarte diferite de acelea pe care le-am învăţat la şcoală, iar, atunci când încerc să-l contrazic, între noi ia naştere o tensiune tăcută, nearticulată în cuvinte, dar cât se poate de prezentă. Deşi nu dă semne că s-ar fi enervat, din privire îmi dau seama că nu suportă ca eu să nu mă las convinsă de argumentele lui.

— Care adevăr, Philip?

— Te încăpăţânezi să te laşi înşelată de aparenţe, în loc să cauţi dincolo de vălul iluziilor şi să capeţi acces la adevărata realitate.

Iar povestea cu adevărata realitate…

— Care aparenţe? Cum să pun sub semnul îndoielii ceea ce văd şi aud? Cum să mă îndoiesc de faptul că Ted Kennedy este preşedinte, aproape de sfârşitul celui de-al doilea mandat?

— Ted Kennedy, zici?

— Da, Ted Kennedy. L-am văzut de atâtea ori la televizor, i-am ascultat discursurile…

Zâmbeşte cu indulgenţa superioară a unui adult care trebuie să-i explice pentru a nu se ştie câta oară unui copil nu prea strălucit cum se utilizează regula de trei simplă.

— Televiziunea e un excelent mijloc de manipulare. În locul lui Ted Kennedy, despre care susţii cu atâta înfocare că ar fi preşedinte, în faţa camerelor de luat vederi ar putea la fel de bine să apară un figurant, sau chiar un simulacru, un android.

Încerc să par amuzată, dar privirea lui albastră, pătrunzătoare, citeşte prin expresia pe care mi-am aşternut-o pe figură.

— Aşa încât de ce-ar fi Ted Kennedy preşedinte, la urma urmei?

— Philip, chiar trebuie să continuăm aşa la infinit? Ţi-am mai spus că am dat mâna cu Ted Kennedy acum şapte ani, în timpul primei lui campanii electorale pentru preşedinţie.

— Putea foarte bine să fie un figurant, după cum ţi-am explicat deja. Poate că nu există o familie Kennedy, la urma urmei.

Nu-l las să continue, fiindcă de fiecare dată când aud aşa ceva mă înfurii cumplit.

— Şi-atunci, cine stă la Casa Albă de aproape douăzeci şi patru de ani, mă rog frumos? Ştii bine că John F. Kennedy a avut două mandate, apoi Bobby încă două şi, în cele din urmă, a venit rândul lui Ted. Care nu e cine ştie ce preşedinte, între noi fie vorba, dar îi are consilieri pe ceilalţi doi.

— Ce dovezi ai că nu sunt cu toţii nişte simulacre?

În ultimul timp, a repetat întrebarea asta absurdă până la exasperare, dar o spune pe un ton atât de potolit, de calm, de rezonabil, încât o clipă, doar o clipă, aproape că sunt tentată să-i dau crezare. Dar, de la un timp, poate în urma acestor discuţii pe care le-am avut cu Philip, am învăţat şi eu câte ceva.

— Tu ce dovezi ai că sunt nişte simulacre?

Însă Phil nu-i aşa uşor de prins. Mai demult mi-a spus nişte poveşti ciudate cu un cordon de lampă care nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, cu amintiri despre alte lumi prezente şi zeci de alte aşa-zise teorii, care de care mai aberante.

De data asta nu spune nimic, cel puţin o vreme, ca şi când răspunsul ar fi mult prea evident ca să se mai ostenească el să-l enunţe.

— Vezi că nu ai argumente solide? zic, dornică să-l întărât din nou.

— N-ai înţeles, spune el cu un zâmbet blând. Nu susţin că familia Kennedy, în mod special, ar fi de fapt constituită din simulacre, ci mai degrabă că numeroase segmente din ceea ce consideri a fi realitatea ar putea să nu fie ceea ce par.

— Asta e o afirmaţie atât de vagă încât oricine ar fi de acord cu ea. Dar, Phil, povestea asta cu simulacrele, cu androizii, e pur şi simplu…

— Realitatea de lângă noi pe care refuzăm s-o acceptăm în ciuda evidenţei sale? completează el cu un aer îndatoritor.

Fără să vreau, mă bufneşte râsul. Şi lui îi apare un zâmbet pe faţă, luminându-i cu sclipirea dinţilor barba uşor încărunţită.

— Ai fost vreodată la un consult psihiatric, Phil?

Încetează să zâmbească, iar privirea lui se desparte de a mea pentru a rătăci undeva, pe un perete.

— Dacă ai şti de câte ori… Numai că psihologii, psihiatrii, psihanaliştii şi toţi ceilalţi membri ai grupurilor profesionale psi- sunt şi ei nişte oameni, la urma urmei. Dacă identifici cu precizie pe ce teorii îşi bazează evaluarea pacienţilor, iar apoi le zici exact ceea ce au fost învăţaţi că ar trebui să audă, mă tem că ei, sărmanii, nu mai au cum să-ţi aplice alt diagnostic decât acela către care i-ai condus.

Asta explică foarte bine cum se face că Phil, în ciuda ideilor aberante în care crede cu sinceritate, se află încă în libertate în loc să fie internat undeva, într-o instituţie psihiatrică.

— Presupunând, de dragul demonstraţiei, că ai avea dreptate şi că realitatea mea nu e ceea ce pare a fi, cum e de fapt lumea? Cine e preşedinte la Casa Albă, spre exemplu?

— Cum e de fapt lumea? repetă Phil clătinând din cap. Asta e o întrebare foarte grea, la care crede-mă că am căutat răspuns toată viaţa. Însă cum ai reacţiona dacă ţi-aş spune, spre exemplu, că la Casa Albă s-au perindat indivizi ca Richard Nixon…?

— N-a avut niciodată vreo şansă împotriva lui John F. Kennedy.

— Şi dacă Kennedy a fost asasinat la Dallas în 1963?

— Şi mai ai şi alţi preşedinţi imaginari?

— Ronald Reagan…?

Încep din nou să râd, pentru că astăzi Philip e mai amuzant decât de obicei. Şi lui îi strălucesc ochii, dar nu din cauza amuzamentului.

Ronald Reagan? Mai apare şi acum în filme western. Cine mai vine la rând? Elvis Presley? Frank Sinatra?

Phil clatină din cap.

— Poate că ar fi făcut mai bine să rămână actor. Teoria lui reaganomică a dat multe lucruri peste cap. La un moment dat, din cauza reducerilor de buget, nebunii din azile au fost puşi în libertate.

— Cine ştie, poate că n-a fost chiar ideea cea mai rea. Şi aşa zici că s-au petrecut lucrurile în versiunea ta? Nixon şi Reagan?

— Nu numai ei. Au fost şi alţii înaintea lor, între ei…

— Dar, presupunând că JFK ar fi fost asasinat în 1963 (deşi l-am tot văzut la televizor de-atunci încoace), de ce nu a devenit preşedinte Bobby?

— Pentru că a fost asasinat în 1968.

— Bănuiesc că şi pe Ted l-au asasinat…

— Nu. Pe Ted nu. Dar nu a devenit niciodată preşedinte.

— Şi ce te face să crezi că Nixon, Reagan şi ceilalţi preşedinţi despre care pretinzi că au fost în locul fraţilor Kennedy la Casa Albă nu erau nişte simulacre, nişte androizi construiţi din circuite electrice şi angrenaje? întreb, triumfătoare.

— Aici e problema, că eu de fapt am convingerea că asta sunt cu toţii. Simulacre.

Mă ridic şi încep să mă plimb agitată încoace şi încolo.

— În cazul ăsta, Philip, ce importanţă are dacă simulacrul acela este numit Richard Nixon sau Ted Kennedy?

— Exact asta încercam să te fac să înţelegi. Că nu are nici o importanţă. Că de fapt contează realitatea aflată dincolo de vălul acestor iluzii.

— Continuând pe firul acestei logici aberante, ce te face să crezi că eşti real, Phil?

— Ce te face să crezi că eşti reală?

Mă apropii de el şi mă uit fix în ochii lui, dar privirea sa albastră nu se abate, ci rămâne neclintită.

— Am avut operaţii chirurgicale. Am văzut când m-au deschis la zece ani ca să-mi scoată apendicele. Am organe, Philip, nu circuite şi angrenaje. Ştiu. Le-am văzut.

— Poate că eşti un simulacru deosebit de bine realizat. Sau poate că ţi s-a făcut un implant de memorie despre o operaţie chirurgicală care în realitate nu a avut loc niciodată.

— Atunci, poate vrei să mă convingi că toată viaţa mea e un implant de memorie, o iluzie! Expediţiile pe Marte din anii ’70, pe care le-am urmărit la televizor, războiul din Vietnam, pe care Statele Unite l-au cîştigat în 1964, şi aşa mai departe!

— Nu neapărat un implant de memorie. Dar poate o iluzie, răspunde Philip.

N-am să înţeleg niciodată cum poate întemeia convingeri atât de ferme pe dovezi aşa de firave, sau mai degrabă inexistente. Mă pregătesc să-i dau o replică usturătoare, dar discuţia ne este întreruptă de voci venite de dincolo de uşă:

— …E-aici, domnule doctor. Jane Kindred Dick, născută la 16 decembrie 1928 în Chicago. Suferă de schizofrenie, iar în ultimul timp starea i s-a agravat. Are halucinaţii în care-i apare fratele ei, Philip, care a murit imediat după naştere, la 26 ianuarie.

Ca prin vis, pe peretele capitonat al celulei în care stau legată în cămaşă de forţă îmi apare o stelă funerară aflată în Fort Morgan, Colorado, pe care sunt gravate prenumele fratelui meu, împreună cu datele pe care le-a amintit vocea îngrijitorului, şi prenumele meu, cu data naşterii şi o liniuţă.

Dar iluzia se destramă repede, iar fratele meu zâmbeşte trist, aşezat lângă mine, şi clatină din cap:

— Să nu crezi nimic din ceea ce-ţi spun ceilalţi. Totul e o iluzie, un complot urzit împotriva ta. De fapt, realitatea este cu totul altfel…