gar11Era afară un cer de stătea să-ţi zdrobească ţeasta. Un vânt iute, asortat cu o ploaie măruntă, chinuia ferestrele caselor. Gurgui patina prin mâzgă, îndârjit să ajungă la uşa birtului Marghioalei, situat în deal, între magazinul cu acelaşi nume şi colţul celei de-a doua străzi. Dădu buzna prin uşa cu clopoţel şi zgribulit ca toate alea se înfipse în scaunul înalt din faţa barului.

– Da, ce mai zic ăştia, se scutură rebegit, cu privirile înfipte anapoda într-un televizor, în timp ce se chinuia să se caţere pe scaunul supradimensionat, singurul rămas liber, de altfel.

– Ă? se trezi Culea din reverie. Privea concentrat la televizor şi lucrul ăsta îl făcea cu un asemenea ataşament, încât jurai că e cel mai important eveniment din viaţa lui.

– Ce mai mint ăştia, repetă cu răbdare Gurgui.

– Chestii. Nasoleli.

– Ce, vreun război?

– Nţ, se strică vremea.

Ce? Gurgui rămase un pic suspendat între două reacţii. Ce mă? Apoi se scutură şi trase concluzia că evenimentul  în sine n-avea nimic tragic în el. Că doar nu era cazul să se teamă pentru viaţa lui, este?

– Şi? Ninge sau ce dracu’ ?

– Plouă.

Oricum, n-avea cum să ningă. Era un mijloc de iulie arzător, într-o zonă climaterică destul de rigidă care nu permitea abateri masive de la normă.

– Ok, plouă. Şi?

– Băi, mă laşi, mugi în surdină Culea, înţepând ecranul cu privirile.

Celălalt, deşi neterminat, ridică din umeri. Îl ştia de prea mult timp pe ţicnit ca să nu remarce că se lipea strâns de câte o veste până ajungea invariabil la dilimangeală.

– Fă-ţi piscină repede, poate are timp să se umple, îl persiflă plictisit, mângâind sticla întinsă pe muteşte de Marghioala (scundă, grasă şi pitită după bar) în semn de recunoaştere al anilor de frecat menta pe-acolo. Dar Culea, draci. Pământ. Părea absorbit de tot şi nu părea un partener bun de vorovit ca-n alte dăţi. Cel puţin nu astăzi.

Scană încăperea cu ochi de vultur. Dacă tot începuse, avea chef de pălăvrăgeală. Adică de un tovarăş volubil care să plătească plin de veselie consumaţia amândorura dacă tot veni vorba. Partea cea mai proastă era că nimeni nu părea suficient de ameţit.

– Şi? Se întoarse înapoi la Culea, nemulţumit de rezultatul căutărilor.

– Va ploua, mă. Rău de tot.

– Adică? Ne-necăm, sau ce?

– Dracu’ ştie. Cică cineva îşi încearcă armamentul meteorologic pe noi.

– Hai mă, că băuşi prea multă zeamă. Pe cine mă-sa să fi deranjat, pe Sersea? Dar Culea părea numai ochi şi urechi pe televizorul ăla. Se pierduse în explicaţiile crainicului şi-i înghiţea cuvintele ca pe bomboane.

– Vere, dă teve-ul ăla mai tare, se enervă Gurgui, decis să toarne v’o două aciduţe pe mama lor de ştiri. Adevărul era că urechile lui nu aveau fineţea restului lumii şi de aia îl apuca strechea uneori la televizor, dacă acesta nu era destul de tare. Bănuia că nu de surzenie era vorba, poate că atenţia îi era de vină. Oricum, se dusese-n mă-sa cheful lui de petrecere, la schimb cu, ia auzi, emisiuni meteo!

-… masive cantităţi de apă se revarsă chiar acum pe terenuri, acolo unde digurile s-au surpat. Adună cu ele case, animale, pomi şi oameni, cei mai mulţi complet luaţi pe nepregătite. Autorităţile …

Gurgui înţepeni. Părea într-adevăr, nasoală.

… dintr-o clipă în alta, vom fi nevoiţi să întrerupem transmisiunea directă, înainte ca apele să  ajungă…

Devenise atent şi sorbea cuvintele crainicului cu aceeaşi osârdie, ca şi ceilalţi. D’aia n-avea cu cine să se înhăiteze. Brusc, deveniseră toţi cetăţeni îngrijoraţi.

– Trei râuri, pe o rază de o sută de kilometri pătraţi s-au umflat de căderile de apă, care au făcut atmosfera aproape irespirabilă în mai puţin de o jumătate de oră. Mi se comunică în cască, exact în acest moment, o veste neplăcută. Trebuie să evacuăm zona, înainte ca apele …

Aprinse ţigara şi expiră pe nas. Unde mama dracu’ se petreceau toate astea? Cât de departe de-aici? Încercă să întrebe cu voce tare. Gura! se auzi dintr-un colţ, glasul dogit al lui Fulmen, un colos de doi pe doi, lipsit total de măsură în ale băuturii şi ocolit mai toată ziua de umilul simţ al umorului. Tăcu, fireşte. Fulmen avea deja ochii roşii.

Se pregăti aşadar să-şi adune catrafusele şi să se care, puţin ofensat de migrenele altora. Nu se ridicase însă bine de la masă, că uşa barului se trânti de perete şi doi tipi se scurseră din ploaia de afară. Privirile injectate îi cotropiră din toate poziţiile, în timp ce aceştia se înfipseră protocolar în faţa lui Culea.

– Profesore, e nevoie de dumneata. Direct la sediu.

Din locul său, Gurgui căscă măselele. Culea profesor? N-avea deloc moacă, deşi n-ar fi putut spune că ştia prea multe despre el. Un client permanent al cârciumii, asemeni lui, anonim, nesigur, pe jumătate cherchelit…

– Ce predai vere, se trezi brusc Gurgui, dar Culea nu răspunse. Acesta tocmai îşi punea o folie de plastic pe umeri, pregătindu-se evident, de plecare. Părea lent şi stângaci, amorţit de alcoolul consumat pe post de mâncare. În mod neaşteptat, unul din cei doi goriloi deschise gura:

– Fizica pământului.

 

*

 

Mare debandadă s-a produs în ziua aia. Televizoarele erau ocupate cu prognozele meteo pe jumătate din continent, un lanţ de cutremure tectonice şi mii de incendii în marile oraşe. Părea un film fără sfârşit, în care lumea părea că se duce de râpă. Gurgui se pitise prudent în casă, luându-şi desigur, ceva muncă de birou: câteva sticle cu număr înfricoşător de grade la alcool, un bax de conserve, un bax de popcorn şi alte mărunţişuri. Păreau absolut necesare postului de spectator la căderea lumii.

Îşi înroşise ochii de către veşti dospea, risipit printre sticle. Nu-i ieşea din minte remarca beţivanului profesor: cineva îşi încerca armamentul pe noi şi în umbra recentelor evenimente, închina să creadă că ştie ce spune. El personal, îşi propuse să alcătuiască o gardă orăşenească, dispusă să-i alerge pe hoţi, chit că dezastrul încă nu-i lovise. Râse, bineînţeles. Nu era treaba lui. Lasă-i pe deştepţi să aprofundeze chestiunea, îşi spuse, mândru totuşi că-i venise o astfel de idee.

Aţipi îmbrăcat, învelit într-o pătură cu miros ascuţit de alcool, vomă şi încă ceva, greu de definit: frică.

 

*

 

În ziua a treia, îl văzu pe Culea pe ecran. Era bărbierit şi uscat, dar cu cearcănele atârnându-i până la subţiori. Părea treaz, dracu’ să-l ia! Pe când el, se chinuia ostenit să-şi mişte hoitul la baie, unde-l aşteptau câteva nevoi amânate prea mult.

N-a prins emisiunea de la început. A auzit doar finalul, puţin după ce a tras apa. Profu’ îndemna lumea ca un adevărat profesionist, să nu intre în panică. Era un eveniment aşteptat de prea mult timp şi cu toate că provoca reacţii secundare, se părea că merită să înduri.

Mă-ta, bă!” hârâi nesigur. „Asta să i-o spui lu’ ăla de-i crapă vaca-n bătătură! Precis îţi detaliază el fenomenul ăsta, legat de merit…!

Astea fiind gândite, în ultimul efort către pat, se ghemui pe covor şi aţipi, înainte să-şi proptească bila de podea. Veneau mizerii mari, veneau… mari, mari… veneau…

 

*

 

Mizerii, da, ăsta era cuvântul. Ca o ploaie repede de vară, evenimentele au luat o amplitudine greu de anticipat în urmă cu doar o săptămână. Politica mondială s-a schimbat pe nesimţite, deşi organismele care o susţineau erau destul de leneşe şi alcătuite din prea mulţi pensionari cârcotaşi. La bază, funcţiona o singură atitudine: salvaţi ce se mai putea! Asta se putea, bineînţeles, traduce în mai multe limbi şi mai multe atitudini: japonezul îşi salva bonsaiul, chinezul – papucii de casă, americanul – puşca şi europeanul – amanta. Peste noapte, fiecare cetăţean al lumii devenise un pic mai responsabil cu familia şi începuse în acest sens, mici manevre de întreţinere pe termen lung: furtişaguri, rezerve alimentare, ceva conturi personale de reglat şi alte chestiuni care nu-ţi treceau prin minte la o primă evaluare. Un lucru bun se distingea din toate: tot ţugulanul îşi salvase computerul şi printr-o pronie cerească, internetul supravieţuise fără dezastre majore. Televiziunile mari, având dezavantajul unor locaţii fixe (potenţial ţinte la evenimentul în curs) au făcut uşurel pasul înapoi. Doar staţiile portabile, radiourile ori celularele mai făceau un ban acolo. Lumea se mutase dramatic şi în bloc pe net. Se semnala un trafic din ce în ce mai mare şi serverele salvate cine ştie pe unde, făceau tot mai puţin faţă.

În privinţa vremii, nimic nou: ploile continuau fără întrerupere, grindina devenea obicei, alunecările masive de teren, o banalitate. Graficul cutremurelor depăşea deja orice previziune. Auzeai peste tot de ninsoare, viscol, tsunami, furtuni, cicloane, chestii care derutau reţeaua mondială de sateliţi. Oriunde căutai, bântuia vreun uragan cu nume drăguţ: Emilly, Mosaka, Lowie, Tutti-Frutti. Ţi-era şi drag să ieşi la cumpărături cu pistolul în mână, înţepat de aşchiile lemnelor zburătăcite prin aer sau lovit de vreo maşină în cădere. La fiecare colţ puteai da peste vreun cetăţean care găsea el ceva util de la tine. Şi tot aşa.

Micile magazine aflate încă în funcţiune primeau cu mofturi carduri şi uneori se codeau şi la bani. Doar obiecte utile sau piese de tezaur. Na-ţi-o drace! De exemplu, Gurgui. Ca o persoană cu fire complexă cum se ştia, nu apucase să întreprindă nimic în privinţa rezervelor.

După beţia prelungită în buza comei, s-a trezit brusc, uscat, înfometat şi fără ţigări. În plină derută, s-a înarmat cu o bâtă şi a ieşit din beciul propriu. Casa în sine aproape că nu mai exista, doar trei ziduri şi o juma’ de acoperiş. Clătină cu durere din cap. Atât mai avea săracu’!

Cu fiecare pas chinuit printre cioturi, ţigle şi cărămizi, avansa împotriva vântului, către un magazinul Marghioalei despre care nu mai ştia nimic de la începutul nenorocirii. La bar, nici o suflare. Doar nişte şipci bătute-n ferestre. Alături, magazinul era cel mai apropiat din zonă şi-i trecu prin memeacă ideea că n-avea cum să plătească produsele. Poate pe datorie? Sau poate că bâta putea să lase ceva impresie…

Acolo, surpriză. Magazinul funcţiona non-stop şi era plin ochi de chipuri ude. Noroc că nu veniseră inundaţiile adevărate, căci altfel, el, ultimul din neamul Gurgui, ar fi rămas legendă.

Lumea nu părea deloc să cumpere ceva. Bănuia că magazinul era doar un pretext pentru a strânge toţi speriaţii laolaltă. Mulţi se agitau cu vorbe aspre, gesturi largi şi feţe chinuite. Unii tăceau. Dar toţi aveau chipuri livide şi sorbeau ceva din vreo sticlă. Gurgui se transformase între timp într-o caracatiţă şi balota tot ce intra în calea privirii. Ar fi băut şi apă, numai să-şi ostoiască uscăciunea. Frumuseţea era că nimeni nu părea preocupat să-i ceară bani ori altceva. Cu curaj şi braţe pline, îşi apropie o votcă, pătată de atâtea stele şi-i deşurubă capacul. Exact în acel moment, din mulţime se hlizi o mutră neplăcut de familiară. Lucru care-l făcu bineînţeles, să ezite.

– Gurgui, se auzi strigat şi înţepeni. Gurgui, ticălosule, stai aşa, nu fugi!

Păi chiar asta intenţiona să facă! Până să reacţioneze însă, se trezi întors cu forţa şi luat în braţe.

– Gurgui, nenorocitule, n-ai murit încă?

Era Culea, profesorul. Ud, dar la patru ace. În spatele lui, erau lungite două siluete, cu mutre de urangutani.

– Ce cauţi drace p’aci? N-ai fugit?

– Unde?

– Io ştiu? Aiurea! La rude, în munţi.

– N-am vere aşa ceva. Poate tu, în capitală. Te văzui vedetă, acu’ un milion de ani, pe teve-ul naţional. Da’ de când dracu’ eşti tu profesor?

– De vreo treizeci de ani lungi …

Gurgui fu instantaneu lovit de respect. Chiar că părea profesor, avea şi gardă de corp, costum bun şi punea pariu că putea să ia orice din magazinul ăsta, fără să mârâie nimeni. Şi el în umbra lui adăugă, grăbit să-şi umple buzunarele cu ţigări.

– Poţi să iei liniştit, zise Culea văzându-i gesturile grăbite. Multe chestii de aici sunt ajutoare aşa că până una-alta, aici e cartierul general.

– Ce cauţi aici, mormăi Gurgui recunoscător, transpirând în timp ce-şi umplea buzunarele.

– Eram în trecere. Am vrut să văd ce s-a ales din cocioaba mea.

Cocioabă era cam mult spus. Casa lui Culea era trainică, vopsită în colori pastelate şi cu vie în faţa porţii. Mă rog, era.

– Şi-acum?

– Plec înapoi.

– Fericitule!

Şi cu asta, basta. Gurgui aprinse o ţigară, desfăcu un dop de sticlă şi oftă prelung, după ce aruncă pe gât o jumătate din conţinut. Simţea cum viaţa îi revine în artere şi lumea se colorează ca la început.

Îl luăm cu noi, auzi ca prin vată şi o clipă văzu moacele strigoilor care-l păzeau pe prof, cum se lungesc ameninţător spre el.

 

*

 

Şi chiar l-au luat. A băut tot timpul şi a luat ghionturi de la gorile. Au mers câteva ore bune contra vântului, au făcut escale dese şi mult ocol, datorat unor poduri surpate. Era o vijelie adevărată, asortată la o ploaie pipernicită, iute însă ca vârful de ac. Vremea zugrăvea fericit starea de spirit a lui Gurgui, ghemuit în portieră, plutind cumva în propria vomă.

S-a trezit după o zi, cu o durere de cap monstruoasă. Era lungit pe un pat tare, înghesuit într-un spaţiu mic. În loc de tavan, distingea o scară. Cineva îi amenajase cuibul într-o debara cu rufe de şters pe jos.

– Ce-i cu mine aici, articulă cu greu nişte cuvinte străine, când a dat ochii cu Culea.

– Nimic, eşti de-acu’ inginer responsabil peste curăţenie. Mişcă-te…!

Lui Gurgui se păru interesant. Mop, tel, apă, detergent şi lipsă de şefi. Hm, părea o slujbă adevărată.

 

*

 

Era o clădire imensă. Multe etaje, oameni preocupaţi, calculatoare până şi în holuri. Pe ecrane se curbau diagrame sofisticate, pături de nori şi cifre, foarte multe cifre.

Peisajul părea desprins dintr-un film cu roboţi, pe unde circulau însă tipe, cu fuste până-n chiloţi şi unghii protejate prin lege. Legăna mopul şi trăgea cu urechea la rarele conversaţii. Atmosfera părea nasoală şi câteodată se simţea stingher lângă găleata lui roşie. Dar avea unde să pună capul, să tragă vreo sticlă neştiut de nimeni şi să-l mai înjure pe Culea în puţinele momente în care îl încânta cu prezenţa. La casa lui nu s-a mai gândit demult, era oricum o dărăpănătură, moştenită de la un părinte cu zestre genetică adevărată, de alcoolic. Auzea că regiunea e sub ape şi că familia lui Fulmen, printre alţii, este dată dispărută. Într-un acces nepotrivit de melancolie, chiar îi păru rău de uriaşul idiot de la care mai primise prieteneşte, câte o bastârcă între ochi. Nimeni nu merita un sfârşit pe o plută, făcută să zicem, dintr-o bucată de uşă…

Numai că veştile rele nu se opreau. Undeva mai la sud a nins, mai în vest a dat gerul, la nord a plouat în continuare. Dacă vroiai să pleci aiurea, îţi trebuia neapărat o barcă sau o pereche de patine. Bilanţurile pierderilor se tot măreau, se lungeau hidos în liste fără sfârşit. În secret îi era recunoscător moşului mofturos care-l cărase până aici. Se părea că e baştan peste multe departamente şi că dă raportul direct preşedintelui, cu cartierul general undeva în munţi. Într-o pauză de inconştientă trezie, chiar a vrut să afle ce se întâmplă. Lumea s-a uitat dubios la el şi asta l-a întărâtat. L-a luat la bani mărunţi pe profesor:

– Vere, ce mă-sa se întâmplă? Adică pe bune, ce e?

– Uff, spuse acesta şi luă o pauză. Cineva ne vizitează.

– Adică?

– Nu ştiu, un nor inteligent, ceva.

– Ce, mă?

– Nu mai ies din cifre! Toate au luat-o razna. Şi nici n-avem cum să-i dăm mersul.

– Ce, mă? Nor inteligent?

– Îhî.

Vestea căzu cam greu la stomac. Cam ca o măslină, pe fundul paharului cu bere: pleosc!

– Şi voi ce dracu’ faceţi? Lăsaţi chestia aia să bântuie de nebună prin coteţele noastre…?

– Nu-i aşa de simplu. E mare cât Africa şi nu îi e frică deloc de bombele noastre meteorologice. Poate-l gâdilă, poţi să ştii…

– Şi el continuă să ne viziteze, aşa, de prietenie, sau ce?

– Habar n-am. Dar se mişcă.

Drace, mormăi Gurgui care încă nu-şi făcuse astfel de probleme. Un nor inteligent. Hm, făcut din ce?

– Din ce e făcut?

– Particule ionizate, apă, gheaţă, un pic de hidrogen sulfurat şi ceva compuşi organici simpli. Cum dracu’ s-o fi împăcând acidul sulfuric cu compuşii ăia…?

– Păi şi de unde ştiţi că e inteligent?

– Îşi păstrează forma, ne bruiază toate frecvenţele, se mişcă numai când vrea el şi aşa mai departe.

– Păi ce, asta e dovadă?

– Nu, dar de câteva zile, sateliţii ne trimit imaginea lui ca un chip zâmbitor, care dă din buze.

– Adică? Zice ceva?

– Da, zice. Aşa, pe tăcute. Dacă nu luăm în calcul tunetele, trăsnetele…

– Păi şi ce zice vere, mă mai fierbi mult?

– O prostie. I-am pus pe surdomuţi să mi-o traducă de două sute de ori pe puţin şi în toate limbile pe care le ştiu.

– Adică?

NIMIC NU CONTEAZĂ. TOTUL E IMPORTANT.

– Atât?

– Atât.

– Adică nimic din: salut bă, fraierilor sunt eu, tăicuţa…?

– Nţţ…

– Şi ce dracu’ vrea să însemne?

– Habar n-am. Filologii, psihologii, filosofii, xenologii şi mai enumeră tu ce vrei, muncesc pe brânci la asta. N-au nicio concluzie unitară. Se ceartă între ei ca tâmpiţii…

– Băi vere, da’ e ciudat rău…

-Oho, stai să vezi tu ciudăţenie! Chipul reconstituit pe calculator are mutra ta, bă, nesuferitule…!

–         Ce –e…?

 

*

 

Era mai spre seară.

Stăteau sub scară gânditori, cu coniacul în faţă şi două pachete de ţigări goale. Agitaţia se potolise şi în lungul scărilor, pustietatea aşternea cearceafuri plumbuite.

– Ce, ăştia chiar pleacă de la serviciu? Pe o vreme ca asta?

– A, nu, i-am îngrămădit pe toţi într-o aripă şi la subsol, în paturi de campanie. WC- uri comune, băi la fel, ce mai, tot confortul…!

Gurgui se ruşină un pic, auzind de duşuri. Îi cam trebuia şi lui unul şi asta repede. Deşi profu’ nu dădea semne că l-ar fi deranjat ceva.

– Ia zi-i, atacă el prudent subiectul care-l ardea cel mai tare. Eşti sigur că are mutra mea? Poate că doar seamănă, aşa. Pe departe…

– Pe calculator, din toate bazele de date ale stării civile, tu ai cele mai multe şanse…

– Adică?

– Nouăzeci şi şase la sută.

– Şi ce înseamnă?

– E identic, tată…!

– Păi patru la sută…

– Nu înseamnă nimic, tâmpitule. Pot fi greşeli de receptare ale sateliţilor…!

– Sau altceva, nu?

– Da, greşeli de reprezentare.

– Adică nu expune norul prea bine imaginea aia 3D, nu?

Profu’ îl privi uimit: cam aşa ceva.

– Şi ce înseamnă toate astea?

– Habar n-am. Am primit deja mesaje din alte ţări, pe canale protejate. Nu eşti singurul cu mutra asta nesuferită. Mai sunt aproape douăzeci ca tine…

– Identici?

– Îhî. Nouăzeci şi şase la sută, niciun procent în plus.

-Adică mă privesc în douăj’ de oglinzi, ca prostul? Măiculiţă…!

În sfârşit, realiza că nu un gest subit de prietenie îl făcuse pe Culea să-l smulgă din noroiul şi vântul oraşului natal. Şi când avu revelaţia, îl blestemă greu în gând.

 

 

*

 

 

S-au hotărât să-i arate.

Gurgui stătea în faţa ecranului de calculator şi chipul îi înţepenise într-un rictus anormal. Privea optsprezece feţe identice şi uitase să mai scoată vreun cuvânt.

– Io sunt deci al nouăsprezecelea.

– Îhî, admise un operator chelios. Unu’ dintre ei a fondat chiar o biserică: REVELAŢIA CELOR NOUĂSPREZECE APOSTOLI. Altul a scris un roman care tocmai apare şi promite să fie vândut la blană. Restul sunt ţinuţi sub pază, ca avuţie naţională.

– Mda, numai eu spăl pe jos.

– Ce să-i faci, viaţa e cutră!

Cheliuţă ăla făcea mişto sau ce? Culea sparse liniştea ca un ciocan într-o stivă de porţelanuri:

– Gata, la treabă maimuţoilor, n-aveţi nimic de calculat astăzi? Şi în timp ce se risipeau primatele, bolboroselile discrete împodobeau arborele genealogic al profului cu tot soiul de animale agăţate de ramura mamii lui de nesimţit.

Gurgui privea prostit în continuare. Se uita ca idiotul la o mutră sub care scria: Congo. Isuse, am o variantă de ciocolată, se cruci el, înghiţind în sec. Un smucet îl trase însă brusc în altă direcţie, într-un mod total nepoliticos: ia telu’ fraiere, că se umple sala cu rahaţi! Şi aşa s-a întors la munca de bază.

În sinea lui însă, se gândea deja cum să o ceară avansarea şi o mărire de salariu. Dar cui? Preşedintelui? Că nenorocitul ăla de Culea, precis că nu dorea să audă de aşa ceva… Jigodia mamii lui…!

 

*

 

Băieţii au reuşit să culeagă mostre din ciudăţenie. Au aflat că partea organică avea codul ADN alcătuit din patru litere a câte două combinaţii de tripleţi pentru fiecare locaţie. Adică şaisprezece aminoacizi posibili, structuraţi în trei spirale ADN, care-i făceau mult mai stabili la interacţiunea cu acizii sau cu razele ultraviolete, de exemplu. Rămânea neclară protecţia la razele dure (gama, X, etc) sau modul de deplasare autonom. Cum supravieţuiau totuşi celulele organice în spaţiu şi cum comunicau ca individualităţi între ele, rezultând o prezenţă unică şi coerentă şi sute de alte neclarităţi. Cert este că boschetarul ăla astral scana tot în fiecare secundă şi păstra o muţenie absolută asupra intenţiilor sale, ceea ce umplea de griji fiecare guvern deasupra căruia plana.

Vremea se schimbase brusc şi se putea spune că evenimentele intraseră nefiresc, într-un con de aşteptare. Un soare dubios spălase întreaga emisferă nordică, iertând fireşte, porţiunea unde norul rânjea în continuare, cu aceeaşi mutră. Deja se tipăreau calendare cu strâmbătura aia, se făceau operaţii estetice, devenise până şi siglă a unei corporaţii de băuturi răcoritoare, fără conservanţi. Unii au găsit chiar similitudini cu elemente din cultura aztecă şi indoneziană. Ce mai, moaca era la modă! Deja câteva tipe dotate în anexe se uitau după Gurgui şi uneori se ondulau prin faţa lui ca algele prin apă. El, nepriceputul, înghiţea în sec şi se târa mai departe. Nu ştia deloc cum să abordeze o liană din aia.

În aceeaşi după amiază, câţiva l-au escortat la director. La Culea, adică. L-au examinat două comisii până noaptea târziu, de a ieşit de acolo mai fluid decât după trei sticle de votcă. Nu pricepea deloc unde doreau să ajungă, fiindcă nu fusese niciodată răpit de extratereştri, nu avusese episoade amnezice, nu vorbea alte limbi decât cea băştinaşă. Mânca în general cam ce apuca, era fericitul posesor al unui ulcer incipient, ficatul un pic mărit, plămâni mai umbriţi şi aşa mai departe. Nu-şi aducea aminte prea multe despre copilărie, nici măcar culoarea ţâţei originare. Părinţii muriseră între timp, un bunic îl terorizase f’o zece ani, zburătăcise şi el câteva tipe cu şirul logic ceva mai scurt şi cam asta era totul. Nu exagerase, decât în băut de apă vreo câţiva ani, ca urmare a unui avertisment dur al unui doctor pe care-l căutase mai apoi să-l jumulească pentru sperietură. Cam asta era.

Tipii din comisii păreau totuşi nemulţumiţi şi au insistat să i se monteze o cameră de supraveghere în dormitorul său de sub scară. Asta aşa, pentru monitorizare. Doar pentru timpul somnului, spuneau ei, dar Gurgui se oftica la gândul că nu mai putea atrage nicio fetiţă acu’ când era încă în glorie în cuibuşorul lui ferit de drumurile obişnuite ale angajaţilor. Iată cum deja avea o turmă de paparazzi, înainte de a deveni cu adevărat vedetă.

 

*

 

Mitocanii din comisie avuseseră oarecum dreptate. În timpul nopţii şi între două frichineli pe patul tare, Gurgui a avut o scurtă tendinţă de dizolvare. Au surprins cu camera cum mâna lui stângă s-a dezmembrat/ decalibrat/ dematerializat în mici cuante zburând ca licuricii prin toate direcţiile. Procesul înghiţise şi umărul, împreună cu o halcă sănătoasă din torace. Între timp, subiectul horcăia liniştit prin visele sale dezlânate.

A fost cea mai idioată noapte. L-au trezit urgent şi l-au băgat într-o cameră de analize, special construită pentru avuţia naţională locală. L-au ciocănit, ascultat, înţepat, privit, întors pe toate feţele şi deşi era întreg, l-au abandonat pradă buimăcelii post-alcoolice, în incinta luminată ca un soare, unde somnul nu era deloc o opţiune. A făcut o cerere de protest în scris, a dat telefoane cui i-a trecut prin minte şi s-a rugat vreo două ore de şefu’ să-i de-a drumul la găleată. Nimic. Inimi împietrite, soborul de cifrari l-au încuiat acolo şi unul dintre ei a înghiţit cheia.

A rămas izolat ca idiotul, să-şi facă nevoile de faţă cu toţi curioşii şi să se plictisească îngrozitor în lipsa unor sticle sau a presei locale. I-au băgat televizor abia a doua zi.

 

*

 

Şaptesprezece zile a durat totul. De la prima ploaie, până la final. Întreaga lume şi-a lins rănile, numărându-şi pierderile prin televiziunile naţionale. Nimeni nu pricepea cum influenţa efectiv acest obiect nepoliticos, întreaga climă. Mai ales cum provoca sutele de cutremure peste ţinuturile peste care a plutit. Sau cum provoca furtunile, uraganele şi cicloanele. Poate fiindcă procesele interne ale sale aveau ca rezultat descărcarea unor energii potenţiale masive sau că putea crea câmpuri magnetice mari cât China. Sau poate altceva, la care deştepţii nu s-au gândit încă. Cei nouăsprezece apostoli au dispărut simultan şi fără urmă, în mai puţin de zece secunde, după care norul şi-a subţiat materia şi a dispărut cu o viteză subluminică, greu de tolerat în calcule, undeva spre Norul lui Magellan. Poate că aşa se înmulţea el. A lăsat orgolioasa omenire cu buza umflată, fluierând a pagubă. Materialele despre întâlnire/ invazie/ contact au ţinut trează opinia publică luni de zile şi s-a creat din loc în loc câte un institut de Cercetare a Vieţii Extraterestre. Sau cum s-or fi numind clădiroaiele alea, unde o turmă de bărboşi ochelarişti papă un ban cinstit din cârca bugetelor naţionale. Cartea unuia din dispăruţi s-a vândut ca Biblia şi Biserica Revelaţiei Celor Nouăsprezece Apostoli a devenit religie de stat într-o ţară europeană.

Aceasta, religia adică, a avut tendinţa organică să se întindă pe sub aripioarele marilor religii ale globului şi părea doar o chestiune de timp până la unificarea/ înghiţirea acestora. S-au creat case memoriale şi unele străzi, sau şcoli, sau parcuri au căpătat numele celor dispăruţi. În Congo s-a înălţat o statuie, chiar în curtea palatului prezidenţial. O scenă eroică, alcătuită din figurine cu nouăsprezece mutre identice. Nouăsprezece faţete ale unui act cognitiv, au emis filosofii, nouăsprezece căi spre Absolut au decretat vânătorii de paranormal, nouăsprezece moduri de a închide gura nevestei s-a numit titlul bestsellerului lunii, din SUA. Variaţiunile au continuat în cascadă mult timp şi s-a împământenit părerea că nouăsprezece simboliza ceva, un număr mistic sau praguri de purificare.

Oricum, acolo unde era Gurgui ca personalitate virtuală, chestiile astea nu-l încălzeau cu nimic. Particulele lui interacţionând cu marele nor, luminau un singur dor şi o singură dorinţă. O ţigară. Şi o votcă. Mare, dacă se poate.