TheCookieLadie— Acolo e, spuse Robert Nye. La drept vorbind, stă în locul ăla mai tot timpul. Chiar şi când vremea e urâtă. Chiar şi când plouă.

— Înţeleg, zise Linquist, prietenul său, dând din cap afirmativ.

Cei doi împinseră poarta şi păşiră afară, pe prispă. Aerul era cald şi proaspăt. Se opriră şi inspirară adânc. Lindquist privi în jur.

— Foarte frumoasă grădină. E chiar o grădină, nu-i aşa?

Încuviinţă din cap.

— Acum înţeleg. Uite cât e de frumos…

— Hai, vino, spuse Nye coborând treptele ce duceau spre cărare. Cred că stă de partea cealaltă a copacului. E acolo un scaun vechi în formă de cerc, așa cum vedeai pe vremuri. Trebuie că stă acolo cu Sir Francis.

— Sir Francis? Cine e?

Lindquist se grăbi să-l urmeze peNye.

— Sir Francis este răţoiul ei. Un răţoi mare şi alb.

Cotiră pe potecă, trecând de tufele de liliac agăţate pe cadrele lor de lemn. Straturi de lalele înflorite se întindeau de fiecare parte a potecii. O împletitură de nuiele pentru trandafiri fusese înălţată pe una dintre laturile unei mici sere. Lindquist privi în jur cu încântare. Tufe de trandafiri şi de liliac şi o mulţime de arbuşti şi de flori… un perete acoperit cu glicină… o salcie mare.

Iar la picioarele copacului, privind în jos la un răţoi alb aşezat în iarbă lângă ea, stătea Peggy.

Lindquist înlemni în locul în care se afla, fascinat de frumuseţea doamnei Nye. Peggy Nye era mică de înalţime, cu păr moale, negru şi ochi mari şi calzi, ochi plini de o tristeţe blândă şi înţelegătoare. Era îmbrăcată într-un costum albastru şi o haină de aceeaşi culoare, încheiată până sus, iar în picioare avea sandale şi în păr, flori. Trandafiri.

— Iubito, zise Nye, uite cine e aici. Îţi aduci aminte de Tom Linquist, nu-i aşa?

Peggy ridică privirea repede.

— Tommy Lindquist, exclamă ea. Ce mai faci? Ce plăcere să te văd!

— Mulţumesc.

Lindquist făcu câţiva paşi, încântat.

— Tu ce-ai mai făcut, Peg? Văd că ai un prieten.

— Un prieten?

— Sir Francis. Ăsta e numele lui, nu-i aşa?

Peggy râse.

— Ah, Sir Francis!

Întinse mâna şi mângâie penele răţoiului. Sir Francis continuă să caute păianjeni prin iarbă.

— Da, îmi e foarte bun prieten. Dar ia loc. Cât stai cu noi?

— Nu prea mult, spuse soţul ei. E în trecere, cu maşina, spre New York, cu nu ştiu ce afaceri.

— Aşa e, zise Linquist. Auzi, dar chiar că ai o grădina foarte frumoasă, Peggy! Îmi aduc aminte că ţi-ai dorit mereu o grădină drăguţă, cu multe flori şi păsări.

— E frumoasă, spuse Peggy. Noi stăm aici, afară, tot timpul.

— Noi?

— Eu şi Sir Francis.

— Ei doi petrec o mulţime de timp împreună, zise Robert Nye. Vrei o ţigară?

Întinse pachetul spre Lindquist.

— Nu vrei?

Nye îşi aprinse una pentru el.

— Eu, personal, nu prea văd nimic extraordinar la raţe, dar, pe de altă parte, nici nu prea mă dau în vânt după flori şi natură.

— Robert stă în casă şi lucrează la articolele lui, spuse Peggy. Stai jos, Tommy.

Luă răţoiul de jos şi îl puse la ea în poală.

— Stai aici, lângă noi.

— O, nu, spuse Lindquist. Mă simt bine în locul ăsta.

Tăcu, privind în jos — la Peggy, la iarbă şi flori, la răţoi. O adiere uşoară trecu printre straturile de irişi albi şi purpurii din spatele copacului. Nici unul nu scoase o vorbă. Răcoarea şi liniştea puseră stăpânire pe grădină. Lindquist oftă.

— Ce e? întrebă Peggy.

— Știi, toate astea îmi aduc aminte de o poezie.

Lindquist îşi frecă fruntea.

— Ceva de Yeats, cred.

— Da, aşa e grădina, zise Peggy. Parcă e desprinsă dintr-un poem.

Lindquist se concentră.

— Știu! strigă râzând. Tu şi Sir Francis, bineînţeles. Tu şi Sir Francis stând aici. „Leda şi Lebăda”.

Peggy tresări.

— Chiar crezi…

— Lebăda era Zeus, spuse Lindquist. Zeus luase forma unei lebede pentru a se apropia de Leda, atunci când aceasta se îmbăia. El a… hm, făcut dragoste cu ea în timp ce luase forma de lebădă. Elena din Troia s-a născut din această… hm, unire. Fiica lui Zeus şi a Ledei. Cum venea poezia? „O pală de vânt: aripile imense încă bătând asupra fetei…”

Tăcu. Peggy îl privea fix, cu faţa aprinsă. Brusc sări de pe scaun, împingând răţoiul din calea ei. Tremura de furie.

— Ce e? întrebă Robert. Ce s-a întâmplat?

— Cum îndrăzneşti? îi strigă Peggy lui Lindquist.

Se întoarse şi părăsi repede grădina. Robert alergă după ea şi o prinse de braţ.

— Dar ce s-a întâmplat? Care e problema? Era doar o poezie…

Peggy îşi trase braţul.

— Dă-mi drumul !

Robert nu o mai văzuse niciodată atât de furioasă. Faţa îi era albă ca de fildeş, ochii — duri ca două pietre.

— Dar, Peg…

Ea îşi ridică privirea în sus, spre el.

— Robert, spuse ea, chiar sunt însărcinată…

— Ce?!?

Peggy încuviinţă din cap.

— Voiam sa-ţi spun astă-seară. Dar el ştie.

Strâmbă din buze.

— El ştie. De asta a spus-o. Robert, zi-i să plece! Te rog, fă-l să plece !

Nye dădu mecanic din cap.

— Desigur, Peg. Desigur. Dar… e adevărat? E chiar adevărat? Eşti cu adevărat însărcinată?

Îşi puse braţele în jurul ei.

— Dar asta e extraordinar, iubito, e minunat! N-am auzit niciodată ceva mai minunat. Dumnezeule! Pentru numele cerului, e cel mai minunat lucru pe care l-am auzit vreodată…

O duse înapoi la scaun, ţinându-şi braţele în jurul ei. Deodată, piciorul său lovi ceva moale, ceva care sări şi sâsâi de furie. Sir Francis se îndepărtă cu mersul său clătinat, dar pe jumatate zburând şi gata să ciupească de furie.

— Tom! strigă Robert. Fii atent. Ascultă puţin. Pot să îi spun şi lui, Peg? Nu te superi?

Sir Francis sâsâi furios după el, dar, în toată acea agitaţie, nimeni nu îl băgă în seamă.

 

*

 

Era băiat şi îi puseră numele Stephen. Pe drumul de la spital spre casă, Robert Nye conduse încet, adâncit în gânduri. Acum că avea cu adevărat un fiu, gândurile i se întoarseră la acea zi petrecută în grădină, la acea după-amiază când Tom Lindquist trecuse pe la ei şi recitase versul din Yeats care-o înfuriase pe Peg. După acea după-amiază, între el şi Sir Francis fusese mereu un aer de ostilitate rece. Nu a mai fost în stare să-l privească pe Sir Francis la fel ca înainte.

Robert parcă maşina în faţa casei şi urcă treptele de piatră. De fapt, el şi Sir Francis nu se plăcuseră încă din prima zi de când îl aduseseră de la ţară şi nu se plăceau nici acum. A fost ideea lui Peg de la un capăt la altul. Ea văzuse semnul de lângă fermă…

Robert se opri pe prispă, înainte să coboare treptele. Cât de furioasă fusese pe bietul Lindquist! Desigur că și el fusese lipsit de tact să citeze tocmai acel vers, dar chiar şi aşa… Se gândi la tot ce se întâmplase şi îl străbătu un fior. Ce prostii erau toate gândurile astea! El şi Peg erau căsătoriţi de trei ani. Fără îndoială că ea îl iubea, că-i era credincioasă. E-adevărat că nu aveau prea multe în comun. Ei îi plăcea să stea afară, în grădină, citind sau meditând sau hrănind păsările. Sau jucându-se cu Sir Francis.

Robert o luă pe cărare pe lângă zidul casei, spre curtea din spate, spre grădină. Bineînţeles că ea îl iubea! Îl iubea şi îi era credincioasă. Era absurd să creadă că ea ar putea să… Că Sir Francis ar putea fi…

Se opri. Sir Francis era la capătul îndepărtat al grădinii, trăgând un vierme afară din pământ. În timp ce Robert privea, răţoiul cel alb înghiţi viermele şi continuă să caute alte insecte în iarbă, gândaci şi păianjeni. Deodată se opri, privind în jur precaut.

Robert traversă grădina. Când Peg se va întoarce acasă de la spital va fi ocupată cu micul Stephen. Ăsta era cel mai bun moment. Ea va avea destulă treabă. Sir Francis va fi uitat. Cu copilul şi toate alea…

— Ia vino încoa’, zise Robert, apucând răţoiul. Ăsta a fost ultimul vierme pentru tine în grădina asta!

Sir Francis ţipă furios, zbătându-se să scape, lovind disperat cu ciocul. Robert îl duse în casă. Luă o valiză din dulap şi băgă răţoiul înăuntru. Încuietoarea pocni când o închise, apoi Robert îşi şterse faţa. Şi acum ce e de făcut? Ferma? Era numai o jumătate de oră de mers cu maşina până acolo. Dar putea oare să găsească iarăşi locul?

Putea să încerce. Luă valiza şi o trânti pe bancheta din spate. Sir Francis măcăni tare tot drumul, întâi furios, apoi (în timp ce se îndepărtau tot mai mult de casă) cu din ce în ce mai multă suferinţă şi disperare.

Robert nu scoase nici un cuvânt.

 

*

 

Peggy nu prea mai adusese vorba despre Sir Francis, odată ce înţelesese că acesta dispăruse din viaţa lor pentru totdeauna. Părea să-i accepte absenţa, deşi fusese neobişnuit de tăcută cam o săptămână. Dar, încet, încet, se înveseli la loc, râzând şi jucându-se cu micul Stephen, luându-l afară la soare, ţinându-l în poala ei, trecându-şi degetele prin părul său moale.

— E ca puful de pasăre, spusese Peggy odată. Robert încuviinţă, dar puţin dezaprobator. Chiar era ca puful? Lui i se părea că e mai mult ca mătasea de porumb, dar nu spuse nimic.

Şi Stephen crescu, un copil sănătos şi vesel, încălzit de soare şi ţinut în braţe cu tandreţe de mama sa ore întregi în grădina liniştită, sub salcie. După câţiva ani, devenise un copil frumos cu ochi mari şi negri, care se juca mai mult de unul singur, departe de ceilalţi copii, câteodată în grădină, câteodată sus, în camera lui.

Stephen iubea florile. Când grădinarul venea să planteze, Stephen stătea cu el şi privea cu multă seriozitate cum fiecare mână de seminţe era pusă în pământ sau cum bietele bucăţi de plante, învelite în muşchi, coborau uşor în pământul cald.

Nu vorbea mult. Câteodată, Robert se oprea din lucru şi stătea, cu mâinile în buzunare  şi fumând, să-l privească prin fereastra sufrageriei, urmărind atent copilul care se juca de unul singur printre arbuşti şi prin iarbă. Pe la vârsta de cinci ani, Stephen începuse să urmărească poveştile din cărţile mari şi plate pe care Peggy i le aducea. Stăteau împreună în grădină, privind ilustraţiile şi urmărind cu degetul cuvintele poveştilor.

Robert îi privea de la fereastră, prost dispus şi tăcut. Se simţea exclus şi părăsit. O, cum ura să fie lăsat pe dinafară! Îşi dorise un fiu atât de mult timp…

Deodată, îl cuprinse îndoiala. Din nou se surprinse gândindu-se la Sir Francis şi la ce spusese Tom. Furios, alungă gândul. Dar copilul părea atât de departe de el! Exista vreun mod de a ajunge la inima lui?

Robert căzu pe gânduri.

 

*

 

Într-o dimineaţă caldă de toamnă, Robert ieşi din casă şi se opri pe prispa din spate, trăgând aer în piept şi privind în jurul lui. Peggy plecase la cumpărături şi la coafor. Nu avea să se întoarcă prea curând.

Stephen stătea singur la măsuţa pe care i-o cumpăraseră de ziua lui, desenând cu creioanele. Era foarte atent la ce făcea, iar expresia de pe feţişoara sa arăta cât de concentrat era. Robert porni încet către el, prin iarba udă.

Stephen îşi ridică privirea, lăsând creioanele deoparte. Zâmbi timid şi prietenos, privindu-l pe bărbat venind spre el. Robert se apropie de masă şi se opri zâmbind şi el, puţin cam nesigur şi deloc în largul lui.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stephen.

— Te superi dacă stau cu tine ?

— Nu.

Robert îşi freca falca.

— Ia zi, ce faci aici? întrebă el imediat.

— Ce „fac”?

— Cu creioanele…

— Desenez.

Stephen ridică desenul. Înfățișa o formă mare şi galbenă ca o lămâie. O studiară împreună.

— Ce reprezintă? întrebă Robert. E o natură moartă?

— E soarele.

Stephen puse desenul înapoi pe masă şi reîncepu să lucreze. Robert îl privi. Cât de bine lucra! Acum schiţa ceva verde. Probabil copaci. Poate că, într-o zi, va fi un mare pictor. Ca Grant Wood. Sau ca Norman Rockwell… Robert se simţi plin de mândrie.

— Arată bine, spuse.

— Mulţumesc.

— Vrei să fii pictor când o să fii mare? Şi eu m-am ocupat cu desenul pe vremuri. Am făcut ceva caricaturi pentru ziarul şcolii. Şi am desenat emblema grupului nostru.

Se lăsă liniştea. Să fi moştenit Stephen talentul ăsta de la el? Îl privi pe băiat, studiindu-i faţa. Iarăşi îl cuprinse îndoiala. A fost oare posibil ca… Dar Peggy nu ar …

— Robert? spuse deodată băiatul.

— Da?

— Cine a fost Sir Francis?

Robert se clătină.

— Ce? Ce vrei să spui? De ce întrebi asta?

— Mă gândeam.

— Ce ştii tu despre el? Unde i-ai auzit numele?

Stephen continuă să lucreze un timp.

— Nu ştiu. Cred că mama mi-a spus despre el. Cine e?

— E mort, spuse Robert. E mort de ceva timp. Maică-ta ţi-a spus despre el?

— Poate că tu mi-ai spus despre el, zise Stephen. Cineva mi-a spus numele lui.

— Nu eu.

— Atunci, zise Stephen gânditor, cred că l-am visat. Cred a venit la mine într-un vis şi mi-a vorbit. Asta e. L-am văzut într-un vis.

— Cum arăta? întrebă Robert deprimat, muşcându-şi buzele nervos.

— Uite-aşa arăta, zise Stephen.

Ridică desenul cu soarele.

— Cum adică? Galben?

— Nu, era alb. Era ca soarele, la prânz. Arăta precum ceva foarte mare pe cer.

— Pe cer?

— Zbura pe cer dintr-o parte în alta. Ca soarele la prânz. Cu foc în jurul lui. În vis, vreau să spun…

Faţa lui Robert se strâmbă în vreme ce acesta oscila între nefericire şi nesiguranţă. I-a spus ea copilului despre Sir Francis? I l-a descris, i-a înfăţişat o imagine idealizată? Zeul Răţoi. Marele Răţoi Ceresc coborând în flăcări. Atunci poate că aşa era. Poate că băiatul nu era fiul lui. Poate că…

Era prea mult pentru el.

— Păi, eu nu te mai deranjez, zise Robert. Se întoarse şi porni spre casă.

— Robert? spuse Stephen.

— Da? Bărbatul se întoarse repede.

— Robert, tu ce vrei să faci?

Robert ezită

— Ce vrei să spui, Stephen?

Băiatul ridică ochii din foaie. Figura îi era calmă şi lipsită de expresie.

— Vrei să te duci în casă?

— Da. De ce?

— Robert, în câteva minute o să fac ceva secret. Nimeni nu ştie despre chestia asta. Nici măcar mama. Vrei… vrei să facem asta împreună ?

— Despre ce e vorba?

— O să am o petrecere aici, în grădină. O petrecere secretă. Numai pentru mine.

— Şi vrei să vin şi eu?

Băiatul încuviinţă.

O fericire nebună îl cuprinse pe Robert.

— Vrei să vin la petrecerea ta? E o petrecere secretă? N-o să spun la nimeni. Nici măcar mamei tale! Desigur că vin.

Îşi frecă palmele mulţumit, zâmbind uşurat.

— Aş fi foarte bucuros să vin. Vrei să aduc ceva? Fursecuri? Prăjituri? Lapte? Ce vrei să aduc?

— Nu, spuse Stephen dând din cap. Tu du-te şi spală-te pe mâini şi eu o să fac petrecerea.

Se ridică şi puse creioanele înapoi în cutia lor.

— Dar nu ai voie să spui nimănui !

— N-am să spun nimănui, zise Robert. Am să mă duc să mă spăl pe mâini. Mulţumesc Stephen. Mulţumesc mult… Mă întorc imediat.

 

*

 

Robert alergă spre casă cu inima bătându-i puternic de fericire. Poate că băiatul era totuşi al lui! O petrecere secretă, o petrecere privată, secretă. Şi nici măcar Peg nu ştie despre asta… Ăsta e băiatul lui! Nici nu mai încape vorbă. De acum încolo, va sta cu el de fiecare dată când Peg iese. O să-i spună poveşti. O să-i spună cum a luptat în Africa de Nord, în timpul războiului. Stephen o să fie interesat de povestea asta. Cum l-a văzut el, odată, pe feldmareşalul Montgomery. Şi pistolul german pe care l-a cules de pe câmpul de luptă. Şi fotografiile lui…

Robert intră în casă. Peg nu-l lăsa niciodată să facă lucrurile astea, să-i spună poveşti copilului. Dar acum, pe Dumnezeu, o s-o facă. Se duse la chiuvetă şi se spălă pe mâini. Rânji. Era copilul lui.

Apoi se auzi un zgomot. Peg intră în bucătărie cu braţele pline de cumpărături. Le puse pe toate pe masă, cu un oftat.

— Bună, Robert, spuse ea. Ce faci?

Inima lui Robert se strânse.

— Ai venit? murmură el. Aşa de repede? Credeam că te duci să te coafezi…

Peggy zâmbi, arătând mică şi frumoasă în rochia ei verde, cu pălărie şi pantofi cu tocuri înalte.

— Mă duc înapoi. Am venit doar să las cumpărăturile, întâi.

— Asta înseamnă că pleci din nou?

Ea încuviinţă.

— De ce? Arăţi foarte agitat. Se întâmplă ceva? Despre ce e vorba?

— Nu-i nimic, spuse Robert.

Îşi uscă mâinile.

— Chiar nimic.

Rânji prosteşte.

— Atunci ne vedem mai târziu, zise Peggy.

Peggy trecu din nou în sufragerie.

— Distraţi-vă bine cât lipsesc. Vezi să nu-l laşi pe Stephen să stea prea mult în grădină.

— Nu. N-o să-l las.

Robert aşteptă, ascultând atent, până când auzi uşa din faţă închizându-se. Apoi se repezi înapoi pe prispă, coborând pe scări până în grădină. Trecu grăbit printre rândurile de flori.

Stephen dăduse totul la o parte de pe masă. Creioanele şi hârtia dispăruseră, iar în locul lor apăruseră două boluri, fiecare pe o tavă. Un scaun fusese adus pentru Robert. Stephen îl urmări cu privirea în timp ce venea prin iarbă, către masă.

— Ce ţi-a luat atât de mult? întrebă Stephen nerăbdător. Am început fără tine.

Continuă să mănânce cu poftă, cu ochii strălucind.

— N-am mai putut să aştept.

— Nu-i nimic, spuse Robert. Mă bucur că ai început singur.

Se aşeză nerăbdător pe scăunel.

— E bun? Ce e? Ceva foarte bun?

Stephen încuviinţă din cap, cu gura plină. Continuă să mănânce repede cu mâinile, din bolul său. Robert se uită în tava lui, rânjind.

Rânjetul i se şterse de pe faţă. Inima i se umplu de o durere amestecată cu greaţă. Deschise gura, dar nu reuşi să spună nimic. Îşi împinse scaunul înapoi şi se ridică.

— Nu cred că vreau să mănânc asta, murmură.

Se întoarse cu spatele la masă.

— Cred că o să mă întorc în casă.

— De ce? întrebă Stephen surprins, oprindu-se pentru un moment.

— Mie… nu mi-au plăcut niciodată viermii şi păianjenii, spuse Robert.

Intră încet, înapoi, în casă.

 

În româneşte de Ștefan Ghidoveanu