luat de către Frank C. Bertrand (1980, 1988)

  

pkd_portrait_unknown_large_verge_medium_landscapeINTRODUCERE (DE BERTRAND) Interviul prezentat în cele ce urmează a fost luat prin corespondență în ianuarie 1980. Gândit ca începutul unei lungi conversații care să exploreze în profunzime interesul lui P. K. Dick pentru filozofie și manifestarea acestui interes în povestirile și romanele sale, el s-a încheiat brusc din cauza unei neînțelegeri cu privire la modul în care să continue, prin corespondență sau prin telefon. Cu toate acestea, ceea ce are de zis P.K. Dick oferă o scurtă, dar informativă privire de ansamblu asupra interesului său pentru filozofie.

FB: Aș dori să încep prin a pune o întrebare clișeu formulată un pic altfel. Cum definiți science-fiction-ul? Prin această întrebare nu urmăresc să primesc o definiție „ca din dicționar”, ci mai degrabă să aflu ce anume vă face să considerați că o lucrare beletristică este science fiction atunci când o citiți.

PKD: SF-ul prezintă sub formă ficțională o viziune excentrică a normalului sau o viziune normală a lumii care nu este lumea noastră. Nu toate povestirile care se desfășoară în viitor sau pe alte planete sunt SF (unele sunt aventuri în spațiu), iar o parte a SF-ului se petrece în trecut sau în prezent (povestirile în care apare călătoria în timp sau lumi paralele). Nu imită lumea reală. Chestiunea centrală a SF-ului o reprezintă ideea ca element de dinamism. Evenimentele evoluează dintr-o idee care are impact asupra ființelor vii și societății lor. Ideea trebuie să fie întotdeauna una nouă. Acesta este elementul de bază al SF-ului, chiar și al celui prost. Faptul că evenimentele respectă adevăruri științifice distinge SF-ul de fantasy. SF-ul bun îi spune unui cititor ceea ce el nu știe despre o lume posibilă. Astfel, atât elementul de noutate (ideea), cât și lumea posibilă (cadrul) sunt invenții ale autorului și nu descrieri. În ultimul rând, SF-ul aduce în planul concretului ceea ce ar fi altfel o chestiune abstractă intelectuală, realizând acest lucru prin plasarea ideii într-un timp și un loc anume, care necesită inventarea acelui timp și acelui loc. Personajele nu trebuie să difere de cele din literatura ne-SF, diferențele sunt la nivelul celor întâmpinate și cu care trebuie să se confrunte.

FB: De ce există science fiction? Adică de ce se scrie, de ce se citește? I-ar fi mai bine sau mai rău literaturii dacă el n-ar fi apărut? Ce funcție îndeplinește SF-ul în literatură și pentru cei care aleg să-l citească sau să-l scrie?

PKD: SF-ul există deoarece creierul uman este, mai presus de toate, însetat de stimulare senzorială și intelectuală, iar viziunea excentrică oferă stimulare nelimitată, viziunea excentrică și lumea inventată. Se scrie pentru că mintea umană creează în mod natural, iar pentru crearea lumii unei povestiri SF se utilizează maximumul de imaginație umană, astfel că SF-ul este un produs suprem al/și destinat minții umane. Funcția psihologică a SF-ului este de a-l desprinde pe cititor de lumea reală în care trăiește, el descompune timpul, spațiul, realitatea. Cei care îl citesc au, probabil,  probleme de adaptare la lumea lor, dintr-un motiv sau altul, se poate să fie mai avansați decât ea în materie de percepții și concepte sau se poate să fie pur și simplu nevrozați sau se poate să aibă o imaginație bogată. Esențialmente, le place gândirea abstractă. De asemenea, ei au sentimentul magiei științei: știința văzută nu drept ceva utilitar, ci ca explorare. Scriitorul de SF posedă idei încă neîncredințate tiparului, mintea lui este o prelungire a textelor SF deja scrise. El este sonda SF-ului în viitor, avangarda lui. Nu este mare diferență între cititul SF-ului și scrisul lui. În ambele cazuri e vorba de bucuria produsă de o idee nouă.

FB: Vreți să ne spuneți când ați devenit interesat de filozofie? V-a trezit vreun curs, vreo carte sau idee acest interes? Ori vreun profesor anume? În liceu, înainte sau după el?

PKD: Interesul meu pentru filozofie datează din liceu, atunci când, într-o zi, mi-am dat seama că tot spațiul are aceeași dimensiune și numai granițele noastre materiale care-l cuprind diferă. După care am realizat (experiență pe care am descoperit-o ulterior și la Hume) că, de fapt, cauzalitatea este o percepție a observatorului și nu  o informație a realității exterioare. La facultate mi s-a dat de citit Platon, după care am devenit conștient de existența posibilă a unui tărâm metafizic dincolo sau deasupra lumii simțurilor. Am ajuns să înțeleg că mintea omenească poate să conceapă un tărâm în care lumea empirică să fie un epifenomen. În cele din urmă, am ajuns să cred că, într-o oarecare măsură, lumea empirică nu era chiar reală, cel puțin nu la fel de reală ca tărâmul arhetipal de dincolo de ea. În acest punct mi-am pierdut nădejdea în veridicitatea datelor senzoriale. Ca atare, în fiecare roman pe care-l scriu pun la îndoială realitatea lumii pe care o raportează sistemele perceptive ale personajelor. În ultimă instanță, am devenit un panenteist acosmic, condus în acest punct de decenii de scepticism.

UBIK Trading RobotFB: Odată ce v-a fost trezit interesul pentru filozofie, cum vi l-ați satisfăcut? Ce cărți ați citit mai întâi? Ce cursuri de filozofie ați făcut, dacă ați făcut?

PKD: M-am lăsat de facultate destul de repede și am început să scriu, satisfăcându-mi interesul pentru filozofie pe cont propriu. Principalele mele surse au fost poeții, nu filozofii: Yeats și Wordsworth, precum și poeții metafizici englezi din secolul al XVII-lea, Goethe și apoi filozofii ca Spinoza, Leibnitz și Plotinus, dintre care ultimul m-a influențat într-o foarte mare măsură. La începuturi i-am citit pe Alfred North Whitehead și pe Bergson, dobândind o bază solidă în domeniul teologiei procesualiste. Am făcut totuși un curs de introducere în filozofie la filiala din Berkeley a Universității din California, de la care mi s-a cerut să mă retrag când am întrebat care este valoarea pragmatică a platonismului. Presocraticii m-au fascinat întotdeauna, mai ales Pitagora, Parmenide, Heraclit și Empedocle. Încă îl mai privesc pe Dumnezeu așa cum îl privea Xenofan. Treptat, interesul meu pentru filozofie s-a transformat într-un interes pentru teologie. La fel ca filozofii de la începuturile filozofiei elene, eu unul cred în panpsihism. Dintre toate sistemele metafizice din filozofie, cea mai mare afinitate o am față de Spinoza, cu dictonul său „Deus sive substantia sive natura”, care pentru mine rezumă totul (și anume Dumnezeu, adică realitate, adică natură). După ce am cochetat vreme de niște ani cu diteismul m-am oprit la monoteism; consider creștinismul și, ulterior, iudaismul drept dualiste și ca atare inacceptabile. Pentru mine, adevărul a fost enunțat pentru prima oară (din câte știm noi) atunci când ionianul Xenofan din Colofon a afirmat: „Există un zeu… care nu e deloc asemănător muritorilor la trup sau la gând. El vede cu toată ființa sa, gândește cu toată ființa sa, aude cu toată ființa sa. Rămâne mereu nemișcat în același loc, lui nu-i stă bine să se miște când încolo, când încoace. Și totuși, fără efort, mânuiește toate lucrurile cu gândul.” Interesul pentru Pitagora mi l-a trezit „Oda” lui Wordsworth, după care am trecut la neoplatonism și la presocratici. Aufklärung-ul [Iluminismul – n.tr.] german m-a influențat, mai ales Schiller și ideile lui despre libertate, i-am citit „Istoria revoltei Ţărilor de Jos” și Trilogia „Wallenstein”. M-a influențat și viziunea lui Spinoza asupra valorii democrației. Am studiat în special Războiul de 30 de ani și problemele lui și mă simt solidar cu tabăra protestantă, mai ales cu vitejii olandezi. Când aveam douăzeci și unu de ani am scris un material despre superioritatea sistemului guvernamental american care se bazează pe „frâne și echilibru” [relația dintre puteri – n.tr.], lăudându-l că este mai bun decât orice alt sistem de guvernare din vremurile moderne sau din antichitate. I-am trimis un exemplar guvernatorului de la acea oră al statului California, Earl Warren, care mi-a răspuns: „E plăcut să primești o asemenea expresie de apreciere a guvernului pentru care lucrăm cu toții și în slujba căruia suntem. Cu toate că s-ar putea să existe și alți oameni care nutresc aceleași sentimente profunde ca dumneavoastră, puțini sunt la fel de capabili să le exprime atât de clar. Scrisoarea dumneavoastră este cu siguranță unică, judecând din experiența mea, și am primit o mulțime de-a lungul anilor petrecuți într-o demnitate publică.” Asta se întâmpla în 1952, când mi-au fost publicate primele povestiri și coincide, ca atare, cu apariția mea ca autor în lumea SF-ului.

 

În românește de Loredana Frățilă-Cristescu

1722 Total Views 1 Views Today