mentoring55Întrucât soarele dogorea atât de tare încât căldura te apăsa parcă pe umeri, Socrate nu se încumeta să părăsească umbra pestriţă a măslinului sub care îşi găsise adăpost. Îi era sete şi ar fi vrut să se întoarcă în cetate, însă, pe lângă căldura înăbuşitoare, care doi paşi mai încolo era şi mai grea, îl mai reţinea şi o plăcută toropeală. Îşi închipuia briza răcoroasă şi valurile mării, care nu se găseau foarte departe de Atena. Privind spre zare, aproape că putea vedea unde, la orizont, nu cerul se oglindea în mare, ci, invers: parcă marea se ghicea oglindită în albastrul cerului. Se gândea că brizanţii seamănă cu oamenii: mereu şi mereu se nasc alţii, pentru a muri curând, mereu la fel. Şi nu numai cu oamenii era aşa. Multe lucruri în lume începeau şi se terminau, într-o repetare nesfârşită. I-ar fi plăcut să ştie de asemenea, nu numai de ce brizanţii şi oamenii au mereu aceeaşi soartă, ci şi de ce, nici unii şi nici alţii nu învăţau din întâmplările trecute, astfel încât să încerce măcar să schimbe în bine mersul lucrurilor. Dacă privitor la brizanţi răspunsul părea relativ simplu, cu totul altfel se punea problema legat de oameni. Dar, probabil că aceasta era calea cea mai potrivită prin care existenţa putea să continue. Era o idee nu tocmai de lepădat şi îşi zise că va trebui să o lămurească cât mai curând cu învăţaţii cetăţii. Desigur, ei ştiau mult mai multe despre asemenea lucruri şi ar fi fost cu cale să cerceteze acestea împreună, spre o mai bună înţelegere.

Şirul gândurilor sale fu întrerupt de o mişcare ciudată, care se distingea în vale. Deşi părea că nimic şi nimeni nu mişcă cât vedeai cu ochii, sub colina cu măslini o mulţime de norod se grăbea spre cetate. Gesticulau şi ţopăiau. Se auzeau şi glasuri, însă oamenii erau încă prea departe ca să poată desluşi ceva.

În fruntea ciudatei procesiuni păşea cu aceeaşi grabă, curios de inutilă, un bărbat vârstnic, înalt şi voinic. Peste hlamidă părea să poarte un himation alb, care se murdărise binişor de la jumătate în jos de colbul drumului lung pe care purtătorul pesemne că îl făcuse. Totuşi, stăpânul purta cu deosebită eleganţă, pe antebraţul stâng, capătul ţesăturii. Păşea cu paşi mari, ca un adevărat conducător, călcând apăsat pe sandalele de piele.

Cel care îl urma îndeaproape era desculţ, purta o tunică pământie, prăfoasă, dintr-un material mai gros şi mult mai incomod, mai ales sub soarele verii. În urma lor, câţiva copii, o mulţime de tineri şi mulţi bărbaţi, pe care Socrate păru că îi recunoaşte după statură şi mers ca fiind din cetate. Ciudată era însă nu numai gloata care înfrunta căldura, dar mai ales graba şi entuziasmul cu care întreaga adunare se îndrepta spre cetate. Păreau înfierbântaţi de ceva mult mai cald decât soarele alb al Eladei. Trebuie că se întâmpla ceva însemnat.

Grupul se apropiase deja, iar tânărul Xilon care venea ultimul şi care îl văzuse la rându-i, strigă spre măslini:

– Socrate, vino în cetate! Atotştiutorul înţelept Beronophon ne onorează cu învăţăturile sale. Vino, vino repede! Din moment ce mai toţi gânditorii însemnaţi ai Atenei chiar acum se adună în agora, nu poţi lipsi chiar tu. Vino, Socrate!

Apoi, tânărul Xilon fugi după procesiunea care se îndepărtase deja, urmându-l îndeaproape pe vajnicul lor conducător. Socrate se ridică şi porni şi el către cetate.

“Pare-se că însăşi Tyche cea purtătoare de noroc îl trimite pe acest Beronophon în cetatea Atenei, tocmai pentru a mă ajuta să îmi limpezesc gândurile încâlcite. Un asemenea noroc nu se poate refuza şi numai un netot ar scăpa ocazia, deloc la îndemâna oricui, de a asculta un atotştiutor.”

Aşadar şi Socrate se grăbi către piaţa publică din centrul cetăţii, unde mulţimea se înghesuise deja, care să-l vadă, care să-l asculte, care să şi vorbească cu înţeleptul. Erau acolo şi mai marii cetăţii, în frunte cu Criton, Sibias, Gorgias, apoi tinerii Charmides, Chaerefon, alţii precum Critias, Eudicos şi mulţi alţi cetăţeni de soi bun. Erau chiar şi străini, dintre care îl recunoscu cu uşurinţă pe Protagoras, care sosise de câteva zile şi cu care discutase chiar în palestra lui Taureas.

Străinul desculţ, care îl urmase pe Beronophon, ridică mâinile, linişti adunarea şi zise:

– Numele meu este Mythias, umil discipol al înţeleptului atotştiutor Beronophon, care, aflând că în cetatea Atenei se află înţelepţi de frunte, a socotit în adânca sa chibzuinţă că ar fi nimerit să schimbe oarece păreri cu aceştia.

– Desigur, glăsui Criton simţindu-se dator din partea cetăţii, ne bucurăm şi îţi urăm bun venit, Beronophon! Nu ar fi mai potrivit însă, ca după un drum lung şi greu, într-o zi caldă precum cea de azi, să te odihneşti întâi într-o odaie răcoroasă, să mănânci şi să bei o cupă de vin rece? Iar după aceea, vom putea vorbi cât ne pofteşte inima. Cât timp vei dori să stai în cetatea Atenei, te rog, socoteşte-te oaspetele meu!

– Eşti prea bun cu mine, cetăţene. Mulţumesc! glăsui Beronophon cu glas răsunător. Dar nu pot. Din moment ce încă de dimineaţă, când mă aflam departe de aici, fiii Atenei m-au întâmpinat pe drum, bucuroşi de prezenţa şi învăţăturile mele – nu pot deci, să pun odihna trupului meu înaintea minţilor setoase de cunoştinţe, ale celor prezenţi.

– Frumoase cuvinte, pentru care îţi mulţumim, Beronophon! Numele meu este Criton şi eşti binevenit în casa mea, oricând pofteşti. Pe oricine ai întreba de Criton, te va putea îndruma.

Beronophon se înclină în semn de mulţumire, în timp ce Mythias îşi reluă prezentarea:

– Înţeleptul Beronophon vine tocmai din mitica Ithaca, tărâmul lui Ulise – pământul cântat de Homer însuşi. Are vaste cunoştinţe în toate ştiinţele, precum aritmetică, geometrie, astronomie, în filozofie, politică şi retorică, în discipline sportive, în arta războiului, în artele frumoase, în poezie şi alte scrieri. Cunoaşte plantele şi dobitoacele Eladei şi nu numai. Meşteşugurile, îndeletnicirile şi toate câte mai există în lume.

– Iartă-mă rogu-te, tinere Mythias, însă eu n-am stat niciodată în preajma unui înţelept care ştie toate lucrurile de pe lume. Dimpotrivă, profesorul meu susţine că nu ştie nimic. Aşadar, sunt şi eu aplecat spre a nu şti foarte multe şi de aceea te întreb spre a fi lămurit: dacă Beronophon are cunoştinţe despre toate cele ştiute de stirpea omenească, atunci oare ce ar mai putea el, schimbând păreri, să afle în plus de la cetăţenii Atenei, fie ei chiar şi filozofi şi înţelepţi?

Socrate recunoscu vocea lui Platon, care venise mai târziu, dar dăduse vârtos din coate prin mulţime şi reuşise să ajungă în faţă. Iar Mythias răspunse:

– Desigur, noi nu dorim să aducem jignire nimănui, ci doar cunoaştere. Dar, iubite ascultător, trebuie să spun că înţeleptul nu a venit nici să afle, nici să înveţe ceva, ci, în bunătatea lui, a venit tocmai pentru a face pe dos: anume ca, schimbând păreri, să vă înveţe în felul acesta, orice veţi dori să învăţaţi. Nobilul Beronophon, al cărui nume rezonează cu acela al eroului mitologic din vechime – Bellerophon – doreşte, întocmai ca şi acesta din urmă, ca mergând prin toate cetăţile Eladei să răpună monstrul necunoaşterii şi ignoranţei. Cu asta nu doresc să spun că voi, atenienii, nu aveţi cunoştinţe vaste şi alese, ci doar că, întotdeauna se găseşte cineva care doreşte să ştie mai mult decât ştie. Aşa se face că şi eu, Mythias din Ithaca,ce mă trag dintr-un neam nobil şi bogat, am ales calea cunoaşterii şi am plecat împreună cu el, să învăţ de la el şi să împart apoi învăţătura lui.

– Atunci, lămurit fiind, sunt bucuros să învăţ de la Beronophon cum să înving Himera şi îi mulţumesc încă odată pentru că doreşte să împartă cu toată lumea înţelepciunea lui nesfârşită. Iar ţie Mythias, toată laudă şi admiraţia pentru aşa un frumos sacrificiu făcut în interesul celorlalţi.

Simţind invitaţia nerostită, Beronophon se ridică de pe piatra pe care stătuse şi zise la fel de tare ca şi prima dată:

– Dar cine altul poate fi profesorul tău, dacă nu Socrate!?! Am auzit despre el că are această părere şi că spune de cele mai multe ori că nu ştie nimic despre cutare sau cutare subiect, deşi nu se sfieşte să se prindă în discuţii. Mare plăcere mi-ar face dacă ar fi de faţă şi dacă aş reuşi să împart cu el din înţelepciunea mea, astfel încât să îi schimb această părere. Ori eu cred că Socrate se preface doar a nu şti nimic, din moment ce însăşi Pythia din Delphi l-a numit cel mai înţelept dintre înţelepţi. Cred că, în acest fel, stabilind că nu ştie nimic, nici nu este nevoit să facă ceva, ceea ce este o minunată justificare pentru a nu face nimic. Dar, dacă nu este aici, atunci nu se cade să vorbim despre el, nu-i aşa?

Socrate ştiu că era momentul pe care tot auditoriul îl aşteptase, momentul în care el era împins în faţă, astfel încât să cerceteze mai cu migală înţelepciunea care i se oferea pe tavă.

– Aici sunt, înţeleptule Beronophon, şi sunt gata să învăţ cu nesaţ orice ai dori să expui. Dar vezi, înainte de asta, te-aş ruga să mă lămureşti asupra a două lucruri pe care mintea mea nu le poate pricepe, iar apoi, cu voia ta, voi primi orice altă învăţătură. Te prinzi aşadar să mă lămureşti întâi asupra acestor 2 dileme?

– Bucuros.

– Cel care spune un neadevăr, sau ascunde adevărul, este sau nu un mincinos? Sau măcar minte legat de ceea ce afirmă sau ascunde?

– De bună seamă, cel care ascunde adevărul sau spune un neadevăr minte. Totuşi, trebuie să spunem că numai atunci minciuna este minciună când adevărul este ascuns sau neadevărul este spus cu bună ştiinţă.

– Corect. Întâi şi întâi, întreaga Atenă poate pune chezăşie că eu, departe de a fi un mincinos, nici măcar nu am zis vreodată un neadevăr. Recunoşti?

– Cunosc asta şi recunosc în acelaşi timp.

– Dar atunci, dacă eu fac o afirmaţie, iar în realitate lucrurile stau altfel, nu înseamnă că sunt un mincinos, sau cel puţin că am rostit un neadevăr?

– Ba da, asta înseamnă.

– Din cele spuse de tine rezultă deci că eu ori sunt un mincinos care spune că nu ştie nimic deşi ştie, ori chiar nu ştiu nimic, caz în care nu sunt mincinos.

– Aşa este.

– Dar tot tu ai fost de acord mai înainte că eu nu sunt mincinos şi că nu spun neadevăruri.

– Am fost.

– Rezultă deci că din moment ce nu spun neadevăruri, este adevărată afirmaţia mea că nu ştiu nimic?

– După cum spui, este. Însă eu nu doresc să dovedesc că tu eşti un mincinos. Departe de mine gândul acesta şi credinţa aceasta. Vreau doar să spun că până şi tu ştii anumite lucruri.

– Ei bine, cum poţi dovedi asta? Cum poţi dovedi că eu ştiu?

– Pot, dacă îmi răspunzi sincer.

– E inutil să spun că voi răspunde sincer.

– Aşadar, ai luat parte la bătălii unde ai luptat. Deci ştii să te baţi. Vorbeşti, deci şti vorbi.

– Ştiu toate acestea, însă pe acestea le ştie oricine. Nu este cine ştie ce ştiinţă aici, ci mai degrabă acestea stau în firea omului, chiar dacă unii o fac mai bine decât alţii. Şi oaia ştie să bea apă, nu-i aşa? Dar tot oaie rămâne şi apoi oi sunt multe şi nu prea le deosebim între ele. Eu cred cu tărie că nu ştiu nimic de o aşa de mare însemnătate încât această ştiinţă să facă din mine un om însemnat. Din acest motiv, al convingerii că nu ştiu nimic – de care unii spun că ar fi falsă modestie, sau chiar motivaţia lenei – nu am putut să scriu niciodată vreo învăţătură. Cum oare aş putea să-i învăţ pe alţii, când eu însumi nu ştiu mare lucru despre orice ar fi vorba. Gândesc că lumea aceasta este atât de mare, iar în ea încap atâtea şi atâtea lucruri, obiecte, fiinţe, fenomene şi multe altele, încât, chiar dacă aş şti câte ceva, această ştiinţă tot ar fi nimic în comparaţie cu câte există de ştiut. Şi să nu uităm oamenii de pe această lume, fiecare dintre ei cu ideile şi cunoştinţele lui, aşa că, mie cel puţin, îmi este peste putinţă nu numai să ştiu ceva, dar mai ales să ştiu tot. Chiar de aceea învăţătura unui înţelept care ştie toate acestea este mai mult decât binevenită. Crezi că aşa stau lucrurile?

– Într-adevăr, Socrate, lumea este mare şi multe şi de tot felul încap în ea. Însă eu, care le-am încercat pe toate, pot spune cu mâna pe inimă că nu este imposibil să cuprinzi în minte acest “tot”. Trebuie doar să vrei cu adevărat şi să te străduieşti. Astfel poţi şti orice, ba mai mult, poţi face orice.

– Aşa am să încerc să fac, urmându-ţi sfatul. Aşa încerc să fac chiar de când am fost în stare să gândesc. Dar fără prea mare folos. Şi aici este al doilea lucru în care îţi cer ajutorul. Aş vrea să îmi explici ce este acel “tot”, pentru că un atotştiutor trebuie că ştie tot. Îmbrăţişează acest “tot,” cunoştinţele de aritmetică, de care zicea Mythias?

– Desigur.

– Şi pe cele de geometrie şi astronomie?

– Bineînţeles.

– Şi pe cele de botanică şi zoologie?

– Şi.

– Dar pe cele de anatomie?

– Şi pe acelea.

– Şi tot aici sunt cunoştinţele de filozofie, retorică şi politică, nu-i aşa?

– Ba da.

– Şi mai ce? întrebă Socrate.

– Păi foarte multe alte ştiinţe şi cunoştințe. “Tot”, însemnă tot ce există. Înţelegi?

– Vai, înţeleptule Beronophon, mi-e teamă că n-o să devin niciodată un cunoscător, întrucât nu prea înţeleg. Vezi tu, eu nici nu văd şi nici nu pot auzi, gusta, mirosi sau atinge acest “tot”. Şi în continuare nu ştiu ce cuprinde acest “tot”. Poate dacă ai continua să îmi dai alte exemple, aş pricepe şi eu.

– Pot să îţi dau orice exemplu… orice alegi tu sau oricine din cei de faţă. Spuneţi aşadar!

– Ştii de ce se usucă florile pe această căldură? întrebă Xilon.

– Ştiu. Am studiat botanica în amănunt.

– Dar cum se fac ulcelele de lut? întrebă altcineva.

– Ştiu şi asta. Eu însămi am făcut nu numai ulcele, ci şi multe alte vase.

– Dar cele de aramă? se auzi din mulţime.

– Acasă în Ithaca am avut un cuptor unde topeam metalul.

– Ştii şi de ce se învârte soarele în jurul pământului? se auzi şi vocea lui Eudicos.

– Am scris un întreg tratat despre mişcarea celor 7 sfere ale universului.

– Ştii ce este timpul?

– Ştiu.

– Ştii cum se fac cuiele de lemn? întrebă Socrate.

– Da.

– Dar cum se altoiesc pomii, ştii?

– Da.

– Dar cum se fac cerceii?

– Ştiu.

– Dar inelele?

– Şi inelele.

– Şi fibulele?

– Şi.

– Şi lutul şi casele şi pânzele?

– Şi toate acestea.

– Aha. Şi asta însemnă “tot”? întrebă Socrate nedumerit.

– Evident că nu. Sunt multe altele, legate de planete, de calcule, de viaţa plantelor, a animalelor, a oamenilor, de legile mişcării, de logică, de multe lucruri teoretice accesibile doar gândirii, legate de tot ce vrei tu.

– Eu tot nu pot zări măcar, acest “tot”. Mi-e teamă, dragul meu Beronophon că până ce nu îmi vei spune toate elementele acestui “tot” eu nu îmi voi putea face o idee despre ce şi cum este el.

– Dar aşa ceva este imposibil. Dacă ţi-aş enumera tot ce există pe această lume, lucruri, fiinţe, idei, teorii şi orice altceva, nu numai că ne-ar prinde dimineaţa, nu numai că ne-ar prinde anul care vine, ci, aş putea să-ţi vorbesc la nesfârşit, tot înşirând acestea.

– Ai putea oare atunci să îmi faci o definiţie a acestui “tot”, astfel încât să pricep şi eu, în sfârşit, ce însemnează asta? Ştii tu să îl defineşti?

– Ştiu.

– Dar oare orice definiţie ai da, dacă nu înşiri în ea tot ce compune acest infinit – real, închipuit sau dincolo de închipuire – atunci nu este oare definiţia ta incompletă? Nu cumva acest “tot” nu se poate defini, pentru că orice definiţie i-ai face, oricât de largă, în lipsa tuturor elementelor componente, această definiţie nu ar face decât să restrângă sensurile noţiunii şi să le limiteze?

– Ba da. Aici ai dreptate. Poate că nu se poate defini în mod satisfăcător “totul” sau “infinitul”. Dar el există.

– Sunt chiar atât de multe lucruri de ştiut?

– Da, sunt infinite, adică nesfârşite – după cum se exprimă o noţiune din matematică.

– Adică însemnează asta şi că în lipsa oricărui element, pe care am uita să îl numim, nu mai avem acest “tot”?

– Exact.

– Aha! Şi dacă dintr-un anumit punct de vedere “totul” este acelaşi lucru cu infinitul, atunci nu însemnă că, oricând mai putem adăuga un element, fără a sfârşi vreodată? Nu este exact ca la aritmetică? Orice număr aş rosti eu, tu ai putea rosti unul măcar cu o unitate mai mare? Şi dacă mai putem adăuga un element, nu însemnă că înainte de a-l adăuga nu aveam de-a face cu acest “tot”?

– Ba da, asta înseamnă, aşa cum am spus şi mai devreme şi aşa cum ne învaţă şi matematica.

– Hm!… Încep să înţeleg parcă. Şi asta înseamnă, că dacă există chiar şi un singur “ceva” pe care nu îl ştii, atunci nu poţi spune că ştii tot?

– Asta înseamnă.

– Bine, să ţinem minte asta cu toţii! Dar spune-mi Beronophon, dacă aceste lucruri sunt infinite, adică sunt aşa de multe încât doar ca să le rosteşti numele îţi trebuie o viaţă întreagă şi tot nu ai termina, cum este posibil atunci să şi ştii totul despre fiecare dintre ele? Cum este posibil ca tu să fii învăţat totul despre “tot” în anii tăi trăiţi până acum?

– Uite, dragă Socrate, că se poate! Şi nu numai că se poate, dar şi pot dovedi asta. Evident nu înşirându-le pe toate şi vorbind totul despre toate, ci, mult mai simplu. Alegeţi orice vreţi. Orice subiect, la întâmplare sau anume ales incomod, din orice domeniu, despre orice, iar eu voi dovedi că ştiu despre el tot atât sau chiar mai mult decât oricare dintre voi. Poate fi orice.

– Poate fi şi despre cum se face un lucru? întrebă Critias.

– Poate fi despre orice.

– Poate fi şi o îndemânare pe care să ne-o arăţi, în dovada faptului că şti face un lucru?

– Poate fi şi asta, însă cred că ştiţi că “a şti” este deosebit de “a putea”.

– Adică – reveni Socrate – dacă te-am ruga să mergem lângă colonadele agorei, iar tu să sari de jos, până sus pe acestea, deasupra lor, nu ai putea?

– Bineînţeles că nu aş putea. Ar putea cineva?

– Nici dacă te-ar ameninţa un pericol de moarte?

– Mi-e teamă că nici chiar aşa.

– Nici chiar dacă ai vrea foarte mult şi te-ai strădui din răsputeri?

– Nici chiar aşa.

– Adică nu este suficient să te străduieşti, aşa cum mai devreme ne-ai spus, astfel ca să faci orice???

– În cazul acesta nu.

– Da…! Înseamnă că totuşi mi-a scăpat mie ceva, pentru că îmi amintesc foarte clar când ai spus că este suficient să vrei şi să te străduieşti. Dar trebuie să îţi dau dreptate: a putea este altceva decât a şti. Pentru a putea îţi mai trebuie şi experienţă şi pricepere şi putinţă fizică. Să revenim la ale noastre!

– Să revenim, Socrate!

– Ziceai deci să alegem ceva din orice am putea alge, iar tu să ne dovedeşti că ştii despre el sau că ştii face acel lucru. Desigur, un lucru posibil de făcut. Te învoieşti?

– Cum să nu mă învoiesc!? Vă voi dovedi aceasta, iar după aceea, când vă voi convinge despre cunoştinţele mele atotcuprinzătoare, vom putea trece la adevăratele învăţături, pe care sunt bucuros să le împart cu voi. Şi ca să nu spuneţi că a fost rodul vreunei întâmplări, mă învoiesc să vă dovedesc că ştiu sau că ştiu face orice îmi veţi cere să spun sau să fac, de acum şi până la asfinţit, desigur în limita puterilor mele fizice.

Mulţimea începea să se agite, iar unii spuneau chiar că a fi înţelept este diferit de a fi atotştiutor. Că Oracolul îl arătase pe Socrate drept cel mai înţelept, însă Beronophon putea fi atotştiutor, fără a fi cel mai înţelept. La urma urmei, Socrate nu putuse defini nici înţelepciunea şi nici atotcunoaşterea, după cum tocmai se dovedise că nu înţelege nici sensurile noţiunii de “tot”.

El însă continuă liniştit:

– Aşa să fie! Şi cum sunt convins că te pricepi de minune la orice ştiinţă, la filozofie şi retorică, la politică şi toate cele câte ne-ai spus, pentru mine va fi suficient dacă ne vei da o singură dovadă. Ceva mult mai puţin nobil decât filozofia şi mult mai mărunt decât mişcarea astrelor pe cer. Cu siguranţă ştii multe, dar nu îţi voi cere să îmi spui lucruri pe care nu le voi putea pricepe, aşa cum ar fi bunăoară deosebirea dintre bine şi rău, sau alte asemenea. Spui că în Ithaca ai o casă, pari de neam ales şi după eleganţa cu care porţi acest himation brodat cu argint, se vede că eşti şi avut. Ai cai acasă?

– Desigur, am mai mulţi cai.

– Ai şti atunci cum se curăţă copitele unui cal? Asta dacă nu o fac servitorii tăi sau nu îi duci la nalbant.

– Servitorii mei fac asta, însă aş şti şi în somn cum se curăţă copitele cailor. Vă pot povesti nu numai cum se curăţă ci şi de ce se curăţă şi ce poate păţi calul dacă nu se dă mare atenţie acestui lucru. Vă pot descrie anatomia piciorului de cal, ba chiar şi anatomia calului întreg, felul în care se naşte calul, cum trebuie îngrijit, hrănit şi multe altele.

– Ai şti să le şi cureţi în fapt?

– Aş şti, dacă aveţi uneltele necesare. Şi chiar dacă nu le aveţi, aş şti chiar să le fac din nimic. Ştiu să adun şi să ard lut făcând cărămizi, să construiesc un cuptor, să sap mine şi să scot minereu din ele, să topesc metalul, să-l torn, să-l bat şi să-l ascut, făcând cuţitoaiele necesare scobirii şi tăierii copitei, astfel încât să fie şi frumoasă şi sănătoasă pentru cal.

– Atunci nu te supără, nobile Beronophon, să ne exemplifici acest lucru, dovedind că ştii?

– Cum să mă supere!? Doar de aceea mă aflu aici. Şi între timp o să vă povestesc şi tot ce ştiu legat de această activitate. Dar nu este oare prea puţin acest lucru şi mult prea uşor de dovedit? Poate totuşi vei alege ceva mai greu şi mai puţin la îndemână.

– Nu. Este bine aşa, iar dacă vei şti curăţa copitele calului, eu mă voi declara pe deplin mulţumit şi vom putea trece mâine – întrucât se cade să te odihneşti după călătorie – la discuţii mai serioase, la înţelegerea misterelor mai importante, pe care mintea mea nu le poate cuprinde şi pe care nutresc speranţa că mi le vei putea explica. Nobile Criton – se adresă apoi Socrate celui care îl poftise pe înţelept să-i fie oaspete, – Beronophon este oricum obosit şi pentru că urmează a fi oaspetele tău, aşa cum l-ai poftit, te rog să mergem spre casa ta şi să ne dai voie să vedem cum tovarăşul nostru curăţă copitele unuia din caii tăi. Ai un astfel de cal ce ar trebui îngrijit? Te învoieşti?

– Am asemenea cai şi mă învoiesc bucuros! Să mergem aşadar!

Întreaga adunare se puse gălăgioasă în mişcare. Cei mai mulţi nu îşi puteau închipui de ce alesese Socrate o activitate atât de simplă precum curăţarea copitelor unui cal. Orice oştean, orice cetăţean, servitor, sclav sau chiar copil ştia să facă acest lucru. Fără urmă de îndoială că şi Beronophon va şti. Unii – cel puţin Lycon şi Meletos cu siguranţă – erau nerăbdători să îl vadă pe Socrate înfrânt pentru prima dată în susţinerea ideilor sale. Mai bine zis sperau că întrebărilor sale meşteşugit puse li se va da un răspuns ce nu ar mai fi permis continuarea discuţiei cu alte întrebări. Pentru că Socrate nu îşi susţinea de fapt niciodată ideile pe faţă. El doar îşi făcea convivii să vadă că greşesc, punându-le întrebările acelea nesuferite şi nesfârşite.

Nerăbdător şi mulţumit era şi Beronophon, care mergea alături de Criton spre casa celui din urmă. Mai mulţumit chiar decât înţeleptul era discipolul său, Mythias, care se mândrea cu superioritatea profesorului său, lăudându-l din mers asistenţei aflate în mişcare.

Socrate rămăsese în urmă. Nimeni nu părea să îi simtă lipsa, nici chiar Platon, care dorea să vadă demonstraţia tot din primul rând. Mai priveau în urmă, după el, doar cei care doreau să îl vadă cum primeşte înfrângerea, cum se va retrage apoi spăşit pe colina cu măslini să privească depărtările şi să se întrebe în continuare asupra faptului că nu ştie nimic. Nu doreau nici ca Socrate să lipsească de la propria-i umilinţă şi nici ca ei să rateze un asemenea eveniment.

Când ajunseră la grajduri, Criton puse să-i fie scos calul cu pricina, apoi mulţimea se apropie de peretele grajdului unde calul fu priponit. Sclavii aduseră de îndată şi uneltele necesare.

– Când doreşte onorata asistenţă, voi putea începe, zise înţeleptul.

– Să ne reamintim – zise şi Socrate – că dacă există chiar şi un singur lucru, un singur “ceva” pe care nu îl ştii, atunci însemnează că nu poţi spune că ştii tot.

– Aşa este, întări din nou Beronophon. Dar pentru că ceea ce mi-ai cerut, scumpe Socrate, este mult prea simplu, iar eu ştiu absolut totul despre curăţarea copitelor, mă prind, aşa cum am spus, ca până la apus să fac sau să discut cu voi orice altceva.

– Eu mă voi mulţumi cu ce am cerut. Va fi foarte de ajuns, iar după aceea voi fi mai mult decât bucuros să îţi ascult învăţăturile în agora. Desigur, asta mâine, întrucât se cuvine ca pentru restul zilei să ai parte de ospitalitatea lui Criton.

– Fie cum doreşti.

Înţeleptul îşi lepădă himation-ul, apucă uneltele şi cu mişcări sigure ridică unul din picioarele din spate ale calului. Pregătindu-se să îl prindă între genunchi, începu să vorbească şi să explice ce şi cum trebuia făcut. Dar, o clipă mai târziu se trezi lovit şi aruncat cu spatele în zidul grajdului, atât de tare încât lovi zidul şi cu ceafa, motiv pentru care căzu înapoi, cu faţa în praful şi nisipul curţii lui Criton, pierzându-şi cunoştinţa.

Mythias şi încă alţii se repeziră speriaţi către el. Servitorii aduseră apă şi, fiind un bărbat puternic şi robust, Beronophon începu să-şi revină numaidecât. Ameţit încă, fu ridicat în picioare de braţele celor din jur. Îl căuta din ochi pe Socrate, zicând:

– Socrate, prietene, a fost un accident! Sper că îmi dai voie să mai încerc odată. Am curăţat tot atâtea copite câte stele sunt pe cer. Doar că n-am ştiut că animalul acesta bicisnic are obiceiul de a lovi cu picioarele!

– Sigur că poţi încerca din nou. A fost un accident şi de data aceasta ştiu sigur că vei reuşi. Acum ştii un lucru în plus faţă de acel “tot” pe care îl ştiai când ai apucat piciorul calului.

Beronophon se apucă din nou de lucru, povestind teoria. Socrate însă nu-l mai urmări. Porni spre poarta cetăţii. Căldura se mai domolise, iar după ce va bea apă spera să vadă apusul de pe colina cu măslini. Platon şi Chaerefon veniră după el. Mulţimea începea să se scurgă înapoi spre Agora, deşi înţeleptul nu terminase cu copita calului. Unii însă rămaseră lângă grajdul lui Criton şi nu ştiau de ce Socrate pleca. Doar înţeleptul ştia să cureţe copita şi o făcea chiar mai bine decât orice nalbant!

 

A doua zi, deşi afară era mai răcoare şi mai bine, nu veni nimeni în Agora să asculte învăţăturile înţeleptului atotştiutor. Doar Socrate îl aşteptase acolo până la apusul soarelui şi apoi încă o zi întreagă. Când înţelese că Beronophon nu va veni, gândi trist:

– “Tot nu ştiu de ce valurile se nasc şi mor mereu la fel. De ce oamenii se nasc şi mor continuu. Şi de ce fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli. Mi-e imposibil să îmi dau seama şi se pare că nici nu voi şti vreodată, din moment ce nici chiar acest Beronophon nu va veni să mă lămurească. Păcat, căci ştia atât de multe…”