Traducere şi adaptare din limba italiană: Nicu Gecse

   Firav, uşor adus de spate, cu o haină de pânză ce îi flutura în spate, cu umbrela deschisă pe umăr şi cu vechea pălărie de panama în mână, domnul Aurelio o pornea zilnic în vilegiatura lui amăgitoare.

Descoperise un loc, un loc care nu i-ar fi trecut nimănui altcuiva prin minte; şi se felicita în sinea lui când se gândea la asta, frământându-și mâinile mici şi nervoase.

Unii merg pe munţi, alţii la ţărm de mare, alţii la ţară; el, în bisericile Romei. De ce nu? Oare nu-s ele mai răcoroase decât o pădure? Şi, pe deasupra, te bucuri şi de sfânta pace. În pădure copacii, aici coloanele naosului;  acolo la umbra frunzişului, aici în umbra Domnului.

– Ei, ce să-i faci? E nevoie de răbdare.

Cândva, avusese şi el un locşor frumos la ţară, pe lângă Perugia, cu o mulţime de chiparoşi deşi, iar de-a lungul canalului cu acea elegantă înşiruire de sălcii violete şi atât de plăcutul albastru al umbrei pe care o împrăştiau; vila splendidă, ce găzduia o preţioasă colecţie de obiecte de artă: ah, colecţia aceea! fala invidiată a casei Vetti.

Acum îi mai rămăseseră doar bisericile pentru vilegiatură.

– Ei, ce să-i faci? E nevoie de răbdare.

Chiar şi după mai mulţi ani la Roma, nu reuşise încă să viziteze toate bisericile faimoase. Urma să o facă anul acesta, pe post de călătorie estivală.

În lungul drum al vieţii, domnul Aurelio pierduse speranţe, iluzii, bogăţie şi alte multe lucruri frumoase; îi mai rămăsese doar credinţa în Dumnezeu, care era ca un mic felinar în întunecimea existenţei lui năruite, un felinar pe care el, umblând aşa încovoiat, îl ocrotea cât mai bine, cu drăgăstoasă grijă, de suflul îngheţat al celor din urmă decepţii. Rătăcea ca pierdut în mijlocul freamătului vieţii şi nimeni nu-i mai purta de grijă.

– Nu contează. Dumnezeu mă vede!, se îndemna el în sinea lui.

Şi domnul Aurelio era sigur în privinţa asta, anume că Dumnezeu îl vedea datorită acelui mic felinar al lui. Atât de sigur, încât gândul la apropiatul lui sfârşit nu-l îngrozea, ci-l îmbărbăta.

Sub soarele înăbuşitor, străzile erau aproape pustii. Totuşi, pentru el se găsea mereu pe câte cineva, fie un derbedeu, fie vreun birjar ce aştepta în staţie, care, văzându-l trecând cu craniul lucios descoperit, cu bărbuţa rară tremurându-i pe bărbie şi cu chica sură fluturând pe ceafă, să nu-i arunce câte o ironie:

– Uite, măi: două bărbuţe! Una în faţă şi una la ceafă!

Numai că domnul Aurelio nu putea suporta să umble vara cu pălăria pe cap. Surâdea chiar şi el la gluma făcută pe seama lui şi, aproape fără să vrea, îşi grăbea paşii mărunţi ca de potârniche, pentru a-i lăsa pe trântorii aceia fără tentaţia unei alte glume.

– Ei, ce să-i faci? E nevoie de răbdare.

Intrând în biserica aleasă pentru vizitare în ziua respectivă, voia mai întâi să se bucure de faptul că ajunsese acolo şi se aşeza. Răsufla uşurat, îşi ștergea sudoarea, apoi îşi împăturea răbdător batista şi şi-o punea pe creştet, aşa împăturită, pentru a se proteja de răcoarea umedă.

Pe oricare dintre rarele credincioase care îşi întorcea uşor capul pentru a-l vedea ce face, văzându-l cu acel acoperământ caraghios pe cap, o pufnea uşor râsul.

Numai că domnul Aurelio se simţea fericit în clipa aceea, respirând acel aer umed, înmiresmat de tămâia ce plutea în golul tăcut al întunericului sacru şi nici măcar nu-i trecea prin gând bănuiala că cineva ar putea să râdă de el acolo, în lăcaşul Domnului.

După ce se odihnea un pic, se apuca să cerceteze amănunţit biserica, încet-încetişor, ca unul care urma să-şi petreacă întreaga zi în acel loc. Şi îi studia arhitectura amănunţit, cu înduioşată atenţie. Se oprea dinaintea fiecărei icoane a altarului, a fiecărei lucrări de mozaic, a fiecărei capele, a fiecărui monument funerar şi, cu ochi de cunoscător descoperea de îndată particularităţile epocii, ale şcolii de care trebuie că aparţinea respectiva operă de artă sau dacă era autentică sau afectată de retuşurile sau intervenţiile unei restaurări nefericite. Apoi revenea la locul lui şi se aşeza iarăşi; şi, dacă în biserică nu era nimeni în afară de el, aşa cum se întâmpla adesea la ora aceea din vară, profita de ocazie şi-şi însemna grăbit într-un carneţel modest câte o notiţă, un dubiu de clarificat şi câteva impresii.

După ce-şi satisfăcea astfel curiozitatea şi-şi îndeplinea programul de artă stabilit pentru ziua aceea, scotea din buzunar câte o cărticică de lectură, care ca mărime ar fi putut părea o carte de rugăciuni, şi se apuca de citit. Din când în când, îşi ridica privirea din carte ca să recapituleze cele citite sau să îşi închipuie dinaintea ochilor scena descrisă de poet. Iar cu acea lectură din cărţile profane nu se temea că ar putea aduce o ofensă lăcaşului Domnului. Potrivit modului său de a vedea lucrurile, Dumnezeu nu putea avea ceva împotriva lucrurilor frumoase închipuite de poeţi pentru desfătarea nevinovată a oamenilor.

Obosit de lectură, frecându-şi în lung arătătorul unei mâini de policarul celeilalte, rămânea cu ochii pironiţi în gol la propriile lui închipuiri sau la amintirile anilor pierduţi. Uneori, în vreme ce visa astfel, cufundat pe de-a-ntregul în gânduri, privirea i se oprea la vreun bust care părea că-l priveşte de pe piedestalul din firida lui, din biserică.

– Oh! făcea el atunci, clătinând din cap şi zâmbind. Te fericesc, prietene! E bine când eşti mort?

Şi se ridica iarăşi de la locul lui, pentru a citi pe inscripţia funerară numele celui îngropat, apoi revenea să se aşeze şi se apuca să discute cu el în gând, privindu-l.

– Suntem aici, dragul meu Hieronymus! Păcat că nu mai este permisă îngroparea în biserică. Aş pune să-mi sape o nişă frumuşică în stâlpul din faţă şi, tu acolo, eu dincoace, faţă-n faţă amândoi, ce frumos am mai sta noi de vorbă! Bietul de tine, ai faţă de om bun, aşa că mi-ai povesti multe necazuri pricinuite de asta. Of! Ce să-i faci? E nevoie de răbdare. Îmi pare totuşi că în biserică ar trebui să te simţim mai bine, ca morţi. Acest miros plăcut de tămâie, slujbele şi rugăciunile din fiecare zi. În cimitir, trebuie s-o spunem, mai şi plouă.

Moartea totuşi, chiar acolo, în cimitir, e… ei! o eliberare; pe când pe pământ eşti nu atât pentru a trăi bine, cât pentru a te pregăti din greu pentru a muri fără teamă. Domnul Aurelio nu se aştepta la răsplată de dincolo; îi ajungea ca aici, până în ultima clipă, să aibă conştiinţa împăcată că n-a făcut niciodată înadins vreun rău. Cunoştea îndoielile tenebroase acumulate de ştiinţă, ca o mulţime de nori peste luminoasa explicaţie pe care credinţa o dă în privinţa morţii, atât pentru că le citise în vreo carte, cât şi pentru că aproape că le respirase din aer; şi regreta că Dumnezeul din vremea lui, chiar şi pentru el, un credincios, nu mai putea fi cel care crease lumea în şase zile şi se odihnise în cea de-a şaptea.

În acea dimineaţă, când intrase în biserică, rămăsese uimit de înfăţişarea paracliserului, un bătrân frumos, cu barba enorm de mare şi plete bogate, mândru de barba aceea lânoasă şi de acea coamă împărţită pe mijloc şi ondulată pe spate şi căzută în şuviţe rebele. Frumos, doar capul. Trupul: bondoc, încovoiat, ramolit, părea că suferă din greu ca să susţină capul cu toată claia aceea de păr.

Acum, tot reflectând la viaţă şi la moarte, cântărind cu amărăciune măruntele izbânzi ale sufletului în acest mult lăudat secol al luminilor, domnul Aurelio reveni cu gândul la Dumnezeul de odinioară, cel din credinţa neștirbită a părinţilor, şi, încet-încet, adormi. Iar acel Dumnezeu de odinioară, în somn, iată-l că i se arată dinainte, încovoiat, ramolit, susţinându-şi cu greu pe umeri capul enorm cu barbă enormă şi claia de păr a paracliserului bisericii; se aşeză alături de el şi începu să i se vaite, aşa cum fac bătrânii care stau pe gardul din faţa azilului de bătrâni:

– Vremuri grele, fiul meu! Vezi cum m-am pipernicit? Stau aici ca paznic al băncilor. Din când în când, câte un străin. Dar nici acela nu intră pentru mine, să ştii! Vine să viziteze frescele vechi şi mormintele, s-ar cocoţa până şi pe altare pentru a vedea mai bine chipurile  zugrăvite în unele icoane! Vremuri grele, fiul meu. Ai auzit? Ai citit cărţile noi? Eu, Părintele Etern, n-am făcut nimic: totul s-a făcut de la sine, natural, puţin câte puţin. Nu Eu am creat la început lumina, apoi cerul, apoi pământul şi toate cele, cum te-au învăţat în anii copilăriei tale. Aşa! aşa! Eu nu mai am nicio legătură cu asta! Nebuloasele, înţelegi? materia cosmică… Toate s-au făcut de la sine.Te pufneşte râsul: ba unul, un om de ştiinţă, a ajuns până într-acolo încât a avut curajul să afirme că, studiind cerul în lung şi-n lat, n-a găsit nici cea mai mică urmă a existenţei mele. Spune şi tu: ţi-l imaginezi pe acest biet om care, înarmat cu ocheanul lui, se străduia la modul serios să-mi dea de urmă prin ceruri, câtă vreme nu mă simţea înlăuntrul micii lui inimi nefericite?Aş râde din toată inima, mult, mult, fiul meu, dacă nu i-aş vedea pe oameni luând de bune astfel de prostii. Îmi amintesc bine de vremea când îi ţineam pe toţi într-o sfântă teroare, vorbindu-le cu vocea vânturilor, a tunetelor şi a cutremurelor. Acum au născocit paratrăsnetul, înţelegi? Şi nu-mi mai ştiu de frică; şi-au explicat fenomenul vântului, ploaia şi orice alt fenomen şi nu mai apelează la Mine ca să capete prin îndurare divină vreun lucru anume. E neapărat nevoie ca Eu să mă decid să părăsesc oraşul şi să fac pe Părintele Etern doar la sate: acolo trăiesc încă, nu spun multe, ci câteva suflete naive de ţărani pentru care frunza copacului nu se mişcă fără voia Mea şi pentru care Eu aduc norii de ploaie şi cerul senin. Hai, hai, să mergem, fiule! Şi ţie ţi-e rău aici, văd bine. Să mergem, să mergem la  ţară, printre oameni speriaţi, printre oameni buni, care muncesc.

Auzind aceste vorbe, în somn, domnul Aurelio simţea că i se frânge inima. La ţară! Năzuinţa lui! Vedea totul de parcă ar fi fost acolo; respira aerul îmbălsămat… când, deodată, simţi că îl smuceşte cineva, deschise ochii, năuc, copleşit de uimire, şi se văzu dinaintea Părintelui Etern, El însuşi, în carne şi oase, care îi repeta iarăşi:

– Să mergem, hai, să mergem…

– Dar, dacă de atâta vreme… îngăimă domnul Aurelio, cu ochii larg deschişi, îngrozit de realitatea visului său.

Bătrânul paracliser scutură cheile:

– Să mergem! Biserica se închide.

Il vecchio dio – 1926

pirandello