hands– Domnilor, eu sunt împotriva pedepsei capitale. Asasinul este fie un alienat – caz în care societatea nu obţine nici o satisfacţie ucigându-l – fie chiar o victimă a societăţii, care nu l-a putut apăra şi împiedica să ajungă unde a ajuns… În cazul de faţă, domnilor, ce vedeţi mai sublim decât faptul că însuşi acuzatul, descurajat de circumstanţele în care i se atribuie această crimă, îşi asumă, în pofida sfaturilor mele, a avocatului numit din oficiu, îşi asumă zic această crimă, aşa cum, scuzaţi comparaţia, Iisus şi-a asumat păcatele noastre. Clientul meu cere să fie condamnat la moarte! Găsiţi că este moral pentru nişte juraţi cu frica lui Dumnezeu ca, în cazul în care nu am reuşit să vă fac să credeţi în nevinovăţia lui, să-i faceţi acest serviciu, condamnându-l la moarte? Acum, în luminatul nostru an 1954, e posibil aşa ceva?!

Mi-am tamponat fruntea într-un stil patetic şi m-am aşezat. Asistenţa m-a aplaudat. Nu prea tare, nu cât pentru o achitare, dar puteam spera într-o “remiză”. Să-i lăsăm însă pe juraţi să gândească…

 

Pe culoarele pustii ale închisorii construite de curând, după Marele Crah, încercam să găsesc ceva pentru care să mă bucur. Apărasem un nenorocit, care nici măcar nu se deranjase să apară la procesul lui. Nu primeam nici un onorariu de la client – din contră, poate aveam să-i strecor în buzunar câţiva dolari… Făcusem însă un bine, crescând în ochii mei. Aveam nevoie. Linda mă părăsise de curând, aveam datorii mari, pierdusem dreptul de a păstra copilul…

Gardianul închise uşa de metal în spatele nostru. Tipul din faţa mea părea nepericulos. Am încercat să privesc, încurajator, în ochii lui. Este al dracului de greu să priveşti fără să tresari  la un mutant…

– Domnule, mă abordă el de-a dreptul vesel, cu o încredere care mă mişcă, sunt sigur de verdict. Văd după figura dumneavoastră că aţi pierdut procesul şi aţi… obţinut pedeapsa cu moartea!

Nu m-a lăsat să-l întrerup, să-l conving de contrariu. A continuat ca în transă: “Acum, că tot am reuşit, pot să-mi descarc sufletul – cum spuneţi voi. De ce să nu vă spun adevărul? Ei bine, apărătorule, eu nu sunt un mutant! Ba chiar aş putea spune că pe planeta mea treceam drept un <<tip bine>>. Ei, poate mă crezi nebun, eu însă îţi povestesc adevărul, ştiu că nimeni nu te va crede…

Sunt ceea ce voi aţi numi “un extraterestru”, contiună el, liniştit. Am ajuns aici după lungi căutări şi am de gând să sfârşesc în acest loc! Legile voastre mi se par minunate în comparaţie cu cele din Lathya, planeta pe care m-am născut. Vedeţi, planeta mea este tradiţionalistă. Atât de tradiţionalistă, încât Conducătorul nostru nu a adus nici o modificare legilor în ultimii şapte mii de ani de domnie…

Lumea noastră este mică, dar şi noi suntem puţin numeroşi: <<din fericire>>, cum aţi spune voi, Moartea este rară şi produsă numai de accidente. Crima este o latură necunoscută a fiinţei noastre…

Aveam un prieten.  Într-o zi… N-a fost decât un accident! Pot să jur că nu am vrut să provoc, conştient, moartea acelui om!  M-a înfruntat într-o problemă stupidă, fără nici o importanţă, iar eu l-am lovit. Legile noastre sunt simple, clare şi implacabile:

cel care este găsit vinovat de moartea unui semen al său este condamnat SĂ ÎL ÎNLOCUIASCĂ!

Am fost condamnat, deci, să iau locul prietenului meu mort. Eu eram similarul unuia numit la voi “sculptor”. După pronunţarea sentinţei, numele meu a fost şters din evidenţe, am luat noul nume, am preluat profesia, familia şi personalitatea celui dispărut. Trebuia să încerc să gândesc întocmai ca el, să mă las sedus de slăbiciunile şi dorinţele de care s-ar fi lăsat el cucerit, trebuia să am visurile lui, să-mi placă sau să urăsc ceea ce iubea sau detesta el, începând cu felurile de mâncare şi terminând cu femeile cu care mă întâlneam pe drum. El fusese muzician, era un tip fragil; trebuia acum să ciupesc cu degetele mele groase strunele fine ale şuphonului, pe care el obişnuia să se aplece atunci când compunea. Trebuia să compun în continuare tulburătoare simfonii, eu, care reuşeam să sparg piatra cu pumnul sau puteam îndoi metalul între degete! Trebuia să scriu versuri sublime pentru cântecele lui, dar, atenţie: nu trebuia  să am cumva îndrăzneala ca, într-un moment de rătăcire zeiască, să-l depăşesc în intenţii, compunând o lucrare genială, chiar dacă aş fi simţit că ard pe dinăuntru! El fusese un muzician bun şi atât, fără străluciri dumnezeieşti, fără scăderi penibile…

Femeia lui mă striga pe numele său, ca şi cum nu ar fi observat schimbarea, ca şi cum nu ar fi plâns la înmormântare, ca şi când nu m-ar fi urât atunci din răsputeri. Făcea dragoste cu patimă, strigându-mă isterică cu numele lui, muşcându-l şi mângâindu-l pe el… Şi doar făceam asta cu toate luminile aprinse, aşa cum îi plăcea lui… Eram la fel de trandru, dar nu aveam   voie să-mi deschid sufletul, deşi era doar un om bun. De multe ori aş fi vrut să mă retrag departe de  ea  şi de copii, dar el n-ar fi făcut-o, nu-i aşa, niciodată! Aleteori, aş fi vrut să-i arăt mai multă tandreţe, dar el era un tip reţinut, nu îndrăznea să se exteriorizeze decât prin muzică… Copiii au avut în prima zi un binecuvântat moment de recul în faţa mea, când au fost obligaţi să-mi spună “tată”. Dar, din nefericire pentru mine, sfâşiat de pirderea prietenului şi de faptul că trebuia acum “să-l joc”, reţinerea lor a rămas în ochi, pentru foarte puţin timp.

Într-o bună zi însă, n-am mai putut să îndur şi am refuzat să mai fiu EL. Dar, nenorocire, mă dezvăţasem să fiu EU. Nu-mi mai regăseam gesturile, gândurile intime, naturaleţea cu care transformam materia intertă într-o sculptură aproape vie… Atunci S-A ÎNTŤMPLAT!

Încă din copilărie, visăm să fim ceea ce nu vom ajunge poate niciodată; iată că descoperisem partea fericită a lucrurilor: puteam să fiu altcineva, dar ceea ce voiam eu de data aceasta. Îmi stăteau la picioare cariere strălucitoare, poziţii sociale minunate, vieţi de bucurie candidă sau desfrâu fără margini, un orizont de cunoaştere sau o lene plăcută, alături de o femeie fierbinte, de o zeiţă inteligentă ori în singurătatea filozofului sau poate a celui care vrea să aibă totul numai pentru el. Trebuia doar să-mi iau din raft viaţa care îmi trebuia şi deveneam peste noapte altcineva. O crimă – o singură  crimă, de altfel, o moarte, întotdeauna fără dureri şi fără frisoane, “pe furate”, pentru cel pe care voiam să-l “înlocuiesc”. Ah, câte existenţe minunate nu am dus? Legea? Nu era flexibilă: de fiecare dată mă obliga… să duc o nouă viaţă de plăceri, până când aveam să mă plictisesc din nou să mai fiu politician, actor, medic, învăţător, artist, amant, misionar, prostituată, savant, mamă, judecător… Am început  să ucid, din ce în ce mai des, cu luciditate, iar legea continua să mă arunce în valurile unor alte şi alte vieţi trăite până la mine cu luciditate, cu pioşenie, cu frivolitate sau într-o zbatere demnă…

Când dădeam mâna cu cineva, încercând să mi-l fac prieten, să-i cunosc viaţa, observăm, dincolo de politeţea obligatorie la noi, o tresărire de groază în ochii lui: oare nu cumva jinduiam să-i iau locul în viaţa sa poate prea dulce sau prea amară, căci, cine ştie ce gusturi de moment mai aveam şi eu!

Într-o zi, m-am apropiat de Conducător. Gândul de a conduce planeta m-a îmboldit chiar în aceeaşi clipă şi nimeni nu s-ar fi opus, pentru că la noi Puterea nu este apărată cu arma, din moment ce nimeni nu ucide, şi suntem, cum aţi spune voi – aproape veşnici. Dar o lege veche spune că ucigaşul Conducătorului trebuie să fie ucis la rândul său. Cel ce m-ar fi ucis ar fi fost obligat, nu-i aşa?, pentru că îl suprimase pe ucigaşul Conducătorului şi nu pe Conducător – ceea ce voisem să devin, deci ar fi fost obligat să-mi ia locul, să-mi copieze pofta nestăvilită de a proba noi vieţi şi experienţe, ucigând aşa cum un parazit veninos îşi ucide gazda, consumând-o… Înţelegeţi? Într-o zi, un altul şi-ar fi făcut curaj să caute pe ucigaşul Conducătorului, copiat acum de altcineva, în toată splendoarea lăcomiei mele de viaţă! Boala aceasta necunoscută, a crimei, ar înflori pe mica mea planetă, atât de dragă mie… nici nu mai ştiu, ce oroare!, cărui mie!

Am fugit atunci, căutând să scap odată de impulsurile care îmi tot cereau să o iau de la început. Dorul mă trăgea înapoi, iar vina mea, pe care poporul meu nu o poate înţelege, am găsit-o explicată abia aici, pe Pământ. Am ales: aici, în acest stat, pedeapsa cu moartea nu a fost încă  abrogată. Aici voi putea fi pedepsit pentru o crimă pe care o recunosc, dar, aşa cum trebuie să vă fi dat seama deja, n-am făcut-o eu…”

Am lăsat ochii în los. Va trebui să ies din celulă înainte ca el să bănuie ceva. Bietul meu “caz”! M-am luptat pentru el şi acum… cum să-i spun că nu are nici o şansă la scaunul electric? E drept, fusese învinuit că omorâse un om, iar el s-a grăbit să recunoască… Victima fusese însă un negru.

 

      Textul a părut, sub titlul “Le Remplaçant”, în revista canadiană “Temps Tôt”, cu apariţie în Belgia şi Franţa, Belgia, în numărul 4/martie 1993