fragment din romanul Jocul secretelor, aparut la Ed. Tritonic

 

jocul secretelorElevii intrau grăbiți în liceu. Furtuna care se abătuse peste oraș blocase traficul în acea dimineață de început de noiembrie, creând un adevărat haos în intersecții. Temperaturile scăzuseră cu cinci grade pe timpul nopții, sub limitele normale pentru acea perioadă.

Vlad se opri lângă mulțimea adunată în fața panoului de la parter. După ce fetele se îndepărtară râzând, își făcu loc printre ceilalți elevi. Se încruntă când observă afișul înalt pe care tocmai îl lipiseră.

– Uau, murmură Rebeca.

– E mare, comentă el. Și prea… feminin.

Silvia râse.

– Și ce-ai fi vrut să vezi? O mașină decapotabilă?

Vlad zâmbi, dar nu-i răspunse. Auzise multe povești despre importanța balului bobocilor, dar nu descoperise nimic interesant când se făcuseră preselecțiile pentru concursul de Miss și Mister. Pentru el era doar o petrecere într-un club imens, aglomerat, fără băutură pe gratis. Iar afișul care întruchipa doi tineri dansând nu-i schimba părerea. Fusese suficient pentru el să afle că Amanda concura pentru rolul de Miss ca să nu își dorească să participe.

– Câtă vreme Amanda o să fie acolo, dându-se în spectacol, știu sigur că nu o să-mi placă. În fond, chestiile astea sunt pentru tipii care au iubite mișto și vor să se laude în public.

– Am uitat că ție nu-ți plac petrecerile care implică puțin dans, îl tachină Rebeca. Și faza cu partenerul nu e obligatorie.

– Vorbește tipa care are o nouă cucerire la orizont, comentă el împreunându-și mâinile la piept.

Rebeca vru să îi lovească umărul, dar el se feri în ultima secundă. O prinse pe Silvia de braț și se ascunse în spatele ei. Scoase limba la colega lui când aceasta îi aruncă o privire furioasă.

– Bună dimineața.

Cei trei întoarseră capul în același timp, uimiți să întâlnească persoana din dreptul

scărilor. Dispăruse fără urmă după excursie, și nimeni nu știa de ce.

– Lorena, unde naiba ai fost? Ne-am făcut griji pentru tine.

Vlad o luă în brațe, bucuros că nu plecase definitiv. Lorena zâmbi și se retrase imediat, surprinsă de comportamentul lui. Știa că ei o simpatizau, dar nu se așteptase la o asemenea primire.

– Am avut ceva probleme de familie, minți ea privind podeaua. Dar acum m-am întors.

– Măcar tu nu ai dispărut de tot, murmură Vlad.

Lorena îl privi cu seriozitate, știind la cine se referea. Natalia aflase adevărul, dar asta nu însemna că suferința ei avea să dispară. Bănuia că se învinuia pentru ce i se întâmplase lui Armand, iar vina era un obstacol puternic în pregătirea ei. Trebuia să aibă mintea limpede dacă își dorea să îl salveze.

– Ce-i asta?

Schimbă subiectul înainte să se dea de gol. Ei trebuiau protejați de pericolele pe care lumea ei le ascundea. Și anumite detalii nu puteau fi dezvăluite, oricât de mult ar fi suferit.

– Balul bobocilor, 12 noiembrie, o lămuri Rebeca. Amanda participă la Miss și Mister.

Lorena se apropie de avizier. Își aminti că Amanda îi povestise de concurs în prima ei zi în liceu, când încercase să o atragă în grupul ei. Când lucrurile se schimbaseră într-un mod radical și brusc.

– Mi-a zis ceva despre asta. Mergem, nu?

Vlad își duse o mână la frunte și bolborosi ceva în barbă. Lorena întoarse capul, dar nu comentă, deși fusese singura care îl auzise. Rebeca și Silvia acceptară entuziasmate și râseră când nemulțumirea colegului lor crescu.

– Să vezi acum războiul modei, râse Vlad. Nu mi-am găsit rochia potrivită, nu știu ce pantofi să-mi iau. Oare dacă mă coafez așa o să arăt mai bine decât dacă-mi las părul liber? Tipic feminin.

Lorena se uită la ceasul de la încheietura lui. Mai erau două minute până când ora avea să înceapă, iar Natalia nu ajunsese. Nu o așteptase în fața liceului, așa cum își dorea, pentru că vrusese să îi ofere timpul necesar să își pună gândurile în ordine.

A aflat că prietenul ei cel mai bun e mort. Bine, nu chiar atât de mort, dar știe că totul s-a întâmplat pentru că ea este Aleasa. O să aibă nevoie de timp să se obișnuiască cu gândul.

Vlad se uită peste umăr și zâmbi când o văzu pe culoarul care ducea la cancelarie. Încercase să îi salveze reputația în fața directorului, dar faptele erau mult mai dure decât sperase. Nu îi plăcea să știe că era acuzată pe nedrept doar pentru că alesese să își apere prietenul.

Așteptă ca ea să ajungă aproape de ei și o prinse de mână. Natalia tresări la început, dar se calmă imediat ce își văzu colegii.

– Hei, le spuse răsuflând ușurată.

Cei trei o îmbrățișară de îndată ce ea apăru lângă ei. Natalia râse și încercă să își elibereze mâinile din strânsoarea lor drăgăstoasă. Lorena rămase în spate, bucuroasă să vadă că trecuse cu bine peste tot ce se întâmplase.

– Ne-ai lipsit.

– Să nu mai faci asta niciodată! o sfătui Vlad. Chiar dacă Amanda te provoacă, stai cuminte în banca ta.

Natalia râse și îl bătu ușor pe spate. Făcu doi pași spre Lorena, păstrându-și zâmbetul pe buze. Știa că nu trebuia să le dea de înțeles că o văzuse în săptămâna în care lipsise, dar prezența ei acolo o liniștea.

– Mă bucur să te văd, vorbi Lorena înaintea ei.

– Și eu.

Natalia observă afișul balului. Fusese distrasă de lucruri mult prea ciudate ca să își facă timp pentru evenimentul cel mai important din viața unui boboc, după spusele celor mari.

– Nu vreau să vă stric bucuria, dar o să întârziem la oră, îi anunță Rebeca urcând scările.

Vlad o urmă în fugă, rugându-se ca profesoara să nu fi ajuns în clasă.

– Am primit mesajul tău, o anunță Lorena în timp ce urcau scările, după ce rămaseră singure. S-a întâmplat ceva?

Natalia se uită la hârtiile pe care trebuise să le semneze înainte de a se întoarce la ore. Fusese avertizată de consecințele care o așteptau dacă evenimentele din cantină se repetau. Era conștientă că trebuia să se poarte cât mai normal în liceu, să păstreze aparențele intacte, dar îi era greu să se concentreze când cunoștea gravitatea situației. O neliniștea gândul că era mai implicată în toată povestea decât sperase vreodată. Crezuse că doar statutul ei îi punea în pericol familia, dar ultima descoperire schimba totul.

– Nu pot să-ți spun acum. După ore, la mine acasă, o să vă explic.

Lorena aprobă fără să pună alte întrebări. Observase neliniștea din ochii ei, dar nu voia să o preseze. Stabiliseră că vor discuta totul mai târziu, în liniște. Deși nu înțelegea de ce trebuiau să fie toți prezenți, avea încredere în instinctele ei. Și tot ce putea face era să aștepte.

 

Vera auzi ușa care se deschise. Nu știa cât timp trecuse de când el abuzase de puterea ei, dar nu o interesa prea tare. Promisese că se va sacrifica pentru cauza ei, așa că nu putea să dea înapoi. Chiar dacă își asumase un risc pe care nu îl cunoștea prea bine, trebuia să fie puternică.

Pașii se apropiau de temniță cu o siguranță demonică, aproape ireală. Închise ochii și își împreună mâinile la piept. Poziția mortului o ajuta mereu să-și pună gândurile în ordine și să se calmeze. Era semnalul ei că nu voia să fie deranjată.

Vladimir se sprijini cu umărul de peretele din piatră. Poziția ei pe patul îngust îl amuză. Niciodată nu își imaginase că vampirii credeau în acele mituri puerile, lipsite de adevăr. Dar ea era un mister pe care încă nu îl deslușise.

Scoase cheile din buzunar și le roti pe degetul arătător. Cuprins de o frenezie crudă, începu să fluiere marșul funebru.

– Ce vrei? întrebă Vera după un timp, când interpretarea lui crescu în intensitate.

După toți anii care trecuseră de la transformare, nu se mai temea de lucrurile care îi îngrozeau pe oameni. Pentru ea, moartea era o distracție. Nemiloasă, dar necesară. Însă modul în care el îi cânta o îngrozea, pentru că nu era doar o simplă înșiruire de note. Poate că și ecoul produs de spațiul dintre temnițe era de vină, dar fiecare notă ascundea un mesaj plin de înțelesuri diabolice.

– Încetează, Vladimir. Nu ești amuzant deloc.

Vladimir nu răspunse, dar se opri. Descuie ușa și o trânti de perete. Vera încercă să rămână calmă la fiecare pas pe care el îl făcea. Își duse instinctele la maximum, pregătită pentru un nou atac. După un minut, orice zgomot pieri. Putea să îi simtă prezența aproape, dar nu reușea să își dea seama unde se afla. Resemnată, deschise ochii și țipă când îi întâlni chipul la un milimetru de-al ei.

– Așa-mi place, murmură el.

Îi prinse buza de jos între colții lui și o mușcă adânc. Vera îi puse o mână pe piept și îl îndepărtă. Se ridică pe marginea patului. Cu o mână își șterse buzele cu dezgust, iar cu cealaltă își aranjă părul. Se săturase să rămână încuiată într-o temniță mizerabilă, cu un vampir nebun care o vizita doar pentru a-i face rău. Misiunea ei era să se apropie de Dragoș, să-i anticipeze reacțiile, dar întâmpinase obstacole greu de depășit.

Vladimir râse când îi văzu gestul. După ce îi gustase sângele, se asigurase că fiecare pas avea să îi fie verificat, indiferent de decizia pe care Dragoș ar fi luat-o. Era o femeie diferită de toate celelalte, cu multe secrete ascunse în spatele siguranței de sine.

– Hai, ridică-te. Trebuie să plecăm.

Vera se încruntă. Când o vizitase prima oară, îi spusese că temnița făcea parte din procesul ei de pregătire. Nu îi explicase care erau pașii, dar se așteptase la lucruri mult mai grele. Însă niciodată nu crezuse că el o va elibera atât de repede.

– Ce urmează acum? O să mă atârnați de tavan și o să aruncați cu oase în mine?

Vladimir o prinse de braț și o ridică forțat. Vera încercă să se elibereze, dar degetele lui îi strânseră oasele până când durerea îi amorți brațul. Nu anticipă momentul în care el o azvârli de perete. Mai mulți bolovani ajunseră pe podea. Praful se ridică în aer. Vera se puse în genunchi și își șterse pantalonii. Își dorea să riposteze, dar nu ar fi făcut altceva decât să înrăutățească situația. Trebuia să se supună, oricât de mult îi displăcea.

– Tu nu ai voie să pui nicio întrebare. Dacă vrei să supraviețuiești, faci tot ce ți se cere fără să comentezi.

Vera tresări când el ajunse lângă ea și o ridică de pe podea. Îi zâmbi disprețuitor și o aruncă în tavan. Ea se prăbuși peste pat, după ce formă o gaură cu conturul corpului ei în tavan. Dacă lăsa furia să o controleze, el ar fi fost în stare să o omoare.

            Rabdă cât de mult poți. Nu-i oferi satisfacția să te vadă așa, plină de ură. Demonstrează-i că ești mai puternică.

Vladimir îngenunche în spatele ei și îi prinse ceafa. Îi trase gâtul spre corpul său într-o secundă. Vera închise ochii când degetele lui începură să îi alunece pe braț. Avea o rezistență fizică impresionantă, motiv pentru care fusese admirată de mulți vampiri de-a lungul timpului. Dar el era unul dintre cei care o puteau distruge cu un simplu gest.

– Avem sute de moduri de tortură, îi șopti la ureche. Nu cred că vrei să le încercăm pe tine.

Vera rămase nemișcată. Privea peretele din fața ei, indiferentă la toate amenințările pe care el i le șoptea pe un ton îngrozitor.

– Acum, fii fată deșteaptă și urmează-mă. Stăpânul vrea să te pregătești pentru diseară.

 

 

– Nici azi nu vrea să vorbim. Deja e enervant.

Bianca lăsă cana pe masă și se uită la scările care duceau la etaj. Întorsătura pe care o luaseră lucrurile în Strygorra îi afectase pe toți, mai ales pe Zero. Garda putea să fie desființată în orice moment, fără ca ei să aibă dreptul la o șansă de a-și scuza comportamentul din ultima perioadă. Erau puși pe banca de rezervă, așteptând ca antrenorul să le ofere șansa să se dezvolte.

– Dacă nu ai fi încercat să fii eroul spectacolului, poate că acum am fi fost în Strygorra, acolo unde ne este locul!

Tudor se uită cu furie la prietenul său. Îi părea rău că sărise în mijlocul mulțimii și se luptase cu Daryus, dar trebuia să își apere colegii și onoarea lor. Nu putea să îl lase pe Baltazar să rămână cu toată recunoștința poporului.

– Iartă-mă dacă nu am fost laș ca un struț și nu am rămas cu capul în nisipul meu, așa cum au făcut alții.

Andrei ridică pumnul în aer și înaintă cu un pas. Tudor râse și îi făcu semn să se apropie, pregătit pentru o nouă luptă. Tot ce se întâmplase era o greșeală pe care trebuiau să o asume împreună, nu să caute un singur vinovat care să plătească.

Bianca se puse între ei în clipa în care Andrei începu atacul. Îi îndepărtă cu mâinile și așteptă câteva secunde până când tensiunea dispăru. Certurile lor deja își pierduseră farmecul, mai ales că în ultima perioadă găseau momentele cele mai nepotrivite să se ia la bătaie.

– Ori vă potoliți amândoi, ori vă pun să faceți curat în baie și bucătărie.

Tudor se strâmbă când auzi pedeapsa. Ura momentele în care trebuia să facă ordine în casă și să curețe totul. De fiecare dată când Bianca anunța curățenia generală, el dispărea în mod misterios și se întorcea abia în clipa în care tot procesul se terminase.

Andrei ridică mâinile în aer și renunță la atac. Cu toate că Tudor merita o bună educație, nu era momentul potrivit pentru a se impune. Trebuia să găsească o soluție pentru ca problema lor să se rezolve înainte de a fi prea târziu.

– Ce s-a întâmplat ne afectează pe toți, comentă Bianca după ce se asigură că cei doi se calmaseră. Nu are niciun rost să începem să căutăm vinovatul, pentru că este responsabilitatea noastră, a tuturor. Toți suntem de vină pentru că nu ne-am ajutat și am permis ca ceilalți să ne găsească punctele slabe și să profite de ele. Dar acum trebuie să muncim împreună, ca o echipă și să ne reparăm greșelile. Avem nevoie de un plan de atac pe care trebuie să-l concepem împreună, nu separat!

Andrei nu o privi. Una dintre primele lecții la care asistase când începuse antrenamentul fusese munca în echipă. Chiar dacă era recunoscător pentru că i se oferise șansa să fie de folos și după moarte, nu putea să accepte să lucreze cu altcineva. Nu avea nevoie de piedici în calea instinctelor sale, nici de colegi care să îi judece pașii. Credea în metodele lui și era convins că acționa pentru siguranța lor. Nu suporta opiniile altora când venea vorba de acțiunile lui. Își cunoștea responsabilitățile și nu avea nevoie de alte păreri.

Dar Bianca avea dreptate. Greșiseră și acum trebuiau să repare totul. Împreună, așa cum nu mai lucraseră de multă vreme.

– Și ce propui? Zero nici măcar nu vrea să ne vadă, murmură Tudor. Am dat-o în bară, știu asta și îmi pare rău, dar trebuia să pună cineva piciorul în prag. Mynis a spus că nu are de gând să dizolve Garda, așa că nu mi se pare logic ca părerea unui măscărici ca Daryus să conteze mai mult decât sacrificiile noastre.

– Asta a fost înainte ca cineva să se arunce în mulțime ca un leu turbat.

– Nu avem ce să facem acum, le spuse Bianca. Trebuie să așteptăm ca Zero să creadă iar în noi. O s-o scoatem la capăt, împreună. Clar?

Tudor răspunse cu o mișcare a capului și se așeză pe fotoliu. Andrei privi peretele din fața sa, concentrat la toate strategiile care ar fi putut să îi ajute. Bianca oftă ușurată și își reluă locul pe canapea, liniștită că tensiunea dispăruse.

– De ce crezi că Natalia vrea să ne vadă pe toți azi?

Andrei întoarse capul brusc. Uitase de apelul pe care Lorena îl primise cu o seară înainte. Așa cum încercase toată noaptea să uite de puterea pe care o simțise când o avusese în fața lui. Sperase cu o încăpățânare infantilă că nu era conducătoarea lor, miracolul pe toți ceilalți nemuritori îl așteptau de secole. Încercase în nenumărate feluri să le explice că se înșelau dacă își depozitau toată încrederea într-o puștoaică fragilă și iresponsabilă, care le-ar fi adus doar mai multe probleme, însă toată strădania sa pierise când îi testase abilitățile. Era mult mai puternică decât anticipaseră ei. Și acum trebuia să o accepte și să o primească în lupta lor.

– Banalități tipic omenești, sunt sigur.

Poate s-a gândit mai bine și a înțeles că e o prostie prezența ei aici. Poate și-a dat seama că cel mai bine este să renunțe. Până nu e prea târziu.

 

 

Armand cercetă cu atenție tavanul camerei în care se afla. Încerca să își amintească cum ajunsese în acel loc, dar nu reușea. Cuvintele lui Dragoș i se învârteau în minte ca un titirez, abătându-l de la fiecare plan de evadare pe care îl avea. Se simțea prins în acea temniță de o forță superioară, greu de învins.

Se ridică în șezut și se uită pentru a suta oară în jur. Nu recunoștea niciun obiect și toată neliniștea îl înnebunea. Își aflase numele, dar nu îl ajuta cu nimic. Amintirile refuzau să apară și să îi ofere răspunsurile pe care le căuta.

Se ridică în picioare și fugi către peretele din fața lui. Toată forța pe care o stăpânea îl speria, pentru că instinctele nu îi dădeau de înțeles că o avusese și înainte. Se simțea ca un bebeluș ce cunoștea lumea pentru prima oară, fără ajutorul unui părinte care să-i ghideze pașii. Își strânse degetele în pumn și lovi cu toată forța peretele. Formă o gaură mult mai mare decât grosimea pumnului său, care se prelungea sub forma unei linii pe tot peretele. Mai multe pietre căzură la picioarele lui, dezvelind un spațiu întunecat.

Armand își mișcă degetele și zâmbi.

– Forța asta ar trebui folosită în alte scopuri, nu pentru planuri inutile de evadare.

Armand recunoscu vocea și întoarse capul. Se încruntă când îl văzu sprijinit de perete, cu mâinile împreunate la piept. Ochii lui erau la fel de inexpresivi ca întotdeauna, dar avea o ușoară urmă de amuzament în colțul buzelor.

– Nu te chinui degeaba. N-ai cum să scapi.

Vladimir se așeză pe marginea patului. Puse pelerina neagră lângă el. Zâmbi când observă nedumerirea pe chipul băiatului.

Armand continuă să privească ușa cu neîncredere. Nu își amintea să-l fi auzit intrând, mai ales că încuietoarea mereu făcea zgomot.

– O să înveți să-ți controlezi simțurile în așa fel încât să nu-ți scape nimic. Voi, la început, mereu vă depozitați concentrarea într-un singur lucru și le ignorați pe celelalte. Dar pentru asta ești aici, să devii unul dintre cei mai buni.

Armand privi pietrele de pe podea. Cu fiecare secundă pe care o petrecea în acel castel înțelegea că nu avea multe opțiuni. Dacă își dorea să scape, trebuia să se supună.

– Pentru asta m-ați transformat? Ca să devin noua voastră jucărie?

Lui Vladimir îi făcea plăcere să vadă că neliniștea îl măcina. Disperarea, odată ce punea mâna pe mintea cuiva, îl transforma într-o pradă ușor de prins, iar Armand nu părea să fie excepția de la regulă.

– Aici nu tu pui întrebările. Noi știm de ce ești aici și pentru ce. Treaba ta este să te supui ordinelor. De restul ne ocupăm noi.

Luă pelerina de pe pat și i-o aruncă. Armand o prinse cu ușurință. Era un material fin, de calitate, cu firicele roșii la margine. Chiar dacă nu își amintea cum ajunsese acolo și ce făcuse în trecut, putea să recunoască orice obiect din jur și să vorbească fără dificultăți. Nu creierul său era problema, ci forța care îl ținea sub control, care îi strivea gândurile ca o menghină.

– Pune-ți asta și vino cu mine.

Armand îl urmări cum merse spre ușă, confuz de toată schimbarea. Refuza să îi răspundă la întrebări, însă părea dornic să îl scoată din temniță. Dar putea să-și dea seama că intențiile sale nu erau deloc cele mai respectabile.

– Presupun că n-are rost să întreb unde mergem.

Vladimir îl privi peste umăr. Fără să mai zâmbească, îi făcu semn să iasă și scoase cheile din ușă.

– Se pare că înveți repede.

Armand își puse pelerina peste umeri și cercetă holul luminat de puținele torțe agățate de pereți. Putea să vadă foarte bine și pe întuneric, așa că nu înțelegea de ce alegeau să le țină aprinse. Îl urmă pe Vladimir pe coridorul strâmt, sunetele pașilor săi spărgând liniștea ascunsă între cei doi pereți.