(În românește de Ștefan Ghidoveanu)

fisherman-of-the-inland-sea-pat-morrissey-lewis

Când guvernul Uniunii Atlanticului, cel care garantase în secret proiectul Companiei SPES, a căzut în Cupa Saltului Anual, Maston şi oamenii săi erau deja pregătiţi; imediat, bunurile Companiei, documen­tele şi membrii săi au fost trecuţi peste graniţă, în Statele Unite ale Americii. După o regrupare făcută în pripă, folosindu-se de drepturile unei mişcări religioase milenare, au cerut Republicii California un teren de rezidenţă. Li s-a permis să se stabilească în zona poluată a ţinuturilor mlăştinoase ale Văii Sfântului Joaquin. Oraşul acoperit pe care l-au construit acolo era un prototip al Satelitului Special al Pământului şi oferea condiţii suficient de bune traiului, încât unii colonişti, nedumeriţi, au început să se întrebe despre rostul uriaşului efort, de muncă şi bani, pe care-l cerea construcţia lui SPES. Încălcarea tratatului Calmex, primele invazii dinspre sud, împreună cu o nouă epidemie a bolii mucegaiului le-a dovedit însă încă o dată că Pământul nu mai era o soluţie viabilă. Cu ajutorul navetelor, echipele de construcţie au parcurs drumul „oraş-satelit” și înapoi de câte patru ori pe an, vreme de patru ani. La şapte ani de la mutarea în California, zece transporturi finale între punctul pământean de lansare şi sfera aurită imobilizată în punctul de libraţie i-au pus pe colonişti la adăpost, pe SPES. Cinci săptămâni mai târziu, dispozi­tivele de informare de pe satelit anunţau că bandele lui Ramirez intraseră în Bakersfield, distrugând turnul de lansare şi jefuind tot ceea ce colo­niştii lăsaseră în urmă, incendiind chiar şi domul.
— Am scăpat ca prin urechile acului, îi spuse Noah tatălui său, Ike. Noah avea unsprezece ani şi citea foarte mult. Descoperea singur clişeele literare şi le folosea cu multă preţiozitate.
— Ceea ce nu înţeleg, remarcă Esther, care avea cincisprezece ani, este de ce n-au făcut toţi ca noi?!
Îşi ridică ochelarii de pe nas, încruntându-se în direcţia monitoare­lor. Chirurgia corectivă nu putuse face prea multe pentru gravele ei deficienţe oculare. Având în vedere problemele imunitare şi răspunsurile alergice, un transplant de ochi era pentru ea în afară de orice discuţie. Nici măcar nu putea purta lentile de contact. De aceea folosea ochelari, aidoma unui copil sărac. Doctorii îl asiguraseră însă pe Ike de faptul că, în câţiva ani, mediul aseptic de pe SPES va rezolva complicaţiile şi Esther îşi va putea alege o pereche de ochi de la banca de organe.
— Atunci vei fi fetiţa mea cu ochi albaştri! glumise tatăl, după eşecul celei de-a treia operaţii, la vârsta de treisprezece ani. Cel mai important era faptul că defectul era accidental, şi nu genetic.
— Chiar ADN-ul tău este albastru, îi spuse Ike. Noah şi cu mine moştenim scolioza pe cale genetică, dar tu, fetiţa mea, eşti perfect curată. Noah va trebui să-şi găsească o parteneră din grupa B sau G, tu însă poţi alege pe oricine din colonie — eşti o Nerestricţionată. Mai există numai doisprezece Nerestricţionaţi în afară de tine.
— Deci pot să-mi amestec sângele cu oricine, remarcase Esther cu faţa inexpresivă, ascunsă de bandaje. Trăiască Numărul Treisprezece!
Acum stătea lângă fratele ei. Ike îi chemase în centrul de comandă pentru a urmări cele ce se petreceau în domul Bakersfield. Unele femei şi copii de pe SPES sufereau de pe urma „dorului de casă”. Copiii săi însă trebuiau să vadă totul şi să înţeleagă de ce părăsiseră Pământul. AI-ul, programat să selecteze informaţiile de interes pentru colonie, încheie reportajul despre Bakersfield cu imagini ale cuceririlor lui Ramirez, apoi comută pe un studiu meteorologic peruan despre bazinul Amazonului. Pe ecran apărură dune de nisip şi pustiuri roşii, cadrele fiind însoţite de vocea monotonă a dublajului, sintetizată de AI.
— Priviţi, exclamă Esther, ridicându-şi ochelarii pentru a vedea mai bine. Totul este mort. Cum de suntem singurii care ne aflăm aici?
— Banii, răspunse laconic maică-sa.
— Pentru că majoritatea oamenilor nu vor să se încreadă în bunul simţ, adăugă Ike. Banii, mijloacele materiale, sunt un factor secundar. Era evident de sute de ani ce se întâmplă pe Pământ: epuizarea resurselor, explozia demografică, imposibilitatea guvernării. Dar, pentru a acţiona logic, trebuia să avem încredere în bunul simţ. Cei mai mulţi şi-au pus credinţa în noroc, în Dumnezeu sau în alte metafore comode. Să urmezi bunul simţ e dificil. Căci este nemaipomenit de greu să construieşti minuţios un plan, să aştepţi ani în şir, să faci alegeri imposibil de făcut, să cauţi mereu bani, să păstrezi secretul astfel încât visele tale să nu încapă pe mâinile unor profitori lipsiţi de scrupule. Câţi oameni crezi că au puterea de a rămâne uniţi până la capăt, într-o lume pe cale de dezintegrare? Bunul simţ a fost racheta care ne-a propulsat până aici.
— Suntem primii care încercăm aşa ceva?
— Nu mai ştim de alţii.
— Au mai fost Foy-şii, sări Noah. Am citit despre asta. Au băgat mii de oameni vii în ceva asemănător cu frigiderele de organe, au construit rachete ieftine şi i-au lansat în spaţiu; trebuiau să se trezească abia peste mii de ani, când ar fi ajuns la o stea anume. Şi nici măcar nu ştiau dacă acea stea are sau nu o planetă.
— Conducătorul lor, continuă Ike, reverendul Keven Foy, ar fi trebuit să fie acolo pentru a le binecuvânta sosirea pe Tărâmul Făgă­duit… Bietele sardele! Aşa-i poreclise lumea. Eram cam de vârsta voastră. I-am văzut la Actualităţi, intrând în Foy-suri. Jumătate dintre ei contrac­taseră deja boala mucegaiului ori erau RMV-pozitivi. Îşi ţineau pruncii în braţe, cântau. Nu mai erau nişte oameni care gândeau. Disperarea le ucisese raţiunea.
Holovidul arăta acum uriaşa furtună de nisip ce traversa lent deşer­turile Amazoniei. O pată în care nuanţe întunecate de roşu, gri şi maro se amestecau ameninţătoare.
— Suntem norocoşi, murmură Esther. Aşa cred.
— Nu, se împotrivi tatăl. Norocul n-are nimic de-a face cu asta. Şi nici nu suntem un popor ales. Noi am ales.
Ike, avea de obicei, un glas potolit, dar acum o undă de asprime i se strecura printre cuvinte, făcându-i pe copii să ridice capul, iar pe nevastă să-i arunce o privire lungă. Ochii îi erau castanii, luminoşi.
— Şi ne-am sacrificat, întări ea.
El încuviinţă.
Se gândi că ea se referea probabil la mama lui. Ike o calificase pe Sarah Rose, fără ştirea acesteia, pentru unul dintre cele patru locuri atribuite femeilor licenţiate ce trecuseră de vârsta fertilităţii.
— Să trăiesc în chestia aia îngrozitoare care se învârteşte în neant? răbufnise ea, când, în sfârşit, o anunţase. Fără aer, fără spaţiu unde să mă mişc?
Încercase să-i povestească despre peisajele pământene recreate pe satelit, dar ea refuzase să-l asculte.
— Sufeream de claustrofobie chiar şi sub cupola Chicago-ului, iar acolo era vorba de doi kilometri! Nici să nu te gândeşti c-am să te urmez. Ia-o pe Susan, pe copii şi lasă-mă pe mine să respir smog, e-n regulă? Pleacă, dacă asta vrei. Să-mi trimiţi vederi de pe Marte!
Murise la mai puţin de trei ani de la această discuţie, infectată cu RMV-3. Ike tocmai terminase perioada de decontaminare, când soră-sa îl anunţase că Sarah e pe moarte. Părăsirea Bakersfield-ului l-ar fi obligat la o nouă carantină, pe lângă riscul unei contaminări cu cea mai nouă şi cea mai gravă formă a virusului super-mutant care împânzise Pământul. Virusul provocase, până la acea dată, pierderea a peste două miliarde de vieţi omeneşti, mai multe decât sindromul radiaţiei lente şi aproape la fel de multe ca foametea.
Ike rămăsese pe loc. Din partea surorii, a mai primit doar următorul mesaj: „Mama a murit miercuri noapte. Funeraliile au avut loc vineri, pe 10.” A încercat s-o contacteze prin fax, internet, net-video, dar sora sa a refuzat toate mesajele.
O suferinţă din trecut. Au ales. S-au jertfit…
Privi spre copii, aceşti copii frumoşi pentru care fusese făcută jertfa. Ei însemnau speranţă, viitor. Pe Pământ, copiii erau cei sacrificaţi. Trecutului.
— Am ales, spuse el, ne-am sacrificat şi am fost cruţaţi. Rostirea acestui cuvânt, „cruţat” îl surprinse.
— Ei! strigă Noah. Es, e cinşpe. Vino, o să pierdem serialul.
Ţâşniră amândoi pe uşă, prin Comun — un băiat subţire ca un fus şi o fată scundă şi îndesată.
Familia Rose trăia în Vermont. Ike n-avea nici o preferinţă pentru peisaj, dar Susan spunea că Florida şi Boulder erau prea haotice, iar Urban-ul ar fi scos-o din minţi, aşa încât locuinţa lor avea vederea spre Vermont Common. Sala de Adunare spre care se grăbeau puştii avea o faţadă albă, terminată printr-o clopotniţă frumoasă. Înăuntru, proiecţiile de adâncime închipuiau dealuri împădurite şi un cer senin, albastru. Lumina în Zona Vermont cădea perfect vertical.
— Este ori dimineaţa târziu, ori după-amiaza devreme, spuse Susan. Remarca ei încerca să eludeze realitatea, dar, întrucât fusese făcută pe un ton inocent, Ike nu ripostă. Fiind obişnuit cu doar trei sau patru ore de somn, el era oricum o persoană nocturnă. Îi conveneau nopţile artificiale care, spre deosebire de cele pământene, aveau aceeaşi durată de-a lungul anului.
— Să-ţi mărturisesc ceva, i se adresă el soţiei, cu gândul la copii şi la privirea aceea ciudată pe care i-o aruncase puţin mai înainte.
— Ce anume? întrebă ea, fixând holovidul care transmitea furtuna de praf din stratosferă, o umflătură hidoasă ce-şi răsucea haotic ten­taculele.
— Nu-mi plac monitoarele astea. Nu mă pot obişnui să privesc sub mine.
Îşi călcase pe suflet rostind totul cu glas tare.
— Ştiu, murmură Susan simplu, cu un surâs vag.
Ike se aşteptase la o altă reacţie. Probabil că nu înţelesese la ce anume se referea el.
— Uneori, tare mi-aş dori să le putem închide, insistă şi râse stânjenit. Nu de-adevăratelea, dar… Sunt o legătură, un cordon ombilical. Aş vrea să-l putem tăia, aş vrea să li se dea şansa de-a o lua de la începutul începutului. Copiii, la ei mă refer.
— Ar fi mai bine, încuviinţă ea.
— Copiii lor vor trebui, oricum… Chiar acum, în E.D.Com. are loc o polemică interesantă.
La bază, Ike era inginer fizician, numit de Maston drept şeful AI-ului Schoenfeldt. Pe SPES îi fuseseră desemnate opt sarcini. În mod curent, îndeplinea munca de director al grupului de Design Ambiental pentru cea de-a doua navă SPES care tocmai se construia în Docuri.
— Despre ce-i vorba?
— Al Levaitis a propus să nu mai simulăm peisaje. A făcut tapaj mare pe treaba asta, pretinde că e o problemă de sinceritate. Zice să lăsăm spaţiul pe care-l avem exact aşa cum este, să-i găsim o estetică proprie, în loc să-l disimulăm în fel şi chip. Dacă SPES este lumea noastră de-acum încolo, trebuie să învăţăm s-o acceptăm. Ce semnificaţie vor mai avea pentru generaţiile următoare aceste scene pământene? Mulţi dintre noi simţim că are dreptate.
— Bineînţeles că are, aprobă Susan.
— Ai putea trăi cu aşa ceva? Fără expandarea iluzorie a spaţiului, fără mimarea orizontului, fără imaginea bisericii satului, poate chiar fără gazonul sintetic — doar metal şi ceramică… Ai accepta?
— Tu ai face-o?
— Cred că da. Ar simplifica totul… şi cum spunea Al, ar fi mai cinstit. Ne-ar împiedica să ne mai agăţăm de trecut, ne-ar elibera sufletele pentru prezent şi viitor. Ştii şi tu, a fost un drum atât de lung, încât adesea ne vine greu să realizăm c-am izbândit. Ne aflăm aici, în spaţiu. Deja construim viitoarea colonie. Când vom reuşi să terminăm un nucleu de colonii în care totul să funcţioneze optim, ori dacă se hotărăsc să începem Marea Navă cu care să părăsim sistemul solar, ce relevanţă va mai avea pentru cineva acest decor terestru?! Pentru generaţia următoare, spaţiul cosmic va fi unicul cămin. La acest lucru se rezumă totul, la ideea de libertate. Şi nu mi-ar strica puţină libertate chiar în clipa asta.
— Destul de corect, murmură Susan. Cred că-mi este puţin teamă de faptul că am putea simplifica excesiv problemele.
— Această turlă, spuse el privind spre Sala de Adunare, ce semni­ficaţie va avea pentru cei născuţi în spaţiu? O aiureală, un trecut mort.
— Nu ştiu nici pentru mine ce înseamnă, încuviinţă ea. În mod sigur nu face parte din trecutul meu.
Imaginea de pe ecran îl făcu atent pe Ike.
— Priveşte asta, arătă el. Se compară conturul coastei Peru-ului în 1990 şi în 2040, delimitându-se aria de teren pierdut.
— Vremea, vremea a fost partea cea mai rea. Stai numai să ne eliberăm de această probabilitate stupidă, de neprevăzut!
Un turn în ruine străpungea valurile — tot ce mai rămăsese din Miraflores. Imaginea de pe Pământ era deprimantă, marea zbuciumată, iar atmosfera sumbră, ceţoasă. Ike privi prin holovid aparenţa blândă a iluzoriei New England şi ghici adevăratul înveliş care se afla în spatele proiecţiei: un înveliş care-i proteja, îi elibera, învelişul Raiului. Adevărul te poate face liber, gândi el, strângându-şi soţia în braţe.
— Eşti un scump, glăsui femeia, răspunzându-i la îmbrăţişare. Cuvintele ei reduseseră toată discuţia lor la o dimensiune personală, dar lui îi făcu plăcere. În vreme ce se îndrepta spre lift, îşi dădu seama că era fericit, absolut fericit. Se putea ca pricina acestei senzaţii să fi fost ionizarea negativă a atmosferei, dar senzaţia nu se limita la trup. Era o stare pe care omul o căutase pe Pământ vreme îndelungată şi n-o găsise niciodată: o fericire raţională. Acolo, jos, viaţa, libertatea şi virusul erau toată averea unui om. Aici, nu le mai rămăsese nimic din toate astea. Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsului îi fugăriseră prin praful unei lumi muribunde. Îi veni din nou în minte acel cuvânt ciudat: cruţat. Fuseseră cruţaţi.

***

În al treilea trimestru al celui de-al doilea an pe SPES, fusese organizată o întâlnire având ca scop stabilirea planului de învăţământ. Ike participase în calitate de părinte interesat, Susan la fel, dar şi ca profesoară cu normă parţială (principala ei slujbă era la Nutriţie). Esther îi însoţise, deoarece se admisese participarea adolescenţilor, cu intenţia de a-i educa în procesul de luare a deciziilor şi, mai ales, pentru că Ike dorise ca ea să fie prezentă.
Preşedintele Comitetului Educaţional, Dick Allardice, ţinuse un discurs în care erau subliniate scopurile urmărite şi realizările, iar câţiva profesori prezentaseră rapoarte şi sugestii. Ike vorbise pe scurt despre creşterea aportului specializării prin AI. Toată chestia avusese un aer rutinier, până în momentul când luase cuvântul Sonny Wigtree. Sonny era o persoană care reţinea atenţia, un tip zâmbitor de la CSA, având vreo patru sau cinci diplome de la nişte universităţi de renume şi o minte ascuţită ca un brici.
— Aş dori să am ştiinţă, vorbise el pe un ton doct care sugera că, de fapt, nu-şi aprobă câtuşi de puţin remarca, la ce cugetaţi domniile voastre când aţi sugerat predarea geologiei? Ştie cineva? Puţin probabil.
Ike încă traducea în minte engleza universitară a lui Sonny în dialectul său din Connecticut, când Sam Henderson se ridicase pentru a răspunde. Geologia era una dintre specialităţile lui Sam.
— Să înţelegem că tu, rostise el în vorba tărăgănată a celor din Ohio, propui să scoatem geologia din planul de învăţământ?!
— Eu doar am întrebat!
Ike pricepuse pe dată despre ce era vorba. Sonny avea voturile cheie în buzunar şi se pregătea să le pună în joc. Sam, înţelegând de asemenea ce se pregăteşte, marşase.
— Ei bine, personal cred că merită să discutăm pe acest subiect.
Alison Jones-Kurawa, care preda ştiinţele terriene pentru Gradul Trei, zvâcnise în picioare. Ike se temuse că va aborda problema dintr-un unghi emoţional: nu trebuie să-i lăsăm pe copii să crească neştiutori în ceea ce priveşte planeta mamă etc., dar ea argumentase totul destul de ştiinţific. Opinase că limitarea educaţiei la compoziţia şi conţinutul satelitu­lui însuşi aduce predării o tentă hiperabstractă, greu de contracarat.
— Dacă în cele din urmă vom decide să terraformăm Luna, de exemplu, în loc să construim Marea Navă, n-ar fi mai bine ca ei să ştie ce este aceea o rocă?!
Bine punctat, gândise Ike, dar fără sens, întrucât nu se punea atât problema necesităţii predării geologiei, cât cea a împărţirii influenţei pe care Sonny Wigtree, John Padopoulos şi John Kelly o aveau în Comitetul Educaţional. Totul ţinea de o manifestare a puterii şi profesorii nu înţeleseseră asta. Poate doar câteva dintre femei, sfârşitul crizei era la fel de previzibil ca şi discuţia în sine. Singurul lucru neaşteptat fusese izbucnirea lui John Kelly, la discursul lui Mo Orenstein. Mo pretindea că Pământul era un laborator pentru SPES şi deviase într-o poveste despre cum, în timpul orelor de chimie pe care le preda, copiii învăţaseră o mulţime de reacţii prăjind o piatră pe care el, personal, o adusese de pe muntele Sinai, drept suvenir şi mostră de laborator.
— … urmând principiul multifolosinţei, înţelegeţi, folosirea prac­tică, dar şi sentimentală…
— Am înţeles, izbucnise atunci John Kelly, numai că tema era geologia, şi nu etnografia.
Mo tăcuse, luat prin surprindere de tonul lui John, permiţându-i lui Padopoulos să închidă şedinţa.
— A cam încasat-o Mo, remarcă Ike pe când coborau prin coridorul A spre lifturi.
— Rahat, tată! zise Esther.
La şaisprezece ani, Esther crescuse în înălţime. Cu toate acestea încă se cocoşa, de parcă efortul de a vedea prin lentilele groase ale ochelarilor care continuau să-i alunece de pe nas i-ar fi împins capul inainte. Devenise foarte capricioasă şi Ike nu mai putea spune prea multe, fără ca ea să nu riposteze, ţâfnoasă.
— Rahat, nu este un cuvânt care să îndemne la conversaţie, observă el moderat.
— Ce conversaţie?
— Izbucnirea ta, după cum am înţeles, se referea la nerăbdarea lui John Kelly faţă de Mo şi la motivele care ar fi putut provoca această nerăbdare.
— Rahat!
— Termină, Esther! interveni Susan.
— Ce să termin?
— Dacă ştii, şi tonul tău lasă să se înţeleagă asta, ce anume îl supără pe John, reluă Ike, de ce nu ne spui şi nouă?!
Când te lupţi cu tine însuţi pentru a nu ceda impulsurilor de moment, este descurajant să fii tratat iraţional de către ceilalţi. Cererea sa perfect logică o aduse pe fată într-o stare de furie mută. Pentru o clipă, îi aruncă o privire ucigătoare, distorsionată de lentilele groase, apoi grăbi pasul, lăsându-i în urmă. Unul dintre lifturi tocmai îşi deschidea uşile, intimidat parcă de nervozitatea ei. Plecă fără să-i mai aştepte pe Ike şi Susan.
— Deci, începu Ike obosit, în vreme ce stăteau la următorul lift pentru Vermont, de ce s-a enervat în halul ăsta?
Susan ridică nesigură din umeri.
— N-o mai înţeleg. De ce este aşa de ostilă, aşa de agresivă?
Nu era o problemă nouă şi Susan nici măcar nu catadicsi să-i răspundă. Tăcerea ei era aproape duşmănoasă şi el îşi dădu seama de asta.
— Ce crede că obţine comportându-se astfel? Ce naiba vrea?
— Timmy Kelly te-a poreclit Jidanul Rose, răspunse Susan. Pe ea o strigă Jidy Rose. Mi-a spus că regretă vremurile când era poreclită „Ochi de sticlă”.
— Rahat!
— Bineînţeles.
Au străbătut tot drumul spre Vermont în tăcere.
— Nu pot înţelege unde a învăţat acest cuvânt, spuse el pe când traversau Comunul, sub un cer artificial, spuzit cu stele artificiale.
— Cine?
—Timmy Kelly. Are cam vârsta lui Esther, doar cu un an mai tânăr. La fel ca şi ea, a crescut în colonie. Familia lui a venit aici la un an după noi. Dumnezeule! Putem să ne ferim de orice virus, bacterie, de orice microb, dar de aceste lucruri, nu! Cum? Cum este posibil? Ţi-am repetat de zeci de ori, Susan, monitoarele trebuie închise. Imaginile pământene sunt cele care-i învaţă pe copii ce sunt violenţa, rasismul şi superstiţia.
— Timmy n-avea nevoie de monitoare ca să ştie asta.
Glasul ei păstra o intonaţie de răbdare dispreţuitoare.
— Am lucrat cu John la proiectul Umbra Lunii, în sectoare înveci­nate, zilnic, vreme de opt luni. N-a făcut nici o aluzie, cât de mică, la treaba asta.
— E vorba de Pat, nu de John, spuse Susan cu aceeaşi răceală dezagreabilă. Lucrăm împreună de ani de zile în Comitetul de Planificare a Alimentaţiei. Mici înţepături, mici bancuri. „E kusher, Susan, ce zici?” După un timp, te înveţi.
— Pe Pământ, da, dar nu aici, în Colonie.
— Ike, tu chiar n-ai observat că oamenii de pe SPES sunt foarte atenţi la convenţii, foarte conservatori?! Marea lor majoritate sunt elitişti.
— Conservatori? Convenţii? N-am habar despre ce vorbeşti!
— Uită-te puţin la noi! Ierarhizarea puterii, diviziunea muncii după sex, valorile carteziene, totul pare o scenă de pe la mijlocul secolului XX. Să nu crezi că mă plâng, şi eu am fost de acord. Îmi place să mă simt la adăpost, am vrut să-mi ştiu copiii crescând într-un loc sigur. Problema este că siguranţa are preţul ei, pe care trebuie să-l plătim.
— Nu te înţeleg. Am riscat totul pentru a ajunge aici, pe SPES, deoarece am crezut în existenţa unui viitor. Oamenii asemenea nouă au puterea de a depăşi trecutul, de a o lua de la început. Am visat să construim o nouă comunitate umană, lipsită de tarele societăţii de pe Pământ! Cei care se află aici sunt plini de inventivitate, plini de curaj intelectual, nu o adunătură de tâmpiţi pierduţi în mrejele unor dogme ilogice! IQ-ul mediu al celor de pe SPES atinge 165…
— Cunosc, Ike, care este QI-ul mediu…
— La Timmy e vorba doar de o răzvrătire adolescentină, reluă Ike, după o scurtă tăcere. La fel ca şi în cazul lui Esther. Folosesc acest limbaj dur, în încercarea de a-i şoca pe adulţi. Altminteri, este lipsit de înţeles.
— Ce mai poţi spune atunci de izbucnirea lui John Kelly, din seara asta?
— E vina lui Mo, care nu mai termina. Toată povestea despre piatra-suvenir pe care-a adus-o… Copiii cărora le predă înghit asemenea istorii, dar într-o adunare a Comitetului o prelegere ca asta devine plictisitoare. A căutat-o cu lumânarea.
Ajunseseră la uşa locuinţei lor. Arăta exact ca uşa unei case tipice din New England, dar când Ike apăsă pe sonerie, culisă în lături.
Bineînţeles că Esther se retrăsese în cubul ei. În ultima vreme, petrecea foarte puţin timp împreună cu familia, în camera de zi. Noah şi Jason îşi împrăştiaseră peste tot diagramele, extrasele, cărţile de lucru, o tablă de dame tri-di. Băieţii, aşezaţi în mijlocul cubului comun, mâncau prochips-uri şi pălăvrăgeau.
— Sora lui Tom spuse c-a văzut-o în O.R., tocmai povestea Jason. Bună, Ike, bună, Susan. Nu ştiu, dar nu cred că poţi avea mare încredere în spusele cuiva care abia a împlinit şase ani.
— Probabil că repetă ce-a spus Linda, încercând să fie băgată în seamă. Bună, mamă, bună, tată. Ei, aţi auzit de femeia aia arsă pe care Linda Jones şi Treese Gerlack pretind c-au văzut-o?
— Ce femeie arsă?
— Au văzut-o în apropierea şcolii, pe Coridorul C-l. Fetele treceau pe-acolo, aveau întâlnire cu alte prietene ca să meargă la…
— Orrhele de dhans, se strâmbă Jason. Expresia feţei sale aducea aminte de o lebădă pe moarte, dar şi de un copil de 12 ani vomitând.
—… şi mai pretind că n-au văzut-o niciodată până acum. Ce ziceţi de asta? Cum se poate să nu cunoşti pe cineva de pe SPES? Era, cică, arsă peste tot şi se furişa de-a lungul pereţilor coridorului, de parcă n-ar fi dorit să fie zărită. Mai spuneau că femeia a intrat pe C-3. S-au grăbit într-acolo, dar n-au mai văzut-o… şi nu era în nici una dintre locuinţele de pe C-3. Sora mai mică a lui Tom Forth spune c-a văzut-o şi ea în O.R., a auzit-o Jason, dar probabil că minte, ca să atragă atenţia asupra ei.
— Povesteşte că femeia avea irişii complet albi, întări Jason, dându-şi peste cap ochii albaştri. Să-ţi taie răsuflarea, nu alta!
— Fetele au raportat cuiva despre treaba asta?
— Treese şi Linda? Nu ştiu, mărturisi Noah dezinteresat. Deci ce-ai aflat, ne măresc orele de practică la Schoenfeldt?
— Aşa am cerut, îl asigură Ike. Era supărat, neliniştit. Se adunaseră prea multe: mânia de neînţeles a lui Esther, lipsa de simpatie a lui Susan, Jason şi Noah istorisind poveşti cu fantome, citând cuvintele unor fetiţe isterice care se întâlniseră cu femeia cu irişii albi.
Se retrase în cubul de studiu şi începu să lucreze la proiectele de design ale celei de-a doua nave, corectându-le în conformitate cu propunerile lui Levaitis. Fără scene false, cu liniile structurii lăsate libere vederii. Trebuia găsită o frumuseţe raţională laturii utilitare a elemen­telor de structură. Forma care urmează funcţia. Nici o simulare de decoruri, spaţiile mari, proprii fiecărui cuadrant, Comunul, urmau să fie lăsate complet libere. Poate că, de-acum încolo, îi vor spune simplu: „quad”. Zece metri înălţime, două sute în diametru, arcadele carenei conferind locului monumentalitate. Prelucră schiţele pe holo, le vizionă din toate unghiurile, se plimbă împrejurul imaginii…
Era trecut de trei când se culcă, incitat şi satisfăcut de rezultatul muncii sale. Susan adormise de mult. Încălzit de căldura trupului ei, stătea întins pe spate, apucându-se să reflecteze la cele de peste zi.
Întunericul îi limpezea ideile. Nu există antisemitism pe SPES. E de ajuns să-i numeri pe coloniştii evrei, ca să fii convins de asta. Începu să-i adune în minte, dar se opri. Erau şaptesprezece, mai puţini decât credea. Îi verifică după nume şi-i ieşiră din nou şaptesprezece. Faţă de cei 800 de oameni câţi avea satelitul, nu erau deloc mulţi, în orice caz, mai numeroşi decât alte etnii. Nimeni nu s-a opus la recrutarea celor care aveau strămoşi asiatici, de fapt a fost cam invers, dar lipsa coloniştilor negri a provocat îndelungi dezbateri în Uniune, din care conştiinţa a ieşit învinsă de politică. Nu era altă cale. Într-o comunitate de numai 800 de indivizi, fiecare persoană trebuia să fie perfectă, nu numai genetic, dar şi din punct de vedere intelectual. După închiderea şcolilor publice, în timpul Refederalizării, negrii n-au mai avut nici o şansă de-a învăţa. Au fost puţini candidaţi de culoare pentru SPES şi aproape nici unul n-a trecut testele de selecţie care fuseseră foarte severe. Erau nişte oameni minunaţi, bineînţeles, dar asta nu se dovedea a fi de ajuns. Fiecare adult aflat pe satelit trebuia să fie extraordinar de competent în mai multe domenii de activitate. Nu aveau timp să pregătească indivizi care, fără nici o vină din partea lor, erau dezavantajaţi din start. S-a ajuns astfel la ceea ce D.H. Maston, „Tatăl SPES-ului”, numea soluţia nemiloasă, — termen îm­prumutat dintr-o veche povestire pe care-i plăcea s-o spună. „Fără încărcătură inutilă la bord”, asta era morala istorisirii sale.
— De alegerile noastre depind o sumedenie de vieţi. Nimeni n-ar fi mai bucuros ca mine dacă ne-am putea permite să acţionăm potrivit sentimentelor, dar noi nu putem îngădui decât un singur criteriu de selecţie: perfecţiunea. Perfecţiune fizică şi intelectuală. Oricine înde­plineşte acest criteriu se poate alătura proiectului, nimeni altcineva.
Chiar şi pe vremea Uniunii, nu fuseseră cooptaţi în Companie mai mult de trei negri. Unul dintre ei era matematicianul de geniu Madison Alles care, din păcate, contractase simptomele bolii de radiaţie lentă. Sinuciderea sa i-a determinat în cele din urmă şi pe cei doi Vezys, un cuplu de culoare din Anglia, să abandoneze proiectul şi să se întoarcă acasă. O mare pierdere nu numai pentru structura rasială a societăţii de pe SPES dar şi pentru cea multinaţională. Puţini rămăseseră să reprezinte pe satelit alte state decât Uniunea şi S.U.A. Asta însă, aşa cum arătase Maston, nu însemna mare lucru, deoarece pe SPES noţiunea de naţionalitate nu mai însemna nimic, în vreme ce aceea de comunitate căpăta valori absolute.
David Henry Maston aplicase soluţia nemiloasă chiar asupra lui însuşi. Avea şaizeci şi unu de ani când Colonia se mutase în California. El a rămas în State.
— La vremea când SPES-ul va fi terminat, spusese el, eu voi avea şaptezeci de ani. Să luaţi acolo un boşorog în locul unui savant, a unei femei fertile ori a unui puşti cu IQ de 200?! Lăsaţi-vă de glume!
Maston trăia încă. Din când în când, îi mai accesa prin Network din Indianapolis, oraşul unde locuia, oferindu-le câte un sfat imperativ, indiscutabil, deşi, în ultima vreme, cam toate cădeau pe lângă problemele coloniei.
Dar oare cum de-i venise lui Ike în minte imaginea bătrânului Maston? Şirul de gânduri se pierdu în incoerenţa somnului. De-abia se relaxase, când un frison de teroare îi înţepeni pentru o clipă muşchii corpului. Ancestrala frică, frica de propria-i neputinţă, de iraţionalitatea celorlalţi, frica de somn. Apoi trecu şi aceasta. Ike Rose dispăruse. Un corp cald, învăluit în întuneric, închis în pântecele unui obiect strălucitor, care orbita elegant în jurul Lunii.

***

Linda Jones şi Treese Gerlack aveau doisprezece ani. Întâmpinară curiozitatea lui Esther cu un amestec de timiditate şi bădărănie căci, chiar dacă ea avea şaisprezece ani, purta ochelarii aceea hidoşi şi, pe deasupra, Timmy Kelly o poreclise Jidy, iar Timmy era un tip superb. Aşa că Linda privi pe de lături, prefăcându-se că n-o aude; Treese, în schimb, flatată, se hotărî să-i răspundă. Râse şi recunoscu c-o văzuse pe femeia aceea oribilă care, într-adevăr, era arsă pe tot corpul, cu pielea străluci­toare, chiar şi hainele îi arseseră deoarece nu purta decât o zdreanţă.
— Mergea cu sânii descoperiţi; avea nişte sâni foarte ciudaţi, foarte alungiţi. Era îngrozitor să-i priveşti, balansându-se liberi. Dumnezeule!
— Chiar avea irişii albi?
— Aşa pretinde Punky Fort! Nu ştiu, n-am ajuns atât de aproape ca să ne dăm seama.
— Mai degrabă dinţii îi erau albi, interveni şi Linda, nemaiputându-se abţine. Erau albi ca un craniu şi mi s-a părut că avea prea mulţi.
— Ca în filmele alea istorice, spuse Treese, ştii, despre oamenii de pe Pământ care-au trăit în locul unde înainte era deşert, Africa, mi se pare! Cam aşa arăta. Ca oamenii aceia flămânzi. Crezi că a avut loc vreun accident despre care nu ni s-a spus? Poate că e este vorba de EVA. Poate c-a suferit arsuri, a înnebunit şi-acum se ascunde de lume.
Nu erau nişte fete proaste, Treese şi Linda. Aveau IQ-ul peste 150, la fel ca şi ceilalţi de pe SPES, dar se născuseră in Colonie. Nu trăiseră niciodată în lumea exterioară.
Esther, în schimb, şi-o amintea foarte bine. Familia ei se alăturase proiectului când Esther avea deja şapte ani. Îşi amintea multe despre Philadelphia: gândacii care mişunau prin apartament, ploaia, poluarea, alarmele… şi pe cea mai bună prietenă din bloc, Saviora, care-şi purta părul împletit în zece milioane de codiţe, fiecare legată cu un şiret roşu, împodobit cu o mărgică albastră. Cea mai bună prietenă a ei din bloc, din Şcoala Maternă, din lume. Apoi, Esther trebuise să plece în Statele Unite, pe urmă la Bakersfield. Fusese decontaminată, decontaminată de toate — de germeni, şi viruşi, şi mucegai, de paraziţi şi de radiaţii, de ploaie, de şnururile roşii şi mărgelele albastre, de privirea strălucitoare.
— Nu-ţi face probleme, o să văd eu şi pentru tine, măi ochi-chiori, îi spusese Saviora, după prima operaţie nereuşită. Eu o să fiu ochii tăi, iar tu vei fi creierul meu la aritmetică. E cinstit aşa?!
Ciudat că-şi putea aminti aceste vorbe, deşi trecuseră de-atunci zece ani. În urechi, îi răsuna încă vocea Saviorei, felul cântat în care pronunţa „aritmetică”, pe un ton ridicat în prima jumătate, apoi coborât, conferind cuvântului o rezonanţă străină, impenetrabilă, minunată, albastră şi roşie.
— Aritmetică, încercă ea, în vreme ce traversa Coridorul BB, dar nu-i ieşi.
Perfect, poate că femeia arsă era, în realitate, o negresă, dar asta nu explica cum ajunsese pe C-2 sau în O.R. sau în piaţa Floridei, unde o fată pe nume Oona Chang şi frăţiorul ei jurau c-o zăriseră chiar noaptea trecută, după stingerea soarelui.
La naiba, vreau s-o pot vedea şi eu, îşi spuse Esther Rose în vreme ce traversa Comunul, care, pentru ea, era doar o pată întunecată. Ce rost are să-mi doresc aşa ceva? Ar putea să treacă la doi paşi de mine şi eu să nu-mi dau seama, să cred că-i vorba de cineva pe care-l ştiu. Dar cum ar putea fi o renegată a Coloniei? Remarcată abia după un an şi jumătate de şedere în spaţiul cosmic? Unde s-a ascuns până acum? Nu, n-a fost nici un fel de accident, era doar imaginaţia copiilor care se jucau de-a fantomele, încercând să sperie lumea, să se sperie singuri. E o tendinţă normală să fii înfricoşat de feţele negre, supte de foame, care apăreau în materialele video, atunci când toate chipurile pe care le întâlneşti în lumea ta sunt albe, şi rotunde, şi bine hrănite.
— Somnul Raţiunii naşte monştri, spuse Esther cu voce tare. Petrecuse multe ore în bibliotecă, absorbită de fişierele conţinând Monu­mentele Artei Occidentale pentru că, deşi nu putea vedea lumea, nici măcar SPES-ul, se putea bucura de picturi dacă acestea erau destul de mari. Gravurile îi plăceau cel mai mult, fiindcă nu se pierdeau în stropi de culoare, dacă le măreai foarte mult pe ecran. Continuau să-şi păstreze ideea, reţinută de liniile mari şi negre, de zonele de umbră şi cele de lumină care le relevau formele. Goya, aşa se numea parcă. Lucruri îngrozitoare, zămislite de mintea unui om, în vreme ce el dormea cu capul pe o masă plină de cărţi. Iar dedesubt erau scrise cuvintele „Somnul raţiunii naşte monştri”, în engleză, singura limbă pe care-o cunoştea. Paraziţi, ploaie, limba spaniolă — toate fuseseră curăţate prin decontami­nare. Dacă doreai, puteai învăţa spaniola cu ajutorul Al-ului, dar ce sens ar fi avut toată munca asta când AI-ul putea traduce în engleză mai repede decât reuşeai tu să gândeşti?! Ce sens are să cunoşti o limbă pe care n-o mai vorbeşte nimeni?
Sosi acasă cu hotărârea de-a discuta cu Susan despre mutarea ei într-un dormitor A-Ed din Boulder. Trebuia s-o facă. Astăzi. Trebuia să scape. Dormitorul comun nu putea fi mai rău decât acasă. Incredibila ei casă, locuită de incredibila ei familie, Mămica, Tăticul, Frăţiorul şi Surioara. O imagine vomitivă, gen anii 1900. Iat-o pe Uterine Rose, Eroina spaţiului, înaintând pe bâjbâite spre casă. Ajunse la locuinţă, deschise uşa şi, zărind-o pe mama ei care lucra la minusculul computer de bucătărie, aruncă plină de eroism:
— Susan, vreau să mă mut în dormitoarele comune. Cred c-ar fi mult mai bine pentru toţi. Ce zici, dacă-i spun lui Ike, n-o să explodeze?
Neprimind nici un răspuns, veni lângă mama ei şi realiză că Susan plânge.
— Ah, n-am vrut…
— Nu e vina ta, dragă. E vorba de Eddie.
Fratele de după tată era singura rudă în viaţă a lui Susan. Rămăse­seră în relaţii prin Network. Nu se contactau prea des, deoarece Ike era pornit împotriva păstrării legăturilor cu cei abandonaţi pe Pământ şi lui Susan nu-i plăcea să facă nimic din ceea ce nu i-ar fi putut destăinui soţului. Esther era singura care ştia acest lucru şi se simţea mândră de încrederea mamei sale.
— E bolnav? întrebă ea, simţind că i se face rău.
— A murit. Fulgerător, din pricina unui mutant RMV. Tocmai m-a înştiinţat Bella.
Susan vorbea în şoaptă, cu o dezinvoltură aparentă. Esther ezită o clipă, apoi veni lângă ea şi-o atinse timid pe umăr. Susan se răsuci, o îmbrăţişă şi izbucni în hohote de plâns.
— Esther, era atât de bun, atât de bun… Am fost întotdeauna foarte apropiaţi. Toate femeile şi soţiile oribile ale tatălui nostru, toate locurile îngrozitoare prin care am trăit, totul devenea suportabil mulţumită lui Eddie, el reuşea să mă facă să mă simt bine. El a fost familia mea, Esther. Familia mea!
Poate că totuşi cuvântul „familie” exprima ceva de mare impor­tanţă…
Mama ei se linişti şi se desprinse din îmbrăţişare.
— Va trebui să-i spui lui Ike? întrebă Esther, pregătind un ceai.
— Acum nu-mi pasă dacă află c-am vorbit cu Eddie, clătină din cap Susan. Bella a fost cea care mi-a trimis scrisoarea prin Net. N-am comunicat cu Eddie.
Esther îi întinse ceaşca de ceai. Susan sorbi puţin şi o puse deoparte.
— Deci vrei să te muţi în dormitoarele A-Ed, spuse ea.
Esther încuviinţă, simţindu-se vinovată că adusese vorba, vinovată că-şi părăsea mama într-un astfel de moment.
— Cred, nu ştiu sigur.
— Consider că-i o idee bună. Oricum, merită să încerci!
— Pe bune?… Dar tata, crezi că… ştii tu.
— Da, răspunse Susan. Deci?
— Cred că vreau cu adevărat să plec de-aici.
— Atunci, pleacă!
— Trebuie ca Ike să-mi aprobe decizia?
— Nu. Ai împlinit şaisprezece ani, vârsta la care poţi să iei singură decizii logice. Scrie asta în codul Societăţii.
— Nu mă simt întotdeauna atât de logică.
— Te vei simţi.
— Cred că e din cauză că el, mă înţelegi, simte că trebuie să controleze totul, ca şi cum altfel ar lua-o razna.
— Ştiu. Va trebui să accepte însă. Într-un târziu, va fi chiar mândru că te-ai dezlipit de familie atât de devreme. La început, o să-şi iasă din pepeni, dar cu timpul se va calma.

***

Ike le surprinse pe amândouă. Nu se enervă deloc, primind cererea lui Esther cu mult calm.
— Bineînţeles că sunt de acord. Dar numai după transplantul de ochi!
— După…?
— Doar nu intenţionezi să-ţi începi viaţa adultă cu un handicap foarte grav, deşi reparabil. Ar fi o tâmpenie, Esther. Ai nevoie de independenţă personală. Începe prin a-ţi câştiga independenţa fizică. Pune-ţi ochi şi-apoi zboară. Credeai c-am să încerc să te reţin? Fata mea, nu-mi doresc nimic mai mult decât să te poţi descurca singură!
— Dar…
— Este pregătită pentru un transplant? întrebă Susan. Ţi-au comu­nicat cumva doctorii ceva ce eu nu ştiu?
— Treizeci de zile de pregătire preoperatorie a sistemului imunitar şi va fi gata pentru un dublu transplant de ochi. Am vorbit cu Dick ieri, după şedinţa Consiliului Medical. Poate să meargă chiar şi mâine, să-şi aleagă o pereche de ochi.
— Să-ţi alegi ochii? strigă Noah. Mamă, ce grozăvie!
— Şi dacă… şi dacă eu nu vreau? murmură Esther.
— Nu vrei?! Nu vrei să vezi?!
Ea îşi feri privirea. Maică-sa tăcea.
— Cred că ţi-e frică. E natural să fie aşa, dar teama poţi să ţi-o stăpâneşti. A refuza să vezi înseamnă să te păcăleşti singură.
— Sunt la vârsta la care pot lua propriile mele decizii, aşa spune legea.
— Bineînţeles, e dreptul tău şi nimeni nu ţi-l contestă. Sunt însă sigur că vei lua o decizie corectă, am încredere în tine. Nu mă dezamăgi.

***

Pregătirea preoperatorie fu aproape la fel de rea ca şi decontami­narea. Zile întregi, nu se putu gândi la nimic altceva decât la tuburile şi aparatele care-i umpleau camera. În altele, se plictisea de moarte şi era fericită dacă Noah trecea pe la Centrul de Sănătate ca s-o vadă.
— Ai auzit despre Hag? o întrebă el. O sumedenie de oameni din Urban au văzut-o. La început, a zărit-o un copil, apoi a văzut-o şi mama copilului, apoi mulţi alţii. Se pare că-i foarte mică de statură şi foarte bătrână. Cic-ar fi un soi de asiatică, înţelegi, fiindcă are ochii exact ca ai lui Yukio sau ai lui Fred. E cocoşată şi cu picioare ciudate. Se plimbă de colo-colo, adunând tot soiul de lucruri de pe coridoare, ca şi cum ar fi gunoaie, numai că acolo nu există nimic, şi le pune în traista pe care-o poartă. Când lumea se apropie de ea, dispare, pur şi simplu. Şi are o gură dezgustătoare, ca de cauciuc, fără nici un dinte înăuntru.
— Dar pe femeia arsă au mai zărit-o?
— Câteva femei din Florida se adunaseră pentru o şedinţă. Dintr-odată, în fotoliile din jurul mesei aflate în sala respectivă, au apărut mai mulţi oameni negri. I-au privit lung pe cei prezenţi, apoi au dispărut.
— Oau, ce chestie! exclamă Esther.
— A fost creat un Comitet de Investigaţie de Urgenţă, ca să desluşească treaba asta. Şi tata a făcut parte din acest Comitet, împreună cu mulţi psihologi. Au decis că e vorba de o halucinaţie de grup, provocată de o deprimare claustrofobică. Treburi dintr-astea… Tata are să-ţi spună mai multe.
— Sigur.
— Ei, Es…
— Ei, nu.
— Chiar o să… Vreau să spun, chiar o să-ţi…
— Da, răspunse ea. Întâi ţi-i scot pe cei vechi, apoi ţi-i pun pe cei noi, după care îi conectează la nervi.
— Extraordinar!
— Da.
— Şi te lasă să alegi…
— Nu. Doctorii aleg singuri, în funcţie de compatibilităţile genetice. Au pentru mine, o pereche de ochi evreieşti foarte drăguţi.
— Pe bune?
— Glumeam. Poate că sunt evreieşti, nu ştiu.
— Ar fi formidabil dac-ai putea să vezi bine! exclamă Noah, iar ea desluşi în glasul lui un accent mai aspru, ca la un instrument pe două tonalităţi, oboi ori fagot — prima dovadă a schimbării de voce.
— Ai la tine înregistrarea cu Satyagraha? Aş dori s-o mai ascult, îi ceru ea. Aveau o pasiune comună: muzica de operă a secolului XX.
— N-are complexitate intelectuală, spuse Noah, imitându-l pe Ike. E găunoasă din punct de vedere al ideilor.
— Da, aprobă Esther, ba pe deasupra, mai e şi-n sanscrită.
Noah căută ultima arie. Îl ascultaseră pe tenor cântând crescendo în sanscrită. Esther închise ochii. Vocea cristalină urca pe note, urca parcă versanţi de munte, străpungând ceaţa mohorâtă a norilor.

***

— Avem toate motivele să fim optimişti, conchise doctorul.
— Ce vrei să spui? întrebă Susan.
— Nu pot să garanteze sută la sută reuşita, interveni Ike.
— De ce nu? Totul a fost prezentat drept o procedură de rutină.
— În cazuri normale…
— Sunt şi astfel de cazuri?
— Da, încuviinţă medicul, dar acesta este unul neobişnuit. Pe parcursul intervenţiei, n-au apărut nici un fel de probleme, la fel ca şi în timpul pregătirii preoperatorii. Cu toate acestea, există o posibilitate — mică, dar există — să aibă loc o respingere parţială sau totală a organelor transplantate.
— Orbire…
— Dar ştii, Sue, că şi în cazul în care intervenţia eşuează, mai pot încerca o dată.
— O altă soluţie, chiar mai bună, ar fi implanturile electronice. Păstrează funcţia optică şi dau o orientare spaţială. Există sonare ex­celente pentru perioadele de orbire.
— Deci putem fi optimişti, repetă Susan iritată.
— Cu moderaţie, opină doctorul.

***

— Te-am lăsat să faci asta, spuse Susan cu mânie, te-am lăsat, când puteam să te opresc!
Se răsuci pe călcâie şi plecă.
Ike era aşteptat la Docuri, întârziase mult. Cu toate acestea, în loc să coboare direct din Centrul de Sănătate, traversă Urban-ul, pentru a lua cel mai îndepărtat lift. Vroia să fie singur, să poată reflecta. Toată treaba asta cu operaţia lui Esther era greu de suportat, suprapusă peste feno­menul de isterie colectivă ce părea să se instaleze printre colonişti, iar acum Susan îl lăsa baltă. Simţi o dorinţă aprigă de a fugi de tot şi de toate. Nu mai dorea să stea lângă Esther, să le ceară doctorilor prognoze, nu mai dorea să vorbească nimic cu Susan, nu mai voia să participe la nici un soi de întâlnire a nici unui comitet, ca să audă rapoarte despre halucinaţii… Dorea să fie singur, în pacea miezului de noapte, aşezat în faţa eranului Schoenfeldt.
— Ia te uită, spuse un om înalt, Laxness de la EVAC, oprindu-se lângă Ike în Piaţa Urban şi fixând ceva din priviri. Ce-o să mai urmeze? Ce crezi că se întâmplă cu adevărat, Rose?
Ike îi urmări privirea. Întâlni faţadele înalte, din cărămidă şi piatră, ale Urbanului şi un băiat care tocmai traversa coridorul-stradă.
— Vorbeşti de puşti?
— Da. Dumnezeule, priveşte-i!
Băiatul dispăruse din raza vizuală a celor doi, dar Laxness continua să se holbeze şi să înghită în sec, de parc-ar fi fost bolnav.
— Gata, s-a dus, Morten.
— Trebuie să fi suferit cumplit de foame, urmă Laxness fără să-şi mute privirea nici măcar cu un centimetru. Ştii, primele dăţi, am crezut că sunt proiecţii holovid. Mă gândeam că e cineva care ne joacă o farsă, unul de la Comunicaţii, căruia îi lipseşte o doagă.
— Investigăm încă această posibilitate, spuse Ike.
— Uită-te la braţele lor. Isuse!
— Nu există nimeni acolo, Morten.
— Eşti orb? exclamă Laxness, întorcând spre el o privire intrigată.
— Nu există nimeni acolo!
Laxness îl fixă de parcă s-ar fi uitat la o fantomă.
— Eu cred că este, este vinovăţia noastră, spuse el după un moment, privind în urmă, spre ceea ce vedea în Piaţă. Ce trebuie să facem? Nu reuşesc să-mi dau seama.
Porni brusc înainte, mergând cu paşi mari şi grăbiţi, ca şi cum ar fi avut o treabă urgentă, apoi se opri şi privi în jurul său, stânjenit. Ike remarcase această expresie la toate persoanele care se trezeau brusc din halucinaţii.
Îl depăşi pe Laxness, mergând mai departe. Vru să-i spună ceva, dar nu ştia ce anume.
Intrând pe un coridor stradal, avu strania senzaţie că trece printr-un soi de substanţă, ori poate prezenţă, cu o consistenţă vâscoasă. Nu exista nimic de ordin fizic care să-l reţină din drum. Doar atingeri suave, aproape imperceptibile, pe braţe şi pe umeri, asemănătoare unor descăr­cări electrice de mică putere, şi respiraţii pe care, parcă, le simţea pe chip. Merse drept înainte, ajunse la lifturi şi coborî spre Docuri. Liftul era plin, deşi înăuntru nu se mai afla nimeni.
— Ei, Ike. Ai văzut până acum vreo fantomă? îl întrebă Hal Bauerman, zâmbitor.
— Nu.
— Nici eu. Mă simt de parcă n-aş fi normal. Uite documentaţia despre drivere, cu toate datele la zi.
— Chiar mai înainte, Mort Laxness a văzut nişte chestii în Urban. Şi nu e o persoană pe care s-o bănuieşti de isterie.
— Nimeni nu-i isteric, Ike, zise Larane Gutierrez, vânzătoarea. Chestiile alea, oamenii ăia, există cu-adevărat.
— Ce oameni?
— Cei de pe Pământ!
— Toţi suntem de pe Pământ, după câte ştiu eu.
— Mă refer la cei pe care-i vede toată lumea.
— Eu nu-i văd. Nici Hal, nici Rod…
— Eu i-am văzut, murmură Rod. Nu ştiu, pare nebunesc, îmi dau seama de asta, Ike, dar acei oameni au bântuit toată ziua de ieri prin Coridorul Pueblo. Poţi trece prin ei, şi cu toate astea îi vezi. Mi s-a părut că scot apă ca să-şi spele hainele. Ai fi zis că te uiţi la o casetă veche antropologică sau la ceva asemănător.
— O halucinaţie de masă…
—… nu poate fi bănuită, în cazul nostru, izbucni Larane. Devenise agresivă, tăioasă. Ca de obicei când nu i se dă dreptate, gândi Ike. Aceşti oameni există, Ike, şi apar tot mai mulţi.
— Aşa încât satelitul e plin de oameni în carne şi oase, prin care poţi trece nestingherit?!
— E o metodă bună ca să înghesui o mulţime de persoane într-un spaţiu mic, observă Hal, rânjind mecanic.
— Şi evident că tot ceea ce vezi tu există, chiar dacă eu nu văd nimic?
— Nu ştiu ce vezi tu, spuse Larane, nu ştiu care mai este realitatea. Ştiu doar că ei sunt aici. Nu ştiu cine sunt, poate că trebuie să descoperim acest lucru. Cei pe care i-am văzut ieri arătau ca şi cum ar fi aparţinut unei societăţi primitive. Purtau piei de animale, dar aveau trăsături frumoase. Erau bine hrăniţi şi aveau nişte priviri foarte vii, pline de atenţie. Am avut senzaţia că ne-au văzut şi ei. Nu pot fi sigură.
Rod încuviinţă, clătinând din cap.
— Atunci, singurul lucru pe care-l mai aveţi de făcut este să intraţi în vorbă, nu-i aşa?! Bună băieţi, bine aţi venit pe SPES!
— Până acum, dispăreau dacă te apropiai de ei; acum în fiecare zi ajungem tot mai aproape, înainte să dispară, răspunse Larane, aproape serioasă.
— Larane, sări Ike, tu te auzi ce spui? Rod? Ascultaţi! Dacă aş veni la voi şi v-aş spune: „Ia ghiciţi ce mi s-a întâmplat, un extraterestru cu trei capete s-a teleportat pe satelit şi e aici.”? Ce este? Nu-l vedeţi şi voi? Nu-l poţi vedea, Larane? Dar tu, Rod? Tu, Hal, îl vezi, nu-i aşa?, are trei capete!
— Bineînţeles, confirmă Hal. Un nenorocit mic şi verde.
— Ne credeţi?
— Nu, răspunse Larane, pentru că voi minţiţi, în vreme ce noi nu.
— Sunteţi nebuni!
— Negând ceea ce eu şi restul oamenilor am văzut, demonstrezi că nici tu nu eşti departe.
— Nu vă supăraţi, interveni Hal, asta e o discuţie ontologică foarte interesantă, fraţilor, dar am întârziat aproape 25 de minute cu predarea documentaţiilor despre drivere.

***

În aceeaşi seară, pe când muncea la proiecte, în interiorul cubului său, Ike simţi din nou uşoare descărcări electrice de-a lungul braţelor şi al spatelui. Avu senzaţia că este înconjurat de o mulţime invizibilă care murmură, emiţând sunete la limita percepţiei, şi respiră, exhalându-i în faţă izuri dulcege şi cu aromă de mosc. Îşi ţinu capul în mâini, preţ de câteva minute, apoi privi din nou spre ecranul Schoenfeldt şi-i vorbi, de parcă s-ar fi adresat unei fiinţe vii:
— Nu trebuie să laşi să se întâmple aşa ceva. Nu ne lua şi această speranţă.
Cubul era gol, iar aerul încăperii nemişcat şi inodor.
Mai lucră o vreme, apoi merse în dormitor. Se lungi alături de nevastă, alături de tăcerea ei adâncă. Era departe de el, traversase graniţele unei alte lumi.
Iar Esther zăcea în spital cufundată într-o negură fără sfârşit. Nu, nu fără sfârşit. Temporară, un întuneric vindecător. Avea să vadă.

***

— Ce faci, Noah?
Băiatul se holba în chiuveta pe jumătate plină cu apă. Avea o expresie absentă.
— Mă uit la peştişorii aurii. Tocmai au ieşit din robinet.

***

— Problema trebuie enunţată astfel: în ce moment devine conceptul de iluzie adecvat pentru a descrie o experienţă plurală cu elemente de interactivitate?!
— Ei bine, spuse Jaime fără convingere, însăşi această interactivitate poate fi o iluzie. Ca de exemplu, Ioana d’Arc şi vocile pe care le-a auzit…
Helena, cea care părea că preluase conducerea Comitetului de Investigaţie, propuse:
— Ce-ar fi să-i invităm pe câţiva dintre oaspeţii noştri să participe la această întâlnire?
— Stai puţin, interveni Ike. Ai spus „experienţă plurală”, dar nu e vorba de aşa ceva. Eu n-am avut o asemenea experienţă şi mai sunt şi alţii în situaţia mea. Ce justificare ai pentru a spune că este vorba de o experienţă împărtăşită de mai mulţi? Dacă aceste fantome sau aceşti „musafiri” sunt impalpabili, dispar când te apropii de ei şi nu pot fi auziţi, arunci înseamnă că nu există. Cred că nu mai sunteţi raţionali…
— Îmi pare rău, Ike, dar nu cred că poţi să le negi existenţa doar pe baza faptului că tu nu nu eşti capabil să-i percepi.
— Bine, atunci, spune-mi tu pe ce bază mai solidă aş putea-o face?
— Negi că putem folosi aceleaşi principii pentru a-i accepta.
— Lipsa halucinaţiilor este considerată un principiu după care cineva poate judeca percepţiile unei persoane drept halucinaţii.
— Bine, atunci numeşte-le halucinaţii, spuse Helena, deşi „fantome” îmi sună mai bine. „Fantome” poate fi o denumire destul de adecvată. Problema este că noi nu ştim cum să coexistăm împreună cu aceste fantome. N-am mai avut nicicând o atare experienţă dar, înţelegeţi bine acest lucru, trebuie să învăţăm să ne descurcăm. Nu vor dispărea, credeţi-mă. S-au instalat aici şi chiar ceea ce înţelegem prin „aici” se modifică la rândul său. Poate că, dacă doreşti, ne-ai putea fi de un mare ajutor, Ike, deoarece tu nu-i vezi pe… pe musafirii noştri, şi nici modi­ficările pe care le implică prezenţa lor. Treaba noastră însă, a celor care-i putem vedea, este să înţelegem ce sau cine sunt ei. Din cauza asta, continuând să le negi existenţa ne împiedici munca.
— Cine, pe toţi dumnezeii, îi va distruge înainte să înnebunim cu toţii? strigă Ike, ridicându-se brusc de la masa de conferinţe. Nimeni nu-i răspunse. Toţi priveau în jos, încurcaţi. Părăsi încăperea, în tăcerea adunării.
Un grup de oameni alergau râzând pe Coridorul CC.
— Conduceţi-i spre trecere! striga un individ solid, Stiernen de la Secţia de Zbor, agitându-şi mâinile în direcţia unei mulţimi invizibile.
— Sunt bizoni! Sunt bizoni! Lăsaţi-i să treacă spre coridorul C, acolo e mai mult spaţiu!
Ike merse drept înainte, fără să privească în jur.

***

— Pe uşa de la intrare creşte un lujer de viţă de vie, observă Susan, la micul dejun. Avea un ton atât de placid încât Ike, bucuros s-o audă vorbindu-i din nou, nu înţelese imediat ceea ce spusese.
— Sue…, începu el când pricepu.
— Ce pot să fac, Ike? Ce vrei de la mine? Vrei să mint, să nu spun nimic, prefăcându-mă că nu văd nici un lujer? Există. Arată ca un vlăstar de fasole roşie. E acolo.
— Sue, viţa de vie creşte în pământ. Pe Pământ. Nu există sol pe SPES.
— Ştiu asta.
— Cum poţi să ştii acest adevăr şi totuşi să-l negi?
— Merge spre trecut, tată, spuse Noah cu vocea sa intrată în schimbare.
— Despre ce-i vorba?
— Ei, bine, la început au fost oameni. Toate acele femei bătrâne şi ciudate, şi spectrele alea, îţi aminteşti? Apoi au apărut alte specii de oameni. Apoi animale, acum plante şi tot ce mai există. Mamă, ştii că au văzut balene în Rezervoare?
— N-am văzut decât caii din Comun, râse ea.
— Erau cu adevărat frumoase, rosti melancolic Noah.
— Eu nu le-am văzut, spuse Ike. Şi n-am văzut în Comun nici un cal.
— Erau o mulţime. Cred că nu prea aveai cum să te apropii de ei. Bănuiesc că erau sălbatici. Erau şi câţiva pătaţi. Nina spune că se numesc Appaloosa.
— N-am văzut caii, icni Ike. Îşi cuprinse faţa în mâini şi începu să plângă.
— Tată…, zise încetişor Noah.
— E-n regulă, No, murmură Susan. Totu-i bine. Du-te la şcoală, iubitule!
Ike auzi deschiderea uşii. Susan îşi plimbă mâinile prin părul lui, ciufulindu-l, şi peste umeri, legănându-l uşor.
— E bine, Ike…
— Nu, nu-i bine. Nu-i deloc bine. Deloc, deloc. E o nebunie ceea ce ni se întâmplă. Totul s-a prăbuşit, s-a irosit, s-a dus pe apa sâmbetei. Nimic nu mai merge.
Ea rămase mult timp tăcută, strângându-i umerii.
— Când mă gândesc, spuse într-un târziu, mi se face frică. Pare ceva supranatural dar ştiu că nu-i aşa, totul mi se pare foarte real. Abia atunci când uit cuvintele „supranatural” şi „real”, treaba asta devine inteligibilă. Mă uit la aceşti oameni şi la cai… la vlăstarul de pe uşă, şi-atunci înţeleg. Ce-am gândit noi, atunci când am socotit că putem pleca, aşa, pur şi simplu?! Cine suntem? Am adus cu noi, înlăuntrul nostru, tot ceea ce vedem acum. Caii, balenele, femeile bătrâne şi copiii bolnavi… păstrăm totul în interior. Ei sunt noi, noi suntem ei, iar ei sunt aici.
Ike nu răspunse imediat.
— Aşa deci, spuse el, inspirând adânc. Să urmezi şuvoiul. Să crezi în inexplicabil. Să crezi că e de necrezut. De fapt, cine mai vrea să înţeleagă? Cine mai are nevoie de aşa ceva? Aceste lucruri devin inteli­gible atunci când nu te mai gândeşti la ele. Poate c-ar fi mai bine dacă ne-am lobotomiza cu toţi. Asta ne-ar simplifica mult viaţa.
Susan îşi luă mâinile de pe umerii lui şi se îndepărtă.
— Bănuiesc că după extirparea creierului ni se pot face nişte implanturi electronice, spuse ea. Şi nişte sonare individuale, ca să nu dăm peste fantome. Oare chirurgia este răspunsul la toate problemele noas­tre?
El se răsuci s-o privească în ochi, dar ea stătea cu spatele.
— Mă duc la spital, îl anunţă şi plecă.

***

— Hei! Fii atent! îi strigară. Nu ştia la ce se referă şi nici nu-l interesa. Poate că ei credeau că trece printr-o turmă de oi, ori printr-un grup de sălbatici goi, care dansau, ori printr-o mlaştină. El ştia că traversează Comunul, coridoarele, cuburile.
Noah revenise acasă să-şi schimbe hainele. Pretindea că s-a murdărit la fotbal cu noroiul care acoperea acum astroturf-ul din Comun. Ike însă călca pe iarba artificială lipsită de praf, inspira o atmosferă aseptică. Trecu prin ulmii şi castanii înalţi de douăzeci de metri, nu printre ei. Merse spre lifturi, apăsă pe taste şi ajunse în Centrul de Sănătate.
— Esther a fost externată în dimineaţa asta, îl înştiinţă, zâmbi­toare, sora de gardă.
— Externată?!
— Da. Dis-de-dimineaţă a venit o fetiţă mică, o negresă, cu un bilet de la soţia dumneavoastră.
— Pot să văd biletul?
— Desigur. E în fişa ei. Aşteptaţi o clipă!
Îi dădu biletul. Nu era de la Susan. Era adresat lui Isaac Rose. Recunoscu scrisul de mână al lui Esther şi îl despături.

“Plec pentru un timp în munţi.
Cu dragoste,
Esther”

Ieşi din Centru şi se opri ca să cerceteze coridoarele. Se desfăşurau la stânga, la dreapta şi drept înainte. Aveau 2,2 metri înălţime, 2,6 metri lăţime. Erau vopsite în cafeniu deschis, cu excepţia pardoselii gri, pe care erau trasate dungi colorate. Liniile albastre se opreau în uşa Centrului de Sănătate, ori începeau de acolo, era acelaşi lucru, dar săgeţile albe care le întrerupeau din trei în trei metri indicau intrarea, nu ieşirea, deci putea spune că liniile albastre se termină acolo. Pardoseala era de un gri deschis, exceptând dungile colorate, impecabil de curată şi aproape plană, pentru că în Zona 8 convexitatea lui SPES era minimă. Iluminatul se făcea prin panouri aşezate în pereţi, la fiecare 5 metri depărtare. Ştia toate distanţele, toate devizele, toate materialele folosite, totul. Le avea în minte. Le gândise vreme de ani. Raţionase, le proiectase.
Nimeni nu se putea rătăci pe SPES. Toate coridoarele duceau în locuri cunoscute.Ajungeai acolo urmărind săgeţile şi dungile colorate.Chiar dac-ai fi mers pe toate coridoarele, cu toate lifturile, în orice direcţie, şi tot nu te-ai fi putut rătăci, ajungând acolo de unde-ai plecat. Nu aveai cum să te împiedici, deoarece pardoseala coridoarelor era perfect netedă şi vopsită în gri deschis, cu dungi colorate şi săgeţi albe, care te conduceau încotro doreai să mergi.
Ike făcu doi paşi şi se poticni, căzând. Îşi răni mâinile în ceva tare, cu o formă colţuroasă. O piatră — apărută din podeaua coridorului neted, de metal. Era închisă la culoare, de un gri-maroniu, străbătut de vinişoare albe. O bucată mică, gălbuie, de lichen crescu lângă mâna sa. Îşi ridică braţul şi privi zgârietura de la încheietură. Linse picătura de sânge care se ivea din rană. Stând acolo, ghemuit, privi piatra, apoi se uită dincolo de ea. Nu văzu nimic altceva decât coridorul. Se ridică în picioare.
— Esther!
Vocea lui răsună neputincioasă de-a lungul coridoarelor.
— Esther, nu pot să mai văd. Învaţă-mă să văd!
Nimeni nu-i răspunse.
Înaintă, ocolind cu mare grijă piatra. Era o cale lungă şi nu putea fi sigur că nu se rătăcise. Nu ştia nici măcar unde se află, deşi urcuşul devenea tot mai abrupt, iar aerul rarefiat şi mai rece.
N-avu idee de nimic, până ce nu auzi vocea mamei sale.
— Isaac, dragă, te-ai trezit? întrebă ea, aproape cu asprime.
Se întoarse şi-o zări stând lângă Esther, într-o ieşitură a masivului de granit, pe marginea drumului abrupt şi prăfuit. În spatele lor, în zare, piscuri ninse străluceau în lumina limpede, orbitoare. Esther îl privea. Ochii ei erau de asemenea limpezi, dar întunecaţi.
— Acum putem coborî, spuse ea.