violet_flower-normal5.4Coborârea în zonele joase se produse pe când vara lua tot mai bine în stăpânire locurile. Pe întinderea albă a zăpezii apăreau tot mai multe oaze de vegetaţie, care se dezvoltau într-un ritm extrem de rapid pentru a profita de scurta perioadă mai caldă a anului. Ciuperci, arbuşti pitici, flori şi o sumedenie de ierburi creşteau pe câmpia nemărginită, iar alegerea rutelor acoperite cu un strat gros de zăpadă bătătorită pe care atelajele să înainteze fără probleme devenea un lucru extrem de important.

Bogăţia florei atrăgea după sine o bogăţie a faunei: iepuri albi, potârnichi de tundră, reni, bufniţe polare şi o serie de rozătoare. Era prea mult pentru vânătorul cel uriaş, căruia nicio expediţie din lume nu-i putea ostoi dorul pentru pasiunea sa. Văzând privirea avidă cu care scruta animaţia din zare într-una dintre dimineţi, fata îi puse mâna pe braţul musculos care strângea cu gesturi nervoase mânerul suliţei.

– Hai să mâncăm ceva proaspăt, sugeră ea.

Bărbatul nu avea nevoie de mai multe încurajări. Neguţătorul se lăsă şi el sedus de idee, în timp ce bătrâna vraci îl cooptă pe tuciuriu s-o ajute în adunarea plantelor aromate, a celor de leac şi a ciupercilor. Străinul dovedi o minte extrem de ageră şi o memorie pe măsură, învăţând foarte repede să distingă plantele unele de altele, precum şi foloasele fiecăreia.

– Ştii foarte multe, o lăudă el pe bătrână. Nu mi-ar ajunge o viaţă să cunosc tot ce ştii.

Bătrâna se lăsă flatată de complimente, apoi îşi aminti din nou de nemulţumirea care-i adumbrea anii bătrâneţii.

– Nu eşti singurul.

– Poftim?

Se îndreptă de şale cu un geamăt de durere, apoi privi în jurul ei la natura care renăştea.

– Tot ce vezi între cer şi pământ şade aici, îşi ciocăni ea fruntea cu degetul osos. Am învăţat multe de la bunii şi străbunii mei şi am privit cu atenţie lumea din jurul meu.

– Eşti foarte înţeleaptă!

– Şi în curând voi fi foarte moartă, croncăni bătrâna. Iar toate cunoştinţele adunate de mine se vor risipi în vânturile iernii.

– Nu toate, o contrazise străinul. Cei din jurul tău au învăţat de la tine, la fel cum ai făcut tu de la bunii şi străbunii tăi.

– Cât au învăţat? Şi cât am reţinut eu de la strămoşii mei? Toiagul ei bătea mărunt pământul acoperit cu iarbă: Poate că a avut dreptate cel care a spus că poveştile tale se vor fi pierdut din amintirea satului nostru.

Tuciuriul ridică din umeri şi mai culese o mână de plante.

– Unele lucruri se uită, altele se schimbă…

– Şi atunci pentru ce toată strădania, dacă nu putem lăsa urmaşilor noştri cunoştinţele? Generaţie după generaţie suntem nevoiţi să batem aceleaşi poteci. Arătă cu mâna înspre silueta îndepărtată a vânătorului: Câţi ca el n-am văzut la viaţa mea: înalţi, puternici, vânători destoinici! Au trăit şi au murit, iar după moarte nimeni nu şi-a mai amintit de ei.

– El e altfel, îi atrase atenţia tuciuriul. El vrea să săvârşască o faptă glorioasă care să-l păstreze în amintirea tribului.

– Şi ce-şi va aminti tribul? se înfierbântă bătrâna. Că a condus expediţia spre sălaşul Zeiţei Serafoks, luptându-se cu cine-ştie-ce-demoni iscodiţi de povestitori! Că e curajos, n-am nimic de zis. Dar îşi va aminti cineva că era un om iute la mânie? Că-şi bea minţile şi-şi cârpea fata până-i dădea sângele? Sau va fi un erou fără pată ca aceia din poveştile tale?

– La fel cum aventura noastră va fi îmbrăcată în postavuri frumoase, continuă tuciuriul raţionamentul.

Bătrâna încuviinţă.

– Amărăciunea asta îmi macină sufletul de ani buni, încheie ea pe un ton mai potolit. Faptul că tot ce ştim şi tot ce ni se întâmplă merge mai departe împuţinat şi schimbat. La fel ca legenda ta care a devenit poveste de spus copiilor lângă căldura focului. Îl privi cu subînbţeles pe tuciuriu: Ar fi bine dacă am avea cu toţii iuţeala minţii tale!

– N-aş fi putut străbate lumea întreagă până aici dacă eram încet la minte! răspunse el aprecierilor bătrânei.

– Aşa este, aprobă aceasta şi îndesă în coş un pumn de ciuperci. Dar nu e doar atât.

Privi cu coada ochiului spre tuciuriul care rămăsese nemişcat pe vine şi o studia atent.

– Ce vrei să spui?

– Ştii prea bine ce vreau să spun, îl linişti ea continuând să aleagă ciupercile cele bune de cele otrăvitoare. N-ai mai fost pe meleagurile noastre, dar ne vorbeşti limba de parcă ai fi unul de-ai noştri. Nici chiar neguţătorul, care ne calcă pragul an de an, nu o vorbeşte corect.

– Învăţ repede, cum ai spus şi tu! rânji tuciuriul.

– Din prima zi? se miră bătrâna. Nu cred asta, tinere! N-am făcut degeaba umbră pământului atâta vreme şi nici n-am albit de pomană. Poate că unora dintre ceilalţi, grăbiţi şi neatenţi cum sunt la vârsta lor, le scapă faptul că buzele tale nu se mişcă pe potriva sunetelor pe care le scoţi. Sesizând o sclipire de neîncredere în ochii celuilalt continuă cu glas mai domol: Ce te miri? Chiar dacă ai eşarfa aceea, gura nu-ţi este mereu ascunsă după faldurile ei.

Se mişcă cu un trosnet al oaselor şi cu o grimasă de durere, apropiindu-se cu greu de alt pâlc de ciuperci.

– Dar dacă ne-ai povestit câte-n lună şi-n stele despre talismane şi vrăji, iar pe aceasta ai trecut-o sub tăcere, socot că ai avut motivele tale.

Se aplecă şi începu să culeagă ciupercile din noul loc, în timp ce dinspre tuciuriu nu se auzea niciun sunet. Ceilalţi se aflau la o distanţă considerabilă de ei, în febra pregătirilor de vânătoare.

– Ai dreptate, se auzi în sfârşit glasul gâtuit al străinului.

Bătrâna se îndreptă de spate şi privi spre el. Cu gesturi măsurate tuciuriul îşi turti eşarfa pe piept, lăsând vederii accesoriul ciudat de pe buze, apoi începu să-şi desfăşoare turbanul de pe cap. Când ultima bucată de pânză căzu, bătrâna văzu că părul negru şi creţ era acoperit de o plasă cu sclipiri metalizate.

– Talismanul acesta mă ajută să învăţ orice foarte repede, puse tuciuriul palma pe plasa care-i acoperea capul. Îşi atinse motivele ciudate care-i îmbogăţeau cerceii: Acesta traduce vorbele celor din jur pe limba mea. Iar acesta, arătă spre accesoriul de pe buză, traduce vorbele mele în limba celor cu care vorbesc.

Bătrâna îl privi lung.

– Aşadar, nu ne cunoşti graiul?

– Ba da, admise tuciuriul. Dar nu aşa de bine precum îl cunoaşteţi voi. Unele cuvinte nu le înţeleg, iar altele nu ştiu cum să le pronunţ corect. Nu ştiu să explic exact cum funcţionează aceste talismane laolaltă, dar ele mă ajută să vă învăţ limba şi corectează în acelaşi timp cuvintele pe care le aud şi cele pe care le spun. Dacă pentru un cuvânt din limba pe care o folosesc nu există un termen în limba voastră, talismanul traduce înţelesul său.

– Nu pricep, se încruntă femeia.

– Să-ţi dau un exemplu: voi nu aveţi un termen pentru „apa cea mare”, la fel cum nu există nici în limba mea. Dar poporul neguţătorului are. Dacă eu l-aş spune acum, tu m-ai auzi rostind „apa cea mare”. De fapt, eu am spus – îşi îndepărtă accesoriul de pe buză – mare.

– Ciudată vrajă ascund, se minună bătrâna.

– O vrajă care are de-a face cu soarele, o lămuri tuciuriul după ce-şi fixă înapoi accesoriul. Odată am stat în întuneric vreme de mai multe zile şi şi-a pierdut puterile. Deîndată ce am ieşit la soare, puterile i-au revenit.

Tăcură amândoi o vreme, apoi tuciuriul îşi înfăşură turbanul la loc pe cap. Când termină îşi aranjă eşarfa şi spuse cu o voce în care se simţea durerea:

– Cât despre motivul pentru care am ţinut ascunsă această putere a mea… Am făcut un lucru oribil ca s-o capăt.

Bătrâna se opri din lucru şi se aşeză pe o piatră pe care o curăţă de puful de zăpadă. Aşteptă răbdătoare ca tuciuriul să-şi aleagă cuvintele şi să capete curajul să le rostească.

– Eram tânăr şi abia ce plecasem din satul meu. Am lucrat în casa unui neguţător bogat, care adunase mărfuri din zări îndepărtate. Multe dintre ele nu ştia la ce folosesc, iar aceste talismane erau înghesuite într-un cufăr alături de alte lucruri. Întâmplător, într-o zi am descoperit magia lor şi am fost atât de încântat de darul pe care-l purtau, încât m-am decis să le cumpăr. Dar niciun câştig de-al meu nu era pe potriva preţului pe care mi l-a cerut stăpânul meu.

Smulse o floare violacee şi-i strivi corola între degetul mare şi arătător.

– Atunci m-am hotărât să le fur şi să fug de acolo. Dar am fost prins, oftă. Am crezut că voi fi pedepsit cu moartea pentru fapta mea, dar neguţătorul mi-a admirat fascinaţia pentru talismane şi mi-a propus un târg: avea să mă păstreze în slujba lui şi, la moartea sa, urma să capăt obiectele dorite. În schimb…

Vocea i se gâtui şi avu nevoie de câteva clipe pentru a-şi reveni. Când vorbi din nou, glasul îi suna stins, impersonal.

– În schimb, el avea nevoie de un număr mare de sclavi pe care să-i schimbe pentru bogăţiile aduse de neguţătorii din deşerturile de sticlă de la răsărit. Şi l-am ajutat să-i obţină.

Tăcu. După ce aşteptă o vreme să-şi reia şirul vorbelor, bătrâna luă cuvântul:

– Fapta aceasta nu-ţi face cinste!

– I-am dat pe mână satul meu, şopti tuciuriul. De la pruncul de ţâţă la bătrânul olog care trăgea să moară. Nu se aşteptau la nimic rău din partea mea şi a prietenilor mei. I-au primit cu braţele deschise, iar ei i-au luat ca din oală în timpul nopţii.

– Iar tu ai căpătat ce ţi-ai dorit, completă sec bătrâna.

– În cele din urmă, da. Când a dispărut din locuinţa sa fără a i se mai da de urmă, neguţătorul a lăsat vorbă celui mai credincios slujitor al său să mă elibereze şi să-mi plătească partea mea din înţelegere.

– Şi aşa ai putut să colinzi atâtea ţări, să înveţi atâtea poveşti şi legende şi să le pui cap la cap. Cu ajutorul talismanelor tale, toate îşi găseau locul în marea pânză pe care o ţeseai. Toate căpătau sens.

Tuciuriul aprobă, tăcut.

– Ne vei trăda şi pe noi pentru a-ţi atinge scopurile, dacă situaţia o va cere? hârâi femeia.

Bărbatul nu răspunse, iar femeia dădu încet din cap.

– Sunt destule suflete care te aşteaptă în întuneric să-şi facă dreptate. Dispreţul meu ar fi doar un fulg în vânt. Se îndreptă spre un pâlc de plante pitice: Dar ai avut dreptate să nu ne spui nimic despre asta. Şi socot că e mai bine să n-o faci nici în continuare.

 

* * *

 

Vânătorul cel uriaş reveni din rondul de dimineaţă cu barba şi mustaţa umede şi privirea nemulţumită.

– Ceru-i înnorat din zare-n zare, iar vântu-i aspru! remarcă atunci când ajunse în dreptul neguţătorului, care fusese ultimul de strajă în noaptea aceea.

– Poate că se linişteşte, încercă acesta să-l încurajeze.

– Nu cred, clătină din cap vânătorul. Ridică ochii spre cerul apăsător: A-nceput şi bura uşoară. Oftă: O fi vara timpurie, dar iarna n-a plecat.

Fata vânătorului şi îngrijitorul animalelor ieşiră din adăpostul improvizat şi se apropiară de ei, întinzându-se ca să se dezmorţească.

– Verile-s timpurii de ceva ani, îi atrase atenţia neguţătorul. Când sunt mai tânăr, trecătorile din munţi sunt greu accesibile. Acum se desţelenesc mai devreme.

Vânătorul aprobă.

– Vremea se-mblânzeşte, fu el de acord. Pădurile de la miazăzi se-apropie de sat.

– Am văzut păduri şi spre apus, mai ştii? intră în vorbă şi fata.

– Da. Dar iarna are surprizele ei, arătă el spre cer.

Tinerii trecură mai departe, îndreptându-se spre ocolul câinilor. Vânătorul îi urmă şi, când îşi ajunse fata din urmă, îi puse palma pe umăr, oprind-o.

– Stai, şuieră cu voce joasă. Se aplecă conspirativ spre ea: În jur sunt urme de lupi.

– I-am şi auzit azi-noapte, iar câinii s-au agitat! confirmă fata.

Vânatul abundent adus de zona de câmpie şi de încălzirea vremii le împrospătase proviziile în ultimele zile, dar atrăsese şi animalele de pradă.

– Să nu-i speriem pe ceilalţi, o sfătui vânătorul. Dar dacă vin, gonim ca vântul! Eu caut un adăpost de apărare, tu ţii grupul laolaltă.

Fata încuviinţară. Vânătorul cel uriaş ridică din nou privirea spre cer, vizibil deranjat.

– Nu-mi place. Bura se-nteţeşte.

Spuse cu glas tare, vorbele acestea ajunseră şi la urechile neguţătorului.

– Poate că se opreşte, persistă acesta în încurajarea lui.

Nu se opri. Câteva ore mai târziu mergeau prin bura tot mai deasă, cu blănurile care-i înveleau mustind de apă şi cu faţa biciuită de picăturile reci. Hamurile alunecau în mănuşile ude, ceea ce făcea dificilă strunirea câinilor.

Curând, năpastei i se alătură alta. La început sub forma unor umbre ivite ici şi colo, alergând în paralel cu ei, dar la o distanţă apreciabilă, apoi îndesindu-se şi apropiindu-se, căpătând un contur tot mai clar.

Îi atacau lupii.

O vreme îşi continuară neabătuţi drumul, schimbându-şi doar aşezarea în formaţie. Vânătorul conducea în mare viteză, urmat de bătrâna vraci şi, mai în spate, de ceilalţi patru. Dar lupii se înmulţeau pe măsură ce trecea timpul, apărând parcă de nicăieri, mari, albi, fioroşi, cu limbile scoase şi ochii scânteietori. Simţindu-i, câinii deveniră nervoşi, ceea ce mai adăugă un grad de dificultate la strunirea lor, pe lângă umezeala de pe hamuri. Vânătorul cel uriaş se temea cel mai mult pentru bătrâna vraci, dar vârsta nu părea să fi ştirbit abilităţile dobândite de aceasta în lunga ei viaţă aspră. Fără să crâcnească, îşi iuţi şi ea câinii atunci când îl văzu pe vânător făcând acelaşi lucru.

Neguţătorul era poziţionat puţin înapoia atelajului omului-de-cenuşă. În peregrinările sale pe potecile munţilor se mai întâlnise cu lupii, dar nu în număr atât de mare. Prin acele locuri, pericolul îl reprezentau mai ales ursoaicele cu pui. Omul-de-cenuşă se descurca şi el destul de bine, ţinând cont de lipsa lui de experienţă în asemenea situaţii. Singurul lucru pe care nu-l reuşea era menţinerea unei formaţii nemodificate. Îşi forţă câinii mai mult decât cei din faţa lui, ajungându-l din urmă pe îngrijitor şi obligându-l să se tragă mai într-o parte, pentru a-i face loc. La început mişcarea nu păru să cauzeze vreo problemă, dar, cu timpul, prinţesa războinică îşi dădu seama că lupii se folosiseră de ocazia oferită şi începeau să-l izoleze pe îngrijitor de restul grupului.

Nu fusese o mişcare evidentă. Doar se apropiaseră mai mult de atelajele neguţătorului şi omului-de-cenuşă, obligându-i să se dea mai într-o parte – un pic mai departe de îngrijitor. Apoi crescuseră distanţa dintre ei cu răbdare şi perseverenţă, fără ca oamenii – prea concentraţi de cursa furioasă în care erau angrenaţi – să-şi dea seama de imaginea de ansamblu. Singurul care ar fi putut sesiza problema înaintea ei era propriul tată, dar acesta se afla în fruntea convoiului, scrutând atent câmpia în căutarea unui refugiu, şi nu vedea ce făceau cei din urmă. Fata încercă să strige spre băiat, dar vâjâitul vântului îi acoperea glasul. Cel mai rău lucru era că omul-de-cenuşă se inflitrase între ei, prea concentrat să rămână pe sanie pentru a fi atent la gesturile prin care ea îi cerea să reducă distanţa faţă de îngrijitor. Singurul care mai putea face ceva era neguţătorul care se afla puţin mai în spatele celor doi, dar nici acesta n-o băga în seamă.

Se strâmbă, furioasă, căutând soluţii. Băiatul era deja izolat evident de ceilalţi, fiind îndepărtat de către lupi cu fiecare alunecare a saniei. Înjură cu obidă şi smuci hamurile, reducând viteza atelajului. Gestul o aduse în rând cu neguţătorul şi fata se pregăti să-i facă semne spre îngrijitor, dar omul nici măcar nu o privi. Mări ritmul propriului atelaj, pentru a ocupa locul din care se retrăsese ea.

Fata scăpă un nou potop de sudalme, de data aceasta la adresa laşităţii neguţătorului. Privi încă o dată spre sania băiatului, care se îndepărta de ei pe o traiectorie eliptică, chibzui preţ de încă o secundă, apoi strânse din dinţi. Smuci hamurile şi porni în diagonală după îngrijitorul pe urmele căruia alergau deja o mulţime de lupi. Dintre cei care mai urmăreau grupul iniţial, câţiva se luară şi după ea, dar fata nu-şi făcea griji. Avea încredere în abilităţile ei de conducător de atelaj şi în cele de luptătoare şi ştia că pericolul mai mare venea de la mulţimea de lupi din faţa ei, nu de la mâna de animale albe care o urmăreau.

Aparent animalele credeau altfel, pentru că unul dintre lupii din spate se apropie periculos de sanie şi-şi arătă colţii fioroşi. Fata se înţepeni bine în locul ei, îşi înfăşură hamul pe după mijloc şi-şi scoase arcul. Săgeata zbârnâi şi se înfipse în gâtul lupului până la pene, dându-l de-a berbeleacul pe jos. Gestul îi făcu mai prudenţi pe urmăritori, iar asta îi dădu răgazul să se concentreze asupra lupilor care-l urmăreau pe îngrijitor.

Acesta îşi dăduse în sfârşit seama de greşeala pe care o comisese lăsându-se îndepărtat de grup şi încerca să se redreseze, dar teama îl determina să facă mişcări prea bruşte, care puneau în pericol atelajul. În plus, odată ce-l îndepărtaseră suficient de grosul grupului, lupii începuseră să-l hărţuiască făţiş. Unii dintre ei erau blestemaţi, cu mai mulţi ochi, cu două boturi sau şase picioare. Un lup avea chiar două capete, dintre care unul atârna oribil într-o parte, cu o caricatură în loc de chip. Văzând cum atelajul şerpuia periculos pe zăpadă, lovind când şi când botul unui lup prea îndrăzneţ, fata nu mai pierdu nicio clipă. Sâgeată după săgeată părăsiră butoiul legat în piele de lângă picioare, zburând semeţe şi înfigându-se în carnea animalelor vorace. Tatăl ei ar fi fost mândră de ea: fiecare săgeată care se prăpădea aducea cu ea moartea unui animal.

Dar, oricât s-ar fi străduit, sătgeţile ei aveau să se termine cu mult înainte ca numărul lupilor să scadă semnificativ, astfel încât să se poată lupta cu ei corp la corp cu oarecare sorţi de izbândă. În timp ce se concentra să ţină atelajul pe un drum care să o păstreze aproape de pâlcul de lupi de pe urma băiatului şi să nu irosească nicio săgeată, căuta febril o soluţie pentru vremea când acestea aveau să se isprăvească.

Înainte să găsească una, se produse catastrofa. Speriat de mulţimea lupilor care-l încercuiau, îngrijitorul îşi pierdu complet cumpătul şi încercă o manevră bruscă. Sania lovi o ridicătură de zăpadă sau un lup care îi stătea în cale şi sări spectaculos în văzduh, dându-se peste cap. Smuciţi de hamuri, câinii schelălăiră şi se răsuciră în poziţii nefireşti, unii dintre ei rupându-şi spinările. Îngrijitorul fu proiectat într-un morman de zăpadă, unde rămase nemişcat.

Fata nu mai apucă să-şi facă vreun plan. Îşi repezi atelajul ca pe un berbece în mijlocul lupilor care se îngrămădiseră lângă atelajul răsturnat. Speriaţi, aceştia se împrăştiară preţ de câteva clipe, suficient pentru ca fata să frâneze. Înainte ca animalele albe să se dezmeticească şi să atace din nou, fata sări de pe sanie şi tăie legăturile care ţineau câinii. Stârniţi de cursă, aceştia se repeziră printre lupi, muşcând ca turbaţi în stânga şi-n dreapta. Fata eliberă şi câinii supravieţuitori din atelajul răsturnat, apoi fugi spre locul unde zăcea nemişcat îngrijitorul. Îi cercetă grăbită pulsul şi se linişti văzând că era regulat. Apoi scoase de la cingătoare cuţitul primit de la tatăl ei şi încă unul cu lama lungă, pregătindu-se să înfrunte lupii care se apropiau.

 

* * *

 

Chipul aspru al vânătorului părea dăltuit în piatră. Ochii albastru-oţel scrutau depărtările, încercând să zărească dincolo de întinderile al căror alb lăsa tot mai mult locul verdelui ierbii şi culorilor pestriţe ale plantelor verii. Era un cer senin, în contrast evident cu timpul mohorât din ziua precedentă, iar lupii nu le mai dădeau târcoale.

Însă grupul lor se împuţinase. Pierduseră doi membri, printre care se număra şi lumina ochilor lui.

– Unde eşti, prinţesa mea războinică? se mişcară fără sunet buzele crăpate.

Întrebarea sa mută nu-şi găsea ecou în acele locuri sălbatice, necunoscute.

După o cursă nebunească, vânătorul descoperise un ansamblu de ruine. Se repezise la adăpostul lor, sărise jos de pe sanie, eliberase câinii şi se năpustise înapoi alături de ei, fluturând sabia zimţată şi suliţia. Neguţătorul şi tuciuriul îi urmaseră exemplul, în timp ce bătrâna se mulţumise să-şi elibereze câinii şi să folosească jarul pe care-l duceau cu ei pentru a face un foc. În locul acela strâmt care anula avantajul numărului şi puşi în faţa unei haite de câini, a trei luptători înarmaţi şi a focului, lupii renunţaseră destul de repede şi se împrăştiară pe câmpia pe care seara începuse să deseneze umbre lungi.

Abia atunci îşi dădu seama vânătorul că fata şi îngrijitorul nu mai erau alături de ei. Căută să afle ce se întâmplase, dar nici tuciuriul, nici neguţătorul nu ştiură să-i dea detalii. Cu noaptea coborând cu repeziciune şi câinii excitaţi în dorinţa de a urmări lupii, problema esenţială era amenajarea taberei. După ce puseseră toate lucrurile la punct mâncaseră în tăcere, cu excepţia vânătorul care se aşezase de strajă, pândind cu urechea un zgomot familiar.

Ştia că se amăgea singur. Presupunând că fata scăpase cu viaţă din colţii lupilor, învăţase suficient de multe de la tatăl ei ca să nu aibă nesăbuinţă de a se avânta la drum pe timpul nopţii. Cel mai probabil îşi căutase un culcuş cât mai ferit, aşteptând ivirea zorilor.

Iar acum zorii se iviseră şi lucrurile erau neschimbate. Râsetele şi hârjoneala celor doi tineri nu se mai auzeau din adăpostul câinilor, iar chipul fetei nu apărea ca să însenineze sufletul vânătorului.

Tuciuriul şi neguţătorul îl studiau de la distanţă, iar cel din urmă se duse să vadă de animale. Un bocănit ritmic îi dădu de ştire că bătrâna vraci se apropia şi, curând, îi simţi degetele scheletice încleştându-se pe mâna lui.

– Ai pregătit-o bine. Se va descurca.

Imaginile din faţa ochilor vânătorului deveneau neclare şi, pentru prima dată de când i se prăpădise femeia, acesta vărsă o lacrimă. Strânse pleoapele şi lacrima se rostogoli pe făgaşul neregulat al ridurilor care-i săpau faţa, arzând pielea bătucită în calea ei înainte de a se afunda în mustaţa stufoasă.

– I-am spus să aibă grijă de grup, murmură el.

– N-ai luat-o cu tine ca să se plimbe pe aici, ci pentru că aveai nevoie de încă un vânător destoinic alături. Şi-a făcut datoria. Îl prinse de blana cu smocuri roase şi-l obligă să o privească: Ai idee câţi copii, câţi nepoţi şi strănepoţi am pierdut eu la viaţa mea? Ai crede că, după o vreme, nu mai dor la fel de tare. Dar nu-i adevărat. Moartea fiecăruia, demnă sau stupidă, m-a lăsat mai săracă, mai pustiită. Însă oricât de mult m-a durut am mers mai departe, pentru că aveam o datorie de îndeplinit faţă de cei rămaşi în viaţă.

Vânătorul nu ştia dacă bătrâna se referea la copiii rămaşi acasă sau la misiunea lor blestemată şi nici nu-l interesa. În timpul nopţii cântărise toate opţiunile pe care le avea, chibzuind îndelung asupra fiecăreia. Iar lacrima vărsată mai devreme marca decizia luată înainte de ivirea zorilor: dacă niciun semn nu avea să dea de ştire despre fata lui până când soarele ajungea în crucea cerului, urmau să plece mai departe.

Dacă erau încă suficient de aproape, fata i-ar fi putut urma orientându-se după soare, ştiind direcţia indicată de tuciuriu. Şi, fiindcă relieful permitea o vizibilitate bună pe mare distanţă, riscul de a trece unii pe lângă alţii era suficient de mic ca să merite să încerce. Iar asta însemna că, până la amiază, ar fi trebuit să vadă vreun semn. Pe de altă parte, dacă se îndepărtaseră prea mult unii de alţii, şansele să se regăsească în acele locuri erau aproape inexistente. Mai mult ca sigur ar fi rătăcit bezmetici prin acele câmpii nesfârşite, petrecându-se unii pe lângă alţii, până când vânturile aspre le-ar fi dat de veste că iarna urma să-i prindă departe de casă.

Desigur, fata putea să fie rănită şi să nu poată pleca în căutarea lor. Vânătorul se gândise să le ceară celorlalţi permisiunea să o caute, urmând ca – dacă timp de două zile nu găseau nimic – să revină la călătoria lor. Dar ştia că n-ar fi fost cinstit. Dacă ar fi dispărut doar îngrijitorul, ar fi spus o rugăciune în amintirea lui şi ar fi mers mai departe, fără a se gândi măcar o clipă să-l caute. În situaţia aceea trebuia să o privească pe fata lui aşa cum spusese bătrâna: ca pe oricare alt tovarăş de călătorie.

Şi mai era o posibilitate, cea la care prefera să nu se gândească. Aceea ca trupul zvelt pe care-l strânsese de atâtea ori la piept, pe care-l văzuse crescând şi îmbobocind şi pe care-l învăţase toate tainele meşteşugului său, să zacă undeva în zăpadă, sfâşiat până la oasele gălbui.

Tuciuriul se apropiase şi el, aproape neauzit, aşteptând reacţia vânătorului.

– Plecăm la amiază, decretă acesta cu un glas fără inflexiuni.

Apoi, indiferent la cei din jurul său, se aşeză în genunchi şi începu să se roage. Invocă spiritele lupilor şi le ceru să-i lase fata în viaţă, invocă spiritul pământului şi-i ceru să-i ofere fetei adăpost, invocă Zeul vânătorii şi-l rugă să-i păzească fata şi s-o călăuzească prin acele tărâmuri necunoscute. Ezită câteva clipe înainte de a-l ruga pe Zeul morţii să-i lase fata să înflorească în continuare pe această lume. În cele din urmă rugă spiritele strămoşilor morţi să protejeze sufletul fetei sale, dacă aceasta ajunsese cumva pe tărâmul lor.

Se rugă mult şi pe îndelete, în timp ce soarele urca tot mai sus pe cer. Când termină, discul înflăcărat era aproape de amiază. Vânătorul scrută încă o dată cu mare atenţie zările, apoi scrâşni din dinţi şi se răsuci, cu capul plecat. Oftă prelung.

– Plecăm, anunţă cu glas dogit.

Tabăra fu ridicată într-o linişte de mormânt şi la fel decurse şi călătoria. Vânătorul menţinu un ritm mai scăzut decât în alte zile, sperând că, printr-un miracol, fata i-ar putea ajunge din urmă sau aveau să o vadă departe, pe întinsul câmpiei. Miracolul nu se petrecu şi, dacă observară trucul vânătorului, ceilalţi nu comentară nimic. Seara trecu la fel de mohorâtă şi la fel şi dimineaţa următoare, însă vânătorul îşi înecă amarul în vin de ienupăr. Conştient că nu mai avea ce să spere, reveni a doua zi la ritmul obişnuit, rămânând la fel de taciturn şi bând peste măsură atât din burduful său, cât şi din miedul pe care i-l dărui neguţătorul înainte de a-l bate peste spate cu compasiune.

În seara aceea ceilalţi trei conversară puţin, în şoaptă, dar nu se mai spuseră poveşti ca în vremurile vesele din trecut. Mâncară repede şi se culcară, împărţind străjile între ei. Deşi inistase să stea de strajă toată noaptea, vânătorul se văzu nevoit să renunţe în faţa insistenţei celorlalţi trei de a se odihni.

– Dacă te epuizezi, pui în pericol şi vieţile noastre! îi atrase atenţia bătrâna vraci. Şi, oricum, eşti beat-mort!

Deşi se întinse sub pături, somnul nu i se lipi de gene multă vreme. În spatele pleoapelor, în mintea care se rotea nebună odată cu lumea dimprejur, o vedea pe prinţesa lui războinică, o fată mică şi rotofeie, întinzând mânuşele grăsulii ca s-o ia în braţe, apoi o copilă curioasă şi băieţoasă, dornică să deprindă meşteşugul vânătorii şi, în sfârşit, o adolescentă nestăpânită, dar bine pregătită în arta ei. Multă vreme se perpeli aşa, dar, în cele din urmă, îl prinse somnul.

Acesta nu dură mult. Îl treziră nişte pocnete îndepărate însoţite de un vaier prelung, ca al unei corzi uriaşe de care trăgea cineva. Ceilalţi somnoroşi se ridicară şi ei speriaţi în capul oaselor, în timp ce tuciuriul – care făcea de strajă la ceasul acela – stătea în picioare şi încerca să desluşească ceva prin bezna de afară, ajutat de lumina lunii. Veniră alături de el şi cătară şi ei cu ochi buimaci, cu câinii hămăind alături, suflete speriate în faţa unor sunete care prevesteau sfârşitul lumii.

 

* * *

 

Nu avusese timp să-şi dea seama dacă se temea sau nu. Era concentrată pe ce avea de făcut: să rămână în viaţă atât ea, cât şi băiatul.

Tatăl ei o antrenase bine. Avea forţă, agilitate, precizie şi mult sânge rece şi stătea ca un zid de gheaţă în faţa agresorilor. La rândul lor, câinii făceau adevărate poteci printre lupii care începeau să se codească în faţa unei rezistenţe atât de înverşunate. Accidentul saniei îngrijitorului răsturnase printre pături vasul în care se afla jarul. După ce arseră mocnit o vreme, păturile se aprinseră şi ridicară spre cer limbile unor vâlvătăi galben-roşiatice pe care bura tot mai rară nu reuşea să le tempereze. Lupii începură să dea îndărăt, confuzi, ceea ce-i înverşună pe câini. În cele din urmă lupii îşi luară tălpăşiţa schelălăind, convinşi că nu era necesar un asemenea sacrificiu într-un anotimp în care vânatul era bogat. Câinii se luară pe urmele lor lătrând feroce, dar şuieratul fetei îi aduse înapoi.

Scăpaseră de un pericol, dar nu erau salvaţi. Noaptea se afla la puţine ore distanţă, un atelaj era distrus, câinii nu putea fi înhămaţi până nu schimba hamurile, băiatul era inconştient, se aflau departe de ceilalţi şi nu aveau adăpost. Abia acum simţi fata un fior rece pe şira spinării. Era singură, fără mentorul său, încercând să supravieţuiască în necunoscut. Efectele adrenalinei trecuseră, iar fata avea ocazia să-şi dea seama ce mică era în comparaţie cu pericolele lumii din jur. Dar nu era vreme de ezitări; aşa cum îi spusese de nenumărate ori tatăl ei, în orice situaţie e nevoie să vezi ce e de făcut şi să iei lucrurile pe rând.

– Adăpostul, murmură.

Era cel mai important lucru şi trebuia realizat înainte de căderea întunericului. Cu cuţitele însângerate tăie blocuri de zăpadă şi le aşeză unele peste altele, construind un iglu. Pe timpul nopţii temperatura era încă destul de scăzută ca să nu se teamă că acesta se putea prăbuşi peste ei, dar, pentru siguranţă, folosi bucăţi de lemn desprinse din sania distrusă ca să proptească structura de gheaţă. Făcu un culcuş confortabil şi-l aşeză pe băiatul inconştient acolo. Aduse în iglu toate lucrurile pe care le putu recupera din zăpadă de pe atelajul distrus, apoi folosi hamurile retezate pentru a lega câinii în jurul intrării. Chiar dacă fugiseră speriaţi, lupii puteau decide să încerce un nou atac pe timpul nopţii.

Când termină, se înoptase deja de-a binelea, dar bura încetase şi norii se risipiseau. Luna mare, plină, devenise vizibilă pe boltă şi lumina întinderea sticloasă. Fata profită de acest lucru pentru a termina tot ce avea de făcut. Când isprăvi era atât de ostenită, încât nici nu mai mâncă, ci alimentă focul şi se cuibări alături de băiat, încercând să-i ţină cald şi rumegând temeri şi îndoieli în legătură cu ce avea să facă a doua zi, după ce se trezeau.

Dimineaţa veni mult mai repede decât şi-ar fi dorit. I se părea că nu se odihnise suficient, dar probabil că de vină erau evenimentele din ziua precedentă.

Se ridică într-un cot şi-l privi pe îngrijitor. Acesta respira regulat, în aceeaşi poziţie în care-l aşezase când îl adusese în adăpost. Nu ştia dacă asta se datora stării de epuizare care urmase adrenalinei cursei sau vreunei comoţii dobândite când se răsturnase atelajul. Puse mâna pe el şi-l scutură uşor, obţinând un fel de mârâit. Era un semn promiţător, aşa încât fata insistă. Îngrijitorul deschise ochii în cele din urmă şi se răsuci spre ea, gemând. O studie mirat preţ de câteva clipe, ca şi când n-ar fi ştiut de unde să o ia, apoi privi împrejur la adăpostul de gheaţă.

– Une-s?

De data aceasta fata nu avea chef de aventuri înflorite, aşa încât îi relată adevărul. În timp ce povestea îşi dădu seama că acesta suna mai fantastic decât fabulaţiile cu care-l vrăjise pe băiat pe parcursul călătoriei. La sfârşit îngrijitorul o privi în ochi cu toată seriozitatea.

– M-ai salvat. Mulţam.

Fuseseră cuvinte simple, dar spuse din suflet. Fata tăcu, încurcată.

– Ai fi făcut la fel, încercă ea să pună capăt situaţiei care o făcea să se simtă inconfortabil.

Băiatul zâmbi într-un mod care arăta că se îndoia teribil de acel lucru, dar nu insistă asupra subiectului. Altceva era mai important.

– Crezi că ne cată?

Fata clătină din cap.

– Ş-atunci?

– Încercăm să dăm de ei, începu ea să explice fără tragere de inimă, sau ne-ntoarcem acasă.

– Cum îi bine?

– Putem merge în direcţia pe care-o ştim, sau ne-ntoarcem pe urme.

– Cum îi dacă merem ca-nainte?

– Dacă suntem departe, putem trece de ei.

– Atunci mai bine merem pe urme.

– Da, dar dacă-s şterse sau amestecate, ne rătăcim.

Băiatul oftă prelung.

– Nu-i bine nicicum.

Fata clătină din cap.

– Şi dacă merem acas’?

Întrebarea ascundea în ea o alta: se simţea fata destul de sigură pe ea că poate găsi drumul înapoi? Nuanţa nu-i scăpă prinţesei războinice, dar nu o deranjă.

– Ne-am îndepărtat de drum, dar mă ştiu orienta. Îşi scărpină părul care-o mânca teribil, apoi scuipă pe solul îngheţat: Poate aşa-i mai bine.

Îngrijitorul chibzui o vreme, apoi arătă cu capul spre intrarea igluului.

– Cum i-afară?

– Sania ta-i distrusă şi-au murit câini. Mai avem atâţia, îi arătă ea pe degete. Avem provizii şi jar, două cuţite şi câteva săgeţi.

– Atunci mai bine merem acas’, dădu băiatul glas concluziei la care ajunsese şi fata.

Niciunul dintre ei nu şi-ar fi dorit asta, dar acum era în joc viaţa lor. Iar soluţia cu pricina le oferea cele mai mari şanse de supravieţuire. Fata avea inima sfâşiată la gândul că nu ştia ce se întâmplase cu tatăl ei şi că, poate, n-avea să-l mai vadă niciodată. În definitiv, nu se ştia în ce iad nemilos îi mâna omul-de-cenuşă.

– Hai dară, concluzionă băiatul şi dădu să se ridice.

O durere sfâşietoare îi săgetă pieptul şi-l secătui de puteri, făcându-l să cadă la loc pe spate cu un urlet de durere.

– N-am… aer! gâfâi el, apăsându-şi pieptul cu degetele înfăşate în cârpe.

Respiră sacadat de câteva ori, cu gura larg deschisă, până când se linişti. Încercă din nou să se ridice, dar nu avu mai mult succes.

– Nu pot, şopti el.

Fata îşi muşcă buzele. Dacă ar fi avut-o cu ei pe bătrâna vraci, aceasta ar fi ştiut să-l trateze pe îngrijitor. Dar ea n-avea habar decât de unele plante de pus pe rană, sau cum să facă atele pentru un membru care trebuia imobilizat. Pe moment nu-l putea ajuta pe băiat decât cu o băutură fierbinte care să-i mai calmeze durerile.

– Stai! îi porunci şi ieşi din iglu.

Afară, câinii se gudurară pe lângă ea, cerându-i de mâncare. Un câine grav rănit murise pe timpul nopţii, iar altul agoniza. Fata îi curmă suferinţa cu o lovitură de cuţit, apoi hrăni animalele rămase în viaţă. Adoptă strategia din seara precedentă şi abordă problemele una câte una. Folosi jarul rămas decuseară pentru a stârni un foc, apoi culese nişte plante şi făcu o fiertură pentru îngrijitor. În continuare se ocupă de repararea hamurilor şi aranjă cu grijă toate proviziile pe sania rămasă întreagă şi, când termină, încropi un loc pentru băiatul care trebuia transportat ca un pachet.

Pregătirile îi luară toată ziua şi câteva ore din dimineaţa următoare, timp în care se îngriji de starea băiatului, hrănindu-l şi-l tratându-l cu fierturi de plante. Când porniră la drum băiatul părea că-şi mai revenise şi-i promise că, după câteva zile, avea să înceteze a mai fi o povară şi o va ajuta.

Fata încercă să se orienteze după soare, pornind aproximativ în direcţia inversă celei urmate până atunci. Ştia să se orienteze, dar până atunci se bazase întotdeauna pe faptul că, dacă ea comitea o eroare, tatăl ei avea să o corecteze. Acum ea era cea de care depindea totul şi orice greşeală putea să-i coste viaţa.

Pentru a înrăutăţi situaţia, îngrijitorul făcu febră în seara aceleiaşi zile, iar peste noapte începu să delireze.

 

* * *

 

Nu mai reuşiră să închidă un ochi toată noaptea. Pocniturile, plesnetele şi şuierăturile concertară continuu, înnebunind câinii care se zbăteau în legăturile lor, schelelăind, lătrând şi urlând. Vânătorul cel uriaş privise de multe ori moartea în faţă când se confruntase cu animale feroce. Neguţătorul trăise periculos fiecare călătorie printre avalanşe şi potecile înguste de munte aflate pe marginea prăpăstiilor. Tuciuriul străbătuse lumea-n lung şi-n lat şi înfruntase multe pericole în peregrinările sale, de la apele furioase ale mării şi arşiţa nemiloasă a deşertului până la războaie şi molime. Iar bătrâna vraci văzuse la viaţa ei atâtea primejdii, încât nici nu le mai ştia numărul.

Cu toţii erau oameni căliţi şi experimentaţi, trecuţi prin multe, dar în faţa acelui fenomen se simţeau mărunţi şi neajutoraţi, ca nişte copii. Nimic din ce ştiau ei nu-i putea ajuta să desluşească misterul înfiorătoarelor zgomote. Aşa că se văzură nevoiţi să aştepte dimineaţa, alerţi şi temători, strângând în mâini obiectele familiare care le dădeau iluzia siguranţei, fie ele arme sau talismane.

Când zorii începură să mijească, zgomotele nu se domoliseră, iar o ceaţă lăptoasă se ridica deasupra vârfurilor culmilor dinspre apus. Părea că zăpada fierbea, urlând şi gemând, ca şi cum un demon străvechi încerca să se elibereze din strânsoarea ei, iar aburii respiraţiei sale malefice se răsfirau în aer din spărtura pe care o crease. Spre deznădejedea tuturor, fenomenul se afla tocmai în drumul lor.

– Ocolim spre miazănoapte? îl întrebă vânătorul pe tuciuriu.

– Nu mai contează, hârâi bătrâna. Dacă e demon, nu putem fugi destul de repede ca să-i scăpăm.

– Dar noi să sărim direct în gura lui…, dădu glas neguţătorul gândului ascuns al tuturor.

În ciuda temerilor, ştiau cu toţii că merseseră prea departe ca să mai dea acum înapoi. Ridicară tabăra într-un ritm mai lent decât de obicei, de parcă încercau să preţuiască fiecare moment pe care-l mai petreceau în viaţă. Apoi se puseră în mişcare, cu vânătorul cel uriaş pe post de călăuză, îndreptându-se spre urgia care dădea semne că se mai liniştise.

Relieful era mult mai accidentat în zona aceea, aşa încât nu ajunseră la locul cu pricina când seara îi obligă să aşeze din nou tabăra. Starea de nervozitate era palpabilă – niciunul dintre ei n-ar fi vrut să se culce fără a şti ce-i aştepta în faţă, dar nu era deloc înţelept să călătorească pe timpul nopţii. Deşi încercară să urmeze programul obişnuit, mâncară puţin şi fără poftă, iar schimburile de gardă le făcură laolaltă, trecând dintr-o mână în alta burdufurile cu băutură.

Lipsa somnului şi a hranei se adăugă temerilor, făcându-i şi mai nervoşi în dimineaţa care urmă. Zgomotele încetaseră, iar ceaţa nu mai fierbea pe deasupra culmilor, dar starea de acalmie nu avu darul să-i liniştească. Ea putea însemna fie că demonul se oprise din zbaterea lui, fie că se eliberase. Iar perspectiva de a înfrunta o asemenea creatură îi dădea fiori pe şira spinării până şi neînfricatului vânător.

Totuşi, îşi urmară hotărâţi calea, parcă mai nerăbdători decât în ziua precedentă, ca şi cum ar fi dorit să încheie povestea aceea tensionată într-un fel sau altul. Iar când ultima culme se dădu la o parte din calea lor, spectacolul care le apăru în faţa ochilor îi lăsă muţi de uimire.

Din întinderea îngheţată de dincolo de dealuri se desprinsese o bucată uriaşă care plutea leneşă pe cea mai mare apă pe care o văzuseră vânătorul şi bătrâna. Culoarea ei, de un albastru puternic, contrasta izbitor cu transparenţa apei din râurile şi izvoarelor aflate în apropierea satului, iar aparenţa sa de apă liniştită nu se potrivea cu fuga grăbită a undelor peste pietrele din albie.

Dacă cei doi erau chinuiţi de sentimente amestecate, neguţătorul şi tuciuriul se relaxaseră vizibil. Ei mai văzuseră aşa ceva, iar cel din urmă navigase deseori pe asemenea ape. În plus, era o confirmare a faptului că urmaseră direcţia bună.

– Este aşa cum spune legenda, comentă el. „Veţi trece peste locul care a fost odată apă, iar acum e doar un câmp îngheţat”, cită el.

– Ce-i asta? întrebă vânătorul cu glas pierit, incapabil să-şi desprindă privirea de la întinderea nemaivăzută de ape.

– Apa cea mare, îl lămuri neguţătorul.

Mare! şopti şi bătrâna, iar tuciuriul confirmă.

– Căldura a făcut să crape gheaţa! îşi dădu el cu părerea. Râse: O asemenea întindere de gheaţă trebuie să facă un zgomot pe măsură când se crapă.

Vânătorul cel uriaş privea fascinat plutirea maiestuoasă a giganticei banchize. Chiar dacă mai văzuse bucăţi de gheaţă purtate de apele repezi ale râurilor şi, uneori, se folosise de ele ca să treacă de pe un mal pe altul, ceea ce vedea acum depăşea puterea imaginaţiei sale. În plus, peisajul confirma că spusele tuciuriului nu erau chiar atât de fanteziste pe cât crezuse. Chiar şi bătrâna vraci părea a-l privi pe străin cu mai mult respect.

– Mergem mai departe? îi invită acesta.

Pentru siguranţă ocoliră puţin spre miazănoapte, dar fără a se îndepărta prea mult de buza surpată din care se desprinsese banchiza. Înaintarea pe terenul neted se desfăşură foarte repede şi, curând, ajunseră la relieful accidentat care se întrezărea la orizont. În ziua aceea reuşiră să treacă şi de culmile acelea, poposind la marginea unei alte câmpii. Îşi făcură tabăra pe terenul accidentat al culmilor, entuziasmaţi de strălucirea puternică a talismanului tuciuriului.

– Suntem aproape! îi spuse acesta bătrânei vraci fără a-şi putea ascunde bucuria.

Femeia îl privea cu seriozitate, în timp ce neguţătorul îşi lingea buzele. Sclipirea de smarald a pietrei îl atrăgea ca un magnet, stârnind în el pornirile celui care adună lucruri preţioase pentru a se îmbogăţi. Doar vânătorul părea intrigat de ceva şi privea insistent spre orizont, căutând să desluşească ceva prin întuneric. În cele din urmă întinse braţul şi arătă ceva.

– Acolo nu-i lumină? întrebă.

Ochii celorlalţi nu răzbăteau în întuneric la fel de bine, aşa încât se văzură nevoiţi să renunţe la strădania lor. Bătrâna chiar îl împunse pe vânător cu o replică în care punea strălucirea pe seama iamginaţiei aprinse de aburii alcoolului, dar în noaptea următoare deveni evident pentru toţi că pe cer strălucea o lumină roşu-corai. După încă o zi observară că ea trona în vârful unui turn acoperit cu zăpadă.

– La fel ca în legendă, murmură cu evlavie tuciuriul.

În ziua care urmă ajunseră la baza lui, iar bătrâna vraci îşi folosi toiagul pentru a vedea dacă locul era blestemat. Şi, exact cum profeţise legenda, lumina aceea nu conţinea în ea niciun blestem.

Turnul se ridica deasupra unei stânci acoperite de zăpadă în care nu se zărea nicio intrare. Vânătorul dădu târcoale stâncii fără a găsi ceva, apoi se apropie de turn. Ezită o clipă, apoi începu să râcâie zăpada dintr-un loc. În clipa în care atinse suprafaţa rece, netedă şi lucioasă de dedesubt, auzi un strigăt pornit simultan din piepturile celor trei tovarăşi ai săi de călătorie. Privi în direcţia spre care se holbau aceştia şi înlemni.

O femeie uriaşă, de trei ori mai înaltă ca un om obişnuit, îi privea de pe vârful stâncii cu mâinile încrucişate pe piept şi cu pletele roşcate căzându-i libere pe umeri.

* * *

 

Era chinuitor să se opintească singură în încercarea de a ajunge la un liman prea îndepărtat. În fiecare seară să aşeze tabăra, să deshame câinii şi să-i hrănească, să adune combustibil pentru foc, apoi să mănânce şi să doarmă iepureşte, atentă la orice zgomot suspect. Dimineaţa să hrănească din nou câinii, să facă o mică recunoaştere pentru a încerca să evite obstacolele care i-ar fi stat în cale, apoi să ridice tabăra şi să se orienteze. Pe parcursul zilei să mărşăluiască singură, alături de atelaj, verificând periodic dacă luase direcţia corectă şi, ocazional, să se oprească pentru împrospătarea proviziilor cu plante şi fructe sau printr-o vânătoare care nu de puţine ori se dovedea mai epuizantă decât anticipase. Şi, pe lângă toate acestea, să se îngrijească de băiat. Îi freca în fiecare zi trupul cu ierburi despre care ştia că pun sângele în mişcare, îl curăţa de excremente, îi umezea buzele cu lichide amărui, îi acoperea tâmplele cu plante aromate şi-i punea cataplasme în zona coastelor. Seara şi dimineaţa făcea descântece la lumina focului, cerându-le Zeilor să se îndure de viaţa aceea fragilă care atârna de un fir de iarbă.

De fiecare dată când se oprea să se îngrijească de bolnav – în general de două-trei ori pe zi – era convinsă că-l va găsi ţeapăn. Dar îngrijitorul se încăpăţâna să se agaţe de viaţă, trecând febril de la o oră la alta, străbătând zilele şi rezistând eroic nopţile, mereu cu un pas dincoace de graniţa la care spiritele morţilor îl aşteptau pentru a-l duce spre sălaşul lor.

Deşi îi dădea de lucru şi încărca atelajul, prezenţa trupului inconştient al îngrijitorului constituia, paradoxal, imboldul care o ajuta să meargă mai departe, speranţa că toată acea întreprindere nebunească putea avea un sfârşit fericit. Singurătatea, mai ales într-un asemenea decor, era cel mai sigur drum spre deznădejde, în ciuda exploziei colorate a florilor din peisaj.

Erau destule motive de deznădejde. Nu recunoştea locurile, căci mai mult ca sigur o luase pe o rută diferită de cea pe care veniseră. Pământul se dezgheţa şi zăpada se topea, ceea ce făcea tot mai dificilă înaintarea cu sania ale cărei tălpici le ungea cu grăsime de câteva ori pe zi. Râurile şi fluviile începuseră şi ele să se dezgheţe şi de multe ori era nevoită să facă ocoluri prelungite pentru a găsi un pod de gheaţă cât de cât sigur, sau un vad prin care să poată traversa cu teama în suflet. Mergea pe jos, într-un ritm mult mai lent decât la dus şi cu un efort mult mai solicitant, obosind repede. Fata găsea în fiecare zi resurse pentru a o lua de la capăt doar agăţându-se de iluzia că făcea totul pentru a-l salva pe băiat, deşi ştia că fiecare zi pe care acesta o petrecea inconştient şi febril scădea dramatic şansele lui de supravieţuire.

Dar, fie că băiatul avea un organism foarte rezistent, fie că Zeii se înduraseră de el, miracolul se produse. Era într-o dimineaţă în care soarele dădea locurilor o strălucire ciudată după o noapte în care turnase cu găleata. Razele aurii se reflectau în picăturile de apă prinse pe marginile frunzelor, în cupolele florilor şi pe vârful firelor de iarbă, iar un curcubeu lat tăia pe cer un drum multicolor de la o zare la alta. Norii se risipeau cu repeziciune, mânaţi de vântul care anunţa o zi călduroasă.

După ce-şi făcu rondul pe afară, zăbovind un pic mai mult ca de obicei pentru a se bucura de dimineaţa aceea deosebită, fata reveni în adăpost pentru a-l duce pe băiat pe sanie. Spre marea ei surprindere ochii acestuia erau deschişi larg – înspăimântători pe chipul pergamentos, slăbit de boala prea îndelungată. Părea un spectru, o stafie ridicată din morţi, iar fata ştia că sub păturile strânse atent în jurul trupului se aflau nişte membre schiloade, abia mai groase decât crengile copacilor de la miazăzi.

Buzele crăpate se întredeschiseră, dar băiatul nu reuşi să articuleze vreun sunet. Doar răsuflarea grea, făcută cu mult efort, părăsi gâtlejul său uscat. Fata se repezi să-i ducă la gură cornul în care turnase fiertura pregătită în dimineaţa aceea. Avid să-şi ude buzele, băiatul se înecă şi tuşi spasmodic vreme îndelungată. Când îşi reveni bău cu mai multă grijă şi, după ce isprăvi, oftă prelung, mulţumit.

Fata îi puse mâna pe frunte şi constată că febra dispăruse.

– Cum te simţi? întrebă.

Îngrijitorul răspunse cu mare greutate la început, apoi cuvintele se legară şi vocea îi deveni  mai sigură.

– Plutesc, parc-am înviat din morţi.

– Asta ai şi făcut, surâse fata. Îi palpă coastele: Te mai doare?

– Puţin, admise băiatul. Privi în jur: Une suntem?

– În drum spre casă… sper.

Băiatul desluşi nesiguranţa din glasul fetei şi o privi în ochi.

– Nu ştii locurile?

Fata negă vehement.

– Am venit pe alt drum, se confesă ea.

– Da’ merem bine?

De data asta ea încuviinţă.

– Atunci ie bine. Îmi trece şi te-ajut, se angajă el. Ajungem în sat!

– Sau trecem de el pe la apus, pe la răsărit…! îşi exprimă fata temerile care o chinuiau de zile întregi.

Băiatul cumpăni cu grijă răspunsul, conştient că fata avea nevoie de încurajări. Dacă ea-şi pierdea speranţa, amândoi erau morţi.

– De trecem, ajunjem la munţi ori pădure. Merem pe marjinea lor pân-acas’.

– Şi dacă vine iarna? şopti fata ameninţarea de care-i era cel mai groază.

– Facem adăpost. Prindem reni pentru lapte şi brânză, potârnichi pentru ouă şi iepuri pentru carne. Facem vraf de lemne, rădăcini, fructe şi plante şi iernăm. Vara plecăm iar.

Fata îl privi lung, încercând să-şi dea seama de unde putea veni atâta optimism dintr-un trup împuţinat ca al îngrijitorului. Apoi îşi dădu seama că, după ce scăpase din ghearele lumii celeilalte, băiatul nu se putea da bătut din faţa obstacolelor acestei lumi. Deşi avea îndoieli că supravieţuirea a doi oameni ar fi fost atât de uşoară precum lăsau să se întrevadă vorbele lui, îşi dădu seama că avea nevoie de aceste încurajări pentru a merge mai departe.

– S-ar putea să meargă, se lăsă ea pradă visului frumos. Se ridică de lângă trupul băiatului şi rânji: Pân-atunci, hai la drum!

– Hai! aprobă băiatul.

 

* * *

 

– Fiţi bineveniţi!

La început cei patru rămaseră stane de piatră, privind cu ochi înfricoşaţi Zeiţa care le apăruse dinainte, îmbrăcată în veşminte ciudate. Bătrâna vraci se dezmetici prima şi şuieră spre tuciuriu:

– Înţelegi ce spune?

Acesta confirmă uşor printr-o înclinare a capului.

– Ne urează bun sosit.

Vânătorul se apropiase de ceilalţi trei, păşind cu grijă, fără a o scăpa din ochi pe Zeiţă.

– Eu sunt a treizeci şi patra clonă a biologului Sarah Fox.

Tuciuriul înghiţi în sec şi apoi şopti cu glas pierit.

– E Zeiţa Serafoks.

Ochii tuturor celor trei se măriră şi mai mult şi abia atunci înţeleseră neguţătorul şi vânătorul ce se întâmpla.

– De unde ştii ce spune?

Tuciuriul privi scurt spre bătrână şi o picătură de sudoare i se prelinse de la rădăcina nasului.

– Secretele nu mai au rost acum, îl lămuri aceasta. Are talismane care-l ajută să înţeleagă şi să vorbească alte limbi, le explică celorlalţi.

Magnitudinea acestei veşti se estompă în faţa evenimentului pe care-l trăiau. Reveniră cu privirile asupra Zeiţei, care-şi continua monologul de neînţeles pentru urechile lor, dar care era descifrat de talismanele tuciuriului.

 

– Sarah Fox a plecat într-o misiune spaţială de cartografiere a galaxiei Calea Lactee. O defecţiune a sistemului de propulsie a dus la prelungirea misiunii cu peste două milenii. Singurul membru al echipajului care a supravieţuit a fost Sarah Fox, prin intermediul unei serii de clone care şi-au luat locul una alteia pe măsură ce se apropiau de momentul morţii. 

Eu sunt clona care a ajuns înapoi în sistemul solar, despre care am aflat că fusese colonizat de omenire şi devastat ulterior de un război nuclear interplanetar. Distrugerea tehnologiilor a făcut imposibilă viaţa pe coloniile de pe planetele, sateliţii şi asteroizii din sistemul solar. Singurii supravieţuitori au rămas pe un Pământ căruia războiul interplanetar i-a modificat înclinaţia axei şi pe care multe regiuni au fost iradiate, iar altele transformate în deşerturi vitrificate. Confruntată cu necesitatea de a supravieţui unui mediu dificil, omenirea a involuat la un stadiu extrem de primitiv.

 

Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a compensa aceste probleme, dar ajutorul meu a fost perceput ca intervenţie divină.  Omenirea îşi pierduse măreţia, se prăbuşise în hăurile ignoranţei şi nu mai era capabilă să înţeleagă semnificaţia tehnologiilor pe care i le furnizam. Iar glaciaţiunea în plină desfăşurare îngreuna şi mai mult efortul meu. Am lăsat omenirea să-şi urmeze drumul sinuos şi m-am retras în acest loc ducând cu mine o serie de obiecte din cultura căreia îi aparţinuse Sarah Fox şi din cea dezvoltată de omenire în mileniile cât ea lipsise din sistemul solar – atât cât am putut recupera. Unele dintre acestea au depăşit puterea mea de înţelegere, dar le-am pus pe toate în câmpuri energetice de protecţie. Am înţeles mecanismul de încărcare a personalităţii într-o matrice computerizată şi l-am folosit ca să păstrez o înregistrare a mea pentru vremea când veţi veni aici. Convingerea mea a fost că, atunci când omenirea se va fi maturizat destul, va găsi acest adăpost şi va putea folosi o parte din lucrurile salvate aici.

– Serafoks a plecat într-o călătorie îndelungată pe Calea Zeilor. 

 

 

 

 

 

 

 

Când Serafoks s-a întors la palatul ei a găsit Cerurile distruse de Războaiele Zeilor. Semizeii, eroii şi oamenii decăzuseră, iar triburile zăceau împrăştiate pe întreg pământul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Serafoks i-a ajutat pe oameni până când iarna prea aspră i-a sleit puterile. S-a retras în acest palat ducând cu ea multe talismane care să fie de folos omenirii când vremurile vor fi mai puţin vitrege.

 

Tuciuriul simţea o acută durere de cap după ce se străduise să traducă toate vorbele rostite de Zeiţă în limba cea ciudată. Chiar dacă talismanele îşi făcuseră treaba cu prisosinţă, el nu reuşise să înţeleagă din limba ciudată decât numele „Serafoks”. Pe când îşi aduna din nou saliva în gură, bătrâna îl împunse în coaste cu toiagul.

– Mulţumeşte-i pentru bunăvoinţa ei!

Tuciuriul se conformă, iar talismanul trimise în aer o vorbire modulată. Zeiţa nu reacţionă în niciun fel, iar asta îi descumpăni pe cei patru călători.

– Talismanul nu e potrivit pentru a vorbi Zeilor? se întrebă neguţătorul văzând că Serafoks stătea impasibilă.

Tuciuriul ridică din umeri, neajutorat. Oricâtă ştiinţă avea el despre toate câte erau sub soare, situaţia în care se aflau îl depăşea.

Poftiţi înăuntru! îi invită Zeiţa.

Se auzi un huruit şi stânca se crăpă în două, lăsând vederii o intrare largă care se continua cu un şir de trepte descendente. Zăpada care se strânsese pe stâncă se cernea fin peste intrare, ca o fulguială de început de toamnă. Vânătorul cel uriaş strânse din dinţi; ştia că era de datoria lui să coboare primul, dar nu se simţea în largul său. Ar fi preferat să înfrunte din nou haita de lupi, sau o ursoaică albă cu pui. Chiar dacă nu avea mari şanse în faţa lor, măcar ştia la ce să se aştepte. Dar alegerea nu-i stătea la îndemână, aşa încât porni cu paşi apăsaţi spre intrare şi începu să coboare treptele, urmat de ceilalţi trei companioni.

Coborârea nu dură prea mult, iar o lumină difuză îi urmă pe tot parcursul ei, deşi nu se vedea nicăieri vreo torţă. Când ajunseră jos trecură printr-un hol mic, din care păşiră într-o încăpere mai mare decât orice peşteră pe care o întâlniseră vreodată. Când văzu mulţimea de talismane care se întindeau spre pereţii pe care abia putea să-i distingă din cauza depărtării, neguţătorul scăpă un strigăt de uluire. Chiar şi bătrâna vraci, care văzuse atâtea la viaţa ei, se simţea copleşită, în timp ce tuciuriului i se păru că toate legendele şi poveştile pe care le ştia nu erau decât şoapte risipite pe aripile vântului.

Zeiţa îşi făcu din nou apariţia din neant, de data aceasta mai mică de înălţime pentru a se potrivi cu sala în care se aflau. Pe măsură ce paşii îi purtau pe cei patru în apropierea unui talisman, ea le spunea câteva cuvinte despre el, pe care tuciuriul le traducea atunci când reuşea să-şi revină din starea de plutire care-l cuprinsese. Toţi patru văzură în acelaşi timp silueta apropiată de înălţimea lor care flanca unul din stâlpii de susţinere ai sălii. Avea o culoare închisă şi linii strălucitoare şi aducea cu un om, dar nu putea fi confundat cu unul.

 

– Acesta este un ciborg din seria NY+, despre care am înţeles că era responsabilă cu transporturile în sistemul solar. 

Eu am mai găsit doar câteva modele funcţionale care asigurau comerţul între triburile de oameni împrăştiate pe glob.

 

Toate s-au defectat înainte de retragerea mea aici şi, deşi nu mai este de niciun folos, am considerat că un exemplar şi-ar găsi locul în acest muzeu al omenirii.

– Acesta este semizeul Nyprus, cel care călătorea prin Ceruri ca şi curier al Zeilor. 

 

Când Serafoks a coborât printre noi, l-a găsit transportând bunuri de la un sat la altul.

 

 

Nyprus a murit înainte ca Serafoks să se retragă aici, iar Zeiţa a considerat că este demn să-i asigure nemurirea în palatul ei.

 

Vânătorul îi dădu târcoale precaut, dar semizeul părea împietrit. Nu se clinti nici atunci când neguţătorul – fascinat de furnicăturile stârnite de apropierea lui, care ridicau perii blănii cu care era îmbrăcat – îi atinse cu un deget tremurând pielea dură şi întunecată. Tuciuriul era entuziasmat să vadă cum personajele legendelor prindeau contur în faţa ochilor. Doar bătrâna părea că-şi revenise în faţa minunilor. Instinctul o călăuzi către o masă aşezată într-un loc circular, distinct în tot acel amalgam de talismane.

Şontâcăi spre ea, bocănind cu toiagul în podeaua dură.

– Ce este aici, tuciuriule?

Străinul deveni atent la ea şi se apropie din câţiva paşi, aruncând o privire spre masa simplă pe care se afla un obiect dreptunghiular gros.

 

– Acesta este, după părerea mea, cel mai preţios dar al omenirii. Cu ajutorul său putem cunoaşte lumea, putem alunga neştiinţa, putem transmite mai departe cunoştinţele noastre. 

Toată această tehnologie împrăştiată în jurul meu va înceta să funcţioneze într-o zi, sau vă va rămâne de nepătruns pe vecie. Chiar şi forma pe care a căpătat-o acest obiect în vremurile mele nu aţi putea-o înţelege. Dar aşa cum a arătat el în vremurile lui de glorie, când a ajutat la înălţarea omenirii, este cea mai importantă moştenire pe care v-o pot lăsa. Odată ce va reînvăţa să scrie şi să citească, omenirea se va ridica din neştiinţa şi spaimele sale. Preţuiţi acest dar şi folosiţi-l ca să puneţi din nou bazele unei civilizaţii măreţe.

 

Dragi oameni din viitor, vă dau în grijă cartea[1].

– Acesta este cel mai preţios dar al oamenilor. Cu ajutorul lui putem afla totul, putem îndepărta misterele demonilor, putem să ne protejăm copiii. 

 

Va veni ziua în care niciun talisman nu vă va mai putea proteja. Dar acest talisman este cel mai important dar pe care vi-l ofer. Preţuiţi-l şi folosiţi-l ca să păşiţi din nou pe cărările Zeilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vă dau în grijă talismanul Buk.

 

Vânătorul şi neguţătorul se apropiaseră şi ei auzind traducerea tuciuriului şi priveau neîncrezători obiectul aşezat pe masă. Faţă de celelalte talismane părea banal în simplitatea lui, cu culorile sale terne şi forma nesofisticată. Tuciuriul întinse mâna spre el, tremurând de emoţie, dar îl scăpă. Talsimanul căzu pe jos cu un bufnet şi se deschise.

Toţi patru săriră în spate speriaţi, aşteptându-se ca din gura căscată să răsară cine ştie ce arătare. Când văzură că nu se întâmplă nimic se apropiară de el şi se aplecară să-l studieze acolo unde căzuse. Bătrâna îşi adună prima curajul şi atinse suprafaţa lucioasă a interiorului talismanului. Era acoperită cu imagini sub care se îmbârligau dâre negre, multe şi complicate. Deveni mai îndrăzneaţă şi observă că gura aceea se putea mişca, dând la iveală alte părţi ale talismanului. Arăta ca şi stivele de blănuri de iepure pe care le rânduiau femeile ce tăiau animalele: suprafeţele albe acoperite cu imagini şi dâre negre stăteau unele peste altele, de la un capăt la celălalt al gurii talismanului. Bătrâna se aventură până într-acolo încât luă talismanul în mână şi încercă să-i închidă „gura”.

– Tu crezi că Zeiţa vrea să ne încerce dacă suntem demni? întrebă nedumerit neguţătorul.

– Posibil, admise tuciuriul. Ne-a arătat un talisman cu puteri obişnuite, iar dacă ne lăsăm păcăliţi de el înseamnă că nu suntem demni de adevăratul talisman Buk.

– Eu cred că nu este nicio înşelătorie! interveni bătrâna, deschizând şi închizând demonstrativ „gura” talismanului.

Fiecare închidere a cărţii groase se solda cu un sunet distinct: buk! buk! buk!

– Îşi spune numele, vedeţi?

Tuciuriul se relaxă vizibil şi începu să zâmbească. Era în culmea extazului.

– El este! Este talismanul!

– Dar cum se foloseşte? rămase la fel de rezervat neguţătorul.

– Vom afla! răspunse entuziast tuciuriul. Important este că l-am găsit!

Neguţătorul ridică din umeri. Se aşteptase ca găsirea talismanului să schimbe întreaga lume într-o clipă, iar acum afla că mai trebuiau să aştepte până când descopereau cum funcţionează. Vânătorul era la fel de dezamăgit, dar bătrâna nu-i dădu răgaz să-şi rumege nemulţumirea.

– Adu-mi nişte cărbune din cutia focului! îl zori ea, îngândurată.

Vânătorul ieşi din peşteră şi se întoarse peste câteva minute cu cele cerute. Bătrâna se aşeză pe podeaua deschisă la culoare şi, după ce-şi murdări mâinile cu cărbune, începu să traseze dâre pe jos.

– Ce faci? întrebă nedumerit tuciuriul.

– Gura talismanului mi-a vorbit, hârâi ea. Când termină de desenat, ridică privirea spre cei trei: Vreau ca fiecare dintre voi să ţină minte ce-am făcut eu aici. Oriunde veţi ajunge, să desenaţi asta întocmai!

Neguţătorul, care începuse să evalueze din ochi ce talismane ar fi atras mai mult atenţia cumpărătorilor prin aspectul lor, îşi mută atenţia spre desenul bătrânei. Studie cele cinci siluete stilizate, una înaltă şi dotată cu o armă, una cocârjată şi sprijinită într-un băţ, una cu un sac în spate, una cu capul înnegrit şi una gigantică şi pletoasă, apoi întrebă:

– Ce reprezintă?

– Povestea noastră. Puse degetul pe silueta gigantică: Legenda care spune că noi am ajuns aici, în palatul Zeiţei Serafoks. Pierre-cel-Uriaş, arătă ea spre prima siluetă, apoi continuă cu celelalte: Odette-cea-Bătrână. Giulio-dela-Miazăzi. Şi Ekene-Tuciuriul. Nu o poveste despre care să nu se ştie dacă a fost sau nu adevărată. Cine va vedea desenul va şti că ea s-a întâmplat. Va şti despre noi. Iar copiii copiilor noştri îl vor vedea şi vor şti şi ei.

– Legende desenate, murmură tuciuriul.

– Legende desenate la fel, îl corectă bătrâna. Şi toţi vor şti că înseamnă acelaşi lucru. În toată lumea. Şi în toate timpurile.

 

[1]   „Book”, în limba engleză.