Atelierul_BrancusiMicul restaurant este supraaglomerat la ora asta. Soarele este pe cale să apună şi turiştii aflaţi în ultima lor seară la Roma se grăbesc să îndeplinească ritualul revenirii, moneda aruncată în Fontana di Trevi. La una dintre mese, un bătrânel singur îmi îngăduie să mă aşez lângă el. Se dă chiar puţin la o parte, să-mi lase liberă priveliştea somptuosului cortegiu al lui Neptun, pe fundalul la fel de impunător al palatului Poli. Sunt însă obosit de atâta artă revărsată asupra mea în ultimele zile şi, în aşteptarea porţiei de ravioli, prefer să-mi arunc ochii roată prin restaurant. Privirile îmi sunt atrase curând de un basorelief cu Sfânta Fecioară, de o simplitate stranie în apropierea decorului baroc de afară. Aparţine fără îndoială Renaşterii timpurii, şi nu unui meşter de duzină.

— Frumoasă, nu?

Tresar surprins. Vecinul meu îmi urmărise privirile şi ghicise obiectul interesului meu.

— Foarte frumoasă. Roma e plină de surprize. Întâlneşti capodopere în cele mai neaşteptate locuri. Pare un Luca della Robbia, sau poate cineva din şcoala lui. Un ucenic foarte talentat…

Râsul discret al bătrânului mă întrerupse.

— Te-a păcălit şi pe dumneata. Nu trebuie să te simţi prost. S-au înşelat alţii mult mai experimentaţi. Sculptorul era într-adevăr foarte bun. L-am cunoscut în tinereţe.

— Nu se poate! Nimeni nu poate imita într-atât spiritul unei epoci. Trebuie să-l simţi, să-l cunoşti din interior…

— Să nu mă-ntrebi cum făcea. Nu ştiu. Şi nimeni nu cred c-a ştiut vreodată. Nici măcar el. Dar pot să-ţi spun povestea, dacă într-adevăr te interesează, şi nu vrei doar să fii politicos cu un biet bătrân flecar…

Îl asigur că mă interesează cât se poate de mult.

— De fapt, povestea e cunoscută, doar că-i veche. La sfârşitul anilor ’20 era în toate ziarele. Dumneata eşti însă prea tânăr. Cred că nici tatăl dumitale nu se născuse pe-atunci…

— S-a născut în ’38.

— Ei, vezi? Pe mine mă cheamă Antonio Fasoli şi sunt giuvaergiu.

— Îmi pare bine de cunoştinţă!

— Îţi spun asta pentru că povestea începe cu tatăl meu, Alfredo Fasoli. Avea un atelier pe Via Mario de Fiori, peste drum de o cârciumă care se chema Frascati. Asta era în timpul marelui război, vreau să zic primul… Şi-aşa, în ajunul Crăciunului, în ’916, vine cârciumarul şi-l cheamă. Îmi aduc aminte, pentru că aveam vreo opt ani. Zicea că la el este un soldat care vrea să vândă ceva. Tata s-a dus şi s-a întors cu un relief cu o madonă. Nu, nu era ăsta. Era unul şi mai mic, în stilul Trecento-ului. Tata era foarte încântat că dăduse pe el numai o sută de lire. E adevărat că lira era mai mărişoară atunci. El credea că soldatul l-a furat din vreo capelă veche şi nu-i cunoştea adevărata valoare. Abia după ce  s-a uitat mai bine la el şi-a dat seama că nu e vechi. Dar era bun şi făcea mult peste o sută de lire.

Printr-o întâmplare, tata l-a întâlnit din nou pe soldat, mai târziu, şi i-a propus să lucreze pentru el. Şi-aşa, când Alceo Dossena (aşa-l chema) a scăpat din armată, a început să sculpteze. Făcea orice, de la statui greceşti arhaice la sculpturi din Renaştere. Lucra aşa cum respira, uşor, repede, fără să stea să se gândească, fredonând o arie de operă sau spunând glume. Nu a copiat niciodată nimic. Toate sculpturile lui erau noi, dar respectând perfect spiritul epocii. Toţi specialiştii le etichetau nu numai drept autentice, dar şi drept capodopere. Şi, desigur, tata şi alţi câţiva intermediari s-au ales cu o groază de bani. Câştigau milioane pe piaţa artei, iar Alceo primea doar câteva mii. Era mulţumit, habar n-avea că lucrările lui îmbogăţesc istoria artei.

— Totuşi, cineva şi-a dat seama până la urmă, dacă totul a ajuns în ziare.

— A, nu, Alceo e cel care a spus totul.

— Cum aşa?

— În ’28 i-a murit nevasta şi a avut nevoie de ceva bani. S-a dus la un anticar, unul Romano Palazzi, care-i comandase mai multe sculpturi importante, şi i-a cerut un avans. Palazzi n-a vrut să-i dea; nu înainte ca Alceo să mai facă ceva care să se vândă bine. Alceo s-a supărat şi s-a dus la un avocat. Lucrurile erau destul de limpezi: Alceo n-a pretins niciodată că lucrările lui ar fi originale. Cei care le cumpărau ştiau foarte bine ale cui sunt şi n-au plătit niciodată mai mult decât se plăteşte pentru o sculptură nouă; ba uneori mai puţin. Aşa că a dat totul în vileag, a făcut publică lista sculpturilor făcute de el şi i-a dat în judecată pe Palazzi şi pe tatăl meu pentru înşelăciune. Tata zicea mereu că dacă Alceo venea la el în loc să meargă la anticar, multe din lucrările lui ar mai fi încă la loc de cinste în muzee.

— Cred că a ieşit un scandal teribil…

— O-ho-ho, şi încă cum! Toţi experţii care văzuseră sculpturile lui Alceo riscau să-şi piardă nu numai comisioanele, ci şi reputaţia. Comerţul de artă era dat peste cap. Au încercat să spună că Alceo e doar un nebun care vrea să-şi facă reclamă. Atunci Alceo a scos la iveală bucăţele din operele făcute de el. O sculptură veche mai are câte ceva rupt pe ici pe colo, nu? Mai târziu au venit şi nişte nemţi şi-au făcut un film despre el, despre cum sculpta.

— Cum s-a terminat procesul?

— Nu s-a terminat niciodată. Ca să scape, tata l-a acuzat de agitaţie antifascistă, iar Alceo a angajat un avocat prieten cu Mussolini. Procesul s-a lungit şi Alceo a murit în ’37, sărac lipit. Tocase toţi banii cu judecata. Tata a pierdut şi el totul în război, aşa că eu zic că a plătit şi el pentru felul cum s-a purtat cu bietul Alceo.

— Şi chiar nu şi-a dat nimeni seama că sculpturile erau falsuri?

— Dar erau oare falsuri? În vremea aceea nu erau atâtea teste sofisticate pentru operele de artă. Se făcea mai mult o expertiză a stilului, a tehnicilor de realizare… Nimeni nu a suspectat vreodată ceva. Sigur, astăzi n-ar mai fi trecut aşa uşor. Şi, pe undeva, e păcat. Pentru că Alceo era, în felul lui, la fel de autentic ca şi sculptorii din alte vremuri. Dacă o statuie respiră spiritul Greciei lui Pericle, de pildă, este chiar atât de important dacă ea are două milenii sau doar trei sferturi de secol?

Într-un fel, are dreptate.

— Credeţi că e într-adevăr posibil? Vreau să spun, reînvierea spiritului unei epoci apuse…

— Da, înţeleg. Ţi-am spus la început că nu ştiu. L-am cunoscut bine pe Alceo Dossena, l-am văzut sculptând aproape toate operele lui de-a lungul celor zece ani cât a lucrat pentru tata, dar nu ştiu nimic. Alceo sculpta… aşa cum bea apă. Îi cereai ceva şi făcea. Pur şi simplu. Pentru nemţii care l-au filmat a modelat din lut o zeiţă arhaică înaltă de vreo şaizeci de centimetri. I-a luat jumătate de oră. Jumătate de oră! Şi era perfectă. E greu de explicat senzaţia pe care o dădea. M-am gândit de multe ori la asta. Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru ce făcea el e „mimetism“. Ca şopârla aia care ia culoarea celor din jur. Ca şi cum fiecare timp ar avea culoarea lui, care rămâne cumva în operele de artă de atunci. Şi Alceo vedea culoarea aceea, o împrumuta şi o dădea mai departe propriilor lui opere. Sau ca şi cum spiritul unei epoci este o formă în fiecare operă, şi sufletul lui Alceo era atât de moale, de fluid, încât putea intra în aceste forme, ca să creeze… în ele, în jurul lor… nici nu ştiu cum să spun. Mai bine nu mai zic nimic, că am început să vorbesc prostii. Şi-aşa am vorbit prea mult pentru o singură seară. Ar fi trebuit să mă tragi de mânecă.

Începem amândoi să râdem şi ciocnim paharele de Chianti. Mă simt puţin ameţit. Istorisirea bătrânului Fasoli a stârnit în mintea mea un vârtej de gânduri stranii. Plătesc şi îmi iau la revedere de la el, mulţumindu-i călduros pentru seara plăcută şi pentru lucrurile fascinante pe care mi le-a împărtăşit.

Afară s-a întunecat şi reflectoarele aruncă o lumină ireală asupra fântânii. Cu siguranţă însă nu lumina este cea care-mi dă senzaţia că văd statuile baroce ale lui Nicola Salvi pentru prima oară. Acum ştiu că ele ascund amprenta nemuritoare a sufletului sculptorului, pe care ochii noştri nu pot s-o vadă. Alceo Dossena ar fi putut s-o vadă, s-o îmbrace ca pe-o mănuşă, s-o învie pe altă bucată de piatră…

Pornesc agale pe străduţele medievale. Încet, trecătorii se răresc, disputându-mi din ce în ce mai rar singurătatea. Ar trebui să fie din ce în ce mai linişte, dar nu e aşa. Căci sunt în Cetatea Eternă, unde în fiecare colţ de stradă sunt jaloane ale frumuseţii lăsate de secolele care s-au scurs peste ea. Şi toate încep să strige, să implore înţelegere, din ce în ce mai tare, până când mă silesc să-mi astup urechile, căci nu ştiu să le explic că Alceo a murit de mult, că sufletele noastre oarbe, dure şi colţuroase nu pot pătrunde fragilele matrice ale timpurilor moarte, că darul pe care l-a primit Alceo s-a întors odată cu el la cel ce l-a dat. La Dumnezeu, adică, sau poate la Jupiter, sau poate că nu e nici o deosebire, doar noi credem că sunt diferiţi, şi Alceo ştia asta, deşi poate nu conştient, atunci când sculpta deodată o Fecioară creştină şi un zeu păgân…

Începe să se lumineze de ziuă şi eu privesc fortăreaţa San Angelo de pe podul din dreptul ei. Este ceasul la care sufletele pietrelor se duc la culcare, iar oraşul intră din nou în stăpânirea sufletelor împietrite ale celor vii.

Somn uşor, Alceo!

657 Total Views 1 Views Today