Curenții de aer se încolăceau primejdios de fuselajul aeronavei, creând senzația falsă a unui seism la nivelul 500 al clădirii. Modelul condus de Korman nu era recomandat zborului la asemenea înălțime, deși, nu exitau date care să ateste că vreunul ar fi cedat cândva forțându-i-se limitele. Și-ar fi dorit să pilotoze unul adecvat, cu fuselaj ranforsat și reactoare mult mai puternice, dar o asemenea aeronavă ar fi fost prea grosolană. Bună, dar mult prea evidentă și galăgioasă pentru necesitățile lui de moment.

Își porni ceasul digital, implantat pe fața supero-externă a antebrațului, vernilul aprins  invadând cabina și aruncând licăriri firave peste sticla ochelarilor filtranți. Minutul necesar până la sosisea deplină a miezului de noapte era ultima redută în fața debutului unei noi zile calendaristice. Cu o mișcare fermă apropie aeronava de sticla semitransparentă a gigantului de 600 de nivele, care adăpostea în vintrele sale peste 1000 de suflete.

Miile de lumini ardeau necontenit în inima citadelei. Se avântau lacome asupra sticlei blocurilor turn, apoi se frângeau aproape lipsite de sens lovind straturile multiple ale pereților învecinați. Pe timpul zilei, suprafețele externe se întunecau precum tăciunele, dar seara își trădau într-o oarecare măsura secretele. Era puțin probabil ca cineva să călătorească atât de aproape, încât să poată urmări diversele scene cotiniene ale locatarilor, mai ales că legea interzicea apropierea unei aeronave cu mai puțin de zece metri de pereții construcțiilor megalitice.

Koman luase toate aceste lucruri în calcul, vizita lui nefiind nicicum întâmplătoare. Se gândise la orice s-ar fi putut ivi, la absolut orice obstacol i-ar fi stat în cale. Și-a armat costumul de siguranță, deși nu credea ca-ar fi fost necesar. Habitudine imprimată cu mulți ani în urmă, când era să-și piardă viața în urma unui accident aproape stupid. Setă ceasul să-l atenționeze vibrând la fiecare sfert de oră, apoi acționă butonul de deschidere al ușii. Un curent strașnic invadă cabina. Aprope că-l înșfăcă de spinare spre al zvârli în prăpastia urbană de peste 1000 de metri. Anticipând mișcarea reavoitoare a vântului, se fixase cu centura de siguranță mobilă. Lipi ghiara de vultur. Laserul porni o muncă asiduă pentru a răzbi prin stratul securizat. După primul sfert de oră un cerc cu diametrul de jumătate de metru fu îndepărtat cu grijă și abandonat în cabina aeronavei. Portița de intrare fusese asigurată cu succes și fără evenimente neplacute. Un singur gând îl mai măcina. Proprietarul imobilului primise oare pachetul cu resoftarea periodică a gardianului? Teoretic nu ar fi trebuit să ajungă, căci se îngrijise personal să fie amânată livrarea. Nu-i rămăsese decât să verifice pe propria piele.

Piciorul depăși granița invizibilă a legii, căci odată trecut dincolo de geam devenise hoț cu acte în regulă. Talpa din cauciuc moale se lipi silențioasă de parchetul din fag. Nu putea să nu admire un asemenea detaliu fin al decorului interior, lemnul fiind un lux pentru cea mai mare parte a populației. Vorbim aici despre lemnul provenit din soiuri veritabile și nu despre cel prelucrat din arborii modificați genetic, meșteriți să ajungă la maturitate în mai puțin de un an.

Și-a alungat momentul de visare promițându-și, dacă totul va decurge conform planului, peste câteva ore putea să-și permită și el un asemenea moft. Vreme de încă două minute – poate chiar trei –, zăbovi neclintit, ferit în umbra unui lampadar înalt, așteptând apariția gardianului care s-ar fi activat imediat ce unul dintre senzorii de mișcare l-ar fi detectat. Nimic! Totul era înecat într-o liniște de mormânt. Mulțumit, se porni spre camera de zi. Acolo, avea se găsea seiful domnului Nakamura, patronul gigantului KTS Industries, companie specializată în producerea hârtiei artificiale. Era fără doar și poate una dintre cele mai mari companii din lume, iar Nakamura unul dintre cei mai bogați oameni în viață.

Pontul îi fusese vândut de Rupert, un vechi coleg de breaslă, rămas fără un picior. Se reprofilase pe furnizarea de informații mai puțin legitime. Supraviețuia, și unele guri cârcotașe susțineau că o făcea destul de bine, vânzându-le profesioniștilor în schimbul unui procent de 10 % din pradă. Omul își făcea treaba respectabil, reputația nefiindu-i pătată până în prezent de niciun beneficiar.

Seiful era dosit în spatele unei comode. Cu siguranță avea un stoc de cel puțin 5 milioane, deși se găsea într-un apartament pe care Nakamura îl vizita doar o dată pe an. Strădania cu care japonezul încercase să ascundă dovada că era proprietarul de drept al acestui imobil le confirmase – atât lui Korman, cât și lui Rupert –, că în interiorul lui se ascundea ceva de valoare. Și ce anume putea fi mai valoros decât un fond de rezervă din lichidități ce cumulau câteva milioane bune; de ce nu, cu puțin noroc, chiar zeci de milioane!

Cu pași feriți, ca de felină, descoperi gardianul. Nu se mișcase în niciun fel, chiar și atunci când ajunsese mai mult ca sigur în raza lui de acțiune. Ședea cuminte, inactiv, și cel mai important, insensibil la oricare dintre mișcările lui Korman. O asemenea lovitură nu putea fi decât mană cerească. Mâna spargatorului desenă pioasă o cruce mare cât toate zilele, deși, în situația lui, gestul fusese paradoxal.

Androidul era armonizat ingenios cu decorul intern al apartamentului, ce abunda în opere de artă și mobilier vechi. Constructorul imitase cu maximă credibilitate o armură medievală a unui luptător samurai. Era ce-i drept, adaptat nevoilor curente de pază, abătându-se astfel de la standarde prin statura sa impresionantă și luciul puternic al metalului ce-i îmbrăca toate circuitele si motorașele. Nu era nici pe departe asemeni gardienilor de duzină, aceștia imitând de cele mai multe ori silueta unui bărbat comun, cu chip din plexiglas semitransparent și inexpresiv.

Odată înlăturată comoda, ușa seifului se lăsă descoperită. Spulberă într-o clipită visul lui Korman. Examinând mărimea ușii era lesne de înțeles că un seif de asemenea dimensiuni nu putea găzdui mai mult de un million – asta doar dacă bancnotele erau depozitate în valorile cele mai mari aflate în circulație. Oricare ar fi fost suma, atât timp cât se puneau în coadă măcar cinci zerouri, prada se putea considera acceptabilă. Măcar nu avea să plece cu mâna goală!

Laserul crestă cu repeziciune metalul gros al ușii. Dispozitivul de tăiere fusese fixat la cinci centimetri grosime, mai puțin un micron. Fierul standard al ușilor modelului Herman-Guard Lx100 era fix cinci centimetri. Practic, fericirea lui nu era decât la câțiva centimetri distanță. Când unealta lacomă de gustul metalului își atinse scopul fixat cu precizie, la doar o simplă smucitură tot ansamblul yalei se desprinse. Fu învins, nevoit să-și trădeze conținutul mult râvnit.

Korman încremeni și fruntea i se transformă instantaneu într-un bloc de gheață. Unul din cele două rafturi ale seifului era gol iar celălalt găzduia ceea ce părea a fi un plic. Ridică plicul cu mâna aproape tremurândă și simți cum restul de 100 de nivele, ridicate peste nivelul 500 unde se afla, se prăbușesc pur și simplu peste el. Nu-i venea a crede cum, după atâta strădanie – toate informațiile și toate sforile trase ca să întârzie sosirea echipei de resoftare, efort care fusese ehivalentul a unei sume cu patru de zero în coadă –, avea să se aleagă doar cu un plic.

Starea sa de agonie, similară cu o tentativă de mutilare cu ajutorul unui cuțit bont, se tulbură la auzul unui zumzet mecanic. Sunetul fu înfrățit de zgomotul înfundat al unor pași. Dintr-un singur salt și-o piruetă aproape de perfecțiune, Korman se trezi în fața gardinanului. În adâncitura întunecată a vizetei coifului de samurai, luceau două puncte stacojii, mai vii decât un foc întețit de vânt. Vocea robotică zgârie timpanul intrusului.

– Vă rog autentificați-vă și prezentați codul de urgență!

Un detaliu care nu figura în reclamele televizate ale androizilor gardieni, și care făcea probabil deliciul fiecărui nelegiuit prins în fapt. Cât nu ar fi dat el să fie în posesia unui asemenea cod care să-i confere posibilitatea de a scăpa sau de a opri gardianul preț de câteva secunde. Dar toate astea erau doar simple dorințe deșarte. În clipa când se apucă să socotească în gând cam de câte mișcări ar avea nevoie să ajungă la aeronavă, ori chiar să fugă pe ușa principală, androidul abandonă orice tentativă de reținere. Korman se trezi izbit cu așa putere de unul dintre pereți, încât ricoșă ca o minge spartă. Se miră de-a dreptul când, în loc să-l izbeacă din nou, robotul îl prinse din aer, chiar când urma să se prăvălească peste o imensă vază chinezească.

Buimăcit, dar totodată surprins de gestul gardianului, înțelese în cele din urmă reacția androidului. Era înzestrat cu un soft de conservare a bunurilor. Practic, proprietarul făcea inventarierea bunurilor aflate în imobil, ghidându-se după valoarea lor. Diferenția în acest mod bunurile comune de cele cu adevărat prețioase. Evita astfel, pe cât era posibil, daunele colaterale în timpul unei rețineri. Evident, softul devenea inactiv atunci când, după calculele gardianului, viețile proprietarului sau ale familiei acestuia erau puse în pericol.

Considerând grija de care dăduse dovadă androidul, valoarea acelei vaze nu era deloc neglijabilă, Korman fiind hotărât să profite din plin de acel detaliu. Se piti în dosul ornamentului. Urma să se învârtă în jurul lui, într-un joc de-a șoarecele și pisica. După toată isprava, se mulțumea doar să scape.

Gardianul se învârtea cu mișcări precise, când la stânga, când la dreapta, mâinile sale cu puterea unor clești căutând să înșface intrusul. Korman purta mereu un pistol laser. Nu era atât de puternic încât să doboare un android de-o asemenea talie, dar măcar mai avea o șansă. Singura lui opțiune era o lovitură, aplicată cu precizie chirurgicală, ce i-ar fi distrus robotului funcțiile audio-video.

Privea cu jind cele două văpăi care țineau locul ochilor, încă folosind drept paravan olul ornamental când, se hotărî să scoată cu o mișcare rapidă pistolul.  Apăsă trăgaciul. Raza izbi ochiul drept al robotului, defectându-l. Fără să mai ezite nicio secundă Korman sări ca ars. Depăși camera de zi și se avântă precum un șoarece înspăimântat prin golul peretelui extern. Abia izbuti șă se agațe de marginea aeronavei. În urma lui auzi pașii grăbiți și greoi ai androidului. Hoțul se evaporă printre blocurile turn.

Robotul se opri în dreptul sticlei. Propria-i imagine se reflecta în luciul ei securizat. Zăbovi acolo înghețat, cuprins de-un tremur ciudat. După câteva minute firișoare discrete de fum izvorâră de sub învelișul metalic al căștii. Ochiul funcțional se zbătu o vreme. În cele din urmă văpaia se mistui complet.

 

Nakamura păși neglijent prin apartament, mânat de furie.

– Vă rog, domnule Nakamura! îi spuse ofițerul de investigații criminalistice. Așteptați până ce prelevarea de probe se va termina. Nu va dura mult.

Făcu câteva semene discrete, sugerând agenților să grăbească procesul.

– Am să-i îngrop în procese. De asta pot să fie siguri, urlă firavul om de afaceri. Robotul ăsta stupid m-a constat o sută de mii.

Pe lângă el, criminalistul Asano Motta era un gigant. Omul de afaceri părea mai degrabă un pitic îmbătrânit, costumat după ultimul trend și parfumat. Avea un aer al naibii de charaghios, insesizabil de altfel pentru puștoaica care-l însoțise pe durata investigațiilor.

Polițistul îi aruncă fetei o privire furișată. Era pierdută în detaliile oferite de holo-mobilul ei de ultimă generație.

Nu-i rea deloc! concise el pofticios, apoi reveni asupra păgubitului.

– Ce sumă spuneați că era depozitată în seif, domnule Nakamura?

– V-am mai spus, nu erau bani. Erau efecte personale. Lucruri care valorează mai mult decât orice sumă de bani. Mă înțelegeți?

– Vă înțeleg perfect, domnule Nakamura.

Nu-l înțelegea nici pe departe. După el, ar fi renunțat de bună voie la toate lucrurile lui personale, chiar și la modesta lui colecție filatelică – cu care se mândea de altfel –, în schimbul neprețuitelor sume de bani la care făcuse aluzie piticul. Și încă cum! N-ar fi stat o clipă pe gânduri.

– Gata șefu′! afirmă unul dintre subordonații lui Asano. Am prelevat tot ce poate fi relevant pentru anchetă.

Ofițerul încuviință și oamenii fură înghițiți de holul imens al blocului turn. Se întoarse greoi către Nakamura.

– O carte de viztă, și îi întinse plasticul omului de afaceri. Părea minuscul, strâns în pumnul său uriaș. În caz că vor încerca să vă contacteze pentru o eventuală recompensă, vă recomand cu tărie să nu întreprindeți acțiuni independente de recuperare a bunurilor furate. Există șansa să reușiți o asemenea tentativă, considerând poziția domniei voastre. Totuși, asta include multe riscuri. Nu am dori să aveți parte de neplăceri.

– Consider oferta dumitale de bun simț. Am să dau de știre autorităților în cazul în care voi fi contactat. Acum, te rog să mă scuzi, domnule ofițer!

O înșfăcă pe tânăra fată și o trase prin cadrul ușii, închisă apoi cu fermitate în fața criminalistului. Umbra lui cenușie îmbrăcă luciul lemnului natural.

Se îndreptă gânditor spre lift.

 

Zullo își freca insistent creștetul capului, privind descumpănit androidul. Mai verifică încă o dată integratele tăinuite de căpățâna uriașului de metal. Prăjite ca-ntr-o tigaie uitată pe foc! Ochiul drept îi fusese avariat de-o undă laser, fără îndoială, dar pentru placa de bază și cele câteva piese afumate nu găsea nicio explicație. Aruncă o nouă privire extrem de pretențioasă coifului. Nici urmă de lovituri. Era intact. Ca și nou!

Cum mintea-i se zbătea în gol, lipsită de sens, se trânti în scaunul rablagit de birou. Își reluă pieptănătura naturală a frizurii dezordonate. Era totuși de bun augur că nu-i fusese afectat și discul de memorie, cel puțin așa părea la prima vedere. Nu mai stătu pe gânduri. Oricum erau obligați prin lege să trimită autorităților înregistrarea video efectuată de android pe durata jafului.

Scotoci prin sertare și-și selectă piesele necesare. Se descotorosi de cele avariate, apoi, cu mare grijă, asamblă componentele provizorii. Conectă androidul la o sursă de alimentare și discul de memorie la replicatorul holografic. Porni robotul samurai.

Pentru o vreme nu se întâmplă nimic. Mai apoi, ca prin minune, ochiul neavariat clipoci. Într-un final văpaia se stabiliză.

– Am eșuat! răsună glasul artificial al androidului.

Zullo aproape că se prăvăli peste birou. Sări ca ars, indecis încotro s-apuce. Se repezi către ușă, apoi se întoarse și decuplă mașinăria antropomorfă de la sursa de alimentare. Porni iar în fugă spre ușă, străbătând holul într-un timp ce putea fi considerat cu ușurință recordul său personal. Dădu buzna într-unul dintre birouri.

– Domnule Mirko, trebuie să vedeți asta urgent! se ambală tânărul.

Individul din spatele biroului încărcat cu teancuri și teancuri de documente tresări. Își fixă tacticos ochelarii prăfuiți.

Omul ăsta chiar nu-i șterge niciodată? se întrebă Zullo tacit.

– Zullo băiete, te-ai țicnit? Pe toți dracii! Ce dai buzna în halul ăsta?

– Mă scuzați… îndrugă puștiul vizibil precipitat. Trebuie să vedeți asta. Acum două minute… În laborator… Înregistrarea video…

Bărbatul dădu să-i vorbească din nou, dar ceva din mutra afișată de băiat îl făcu să pornească vechiul său monitor holografic. Derulă înregistrarea conform indicațiilor. Îl văzu pe Zullo cum își scarpinase sârguincios scalpul, cum depanase conștiincios androidul și cum, la final, sărise ca un nebun după ce robotul îndrugă ceva imperceptibil pentru urechile lui pe jumătate surde.

– Ce-i cu prostia asta? Îți arde de jocuri? tună Mirko.

– Derulați din nou, vă rog! Trebuie să auziți asta. Măriți volumul audio.

Mirko se conformă. Era într-o dispoziție acceptabilă, însă marginea prăpastiei era aproape. Privi din nou imaginile și de astă dată înțelese ce îndrugase robotul. Cu greu, dar reușise să deslușească mesajul.

– Ați auzit? Am eșuat! Înțelegeți? Am eșuat!

– Pentru asta ai dat buzna ca un descreierat? Ca să îmi confirmi ceea ce știam deja? Faptul că o conservă umblătoare are remușcări?

– Dar… domnule Mirko, asta-i genial! Nu înțelegeți? Am eșuat! Nu obiectiv eșuat, ci eu am eșuat!  Este împovărat de-un sentiment de vină.

Agitat peste măsură Zullo își scoase holo-mobilul din buzunarul salopetei. Febril, formă o combinație de cuvinte, după care continuă mai entuziasmat ca oricând:

– Vă rog să mă urmăriți cu atenție! Conștiința, sublinie el, așa cum este ea definită în DEX: sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său; faptul de a-și da seama; înțelegere; gândire, spirit; sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită; dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat; mustrare de conștiință, remușcare, regret! Doamne Dumnezeule! Cumva am descoperit conștiința artificială! Am dat lovitura! Am dat lovitura!

Puștiul începu să se vânture de colo-colo, mânat de sentimente de nedescris. Mirko, privindu-l mirat, abia atunci începu să-l înțeleagă. Știa că zecile de corporații producătoare de androizi își încordau mușchii de ani buni pentru a pune la cap o asemenea descoperire. Într-un final, resoftarea pe care Zullo i-o sugerase spre aplicare asupra androizilor cumpărați de firma lui, nu se părea lipsită de rost. Băiatul se dovedise într-un final un geniu. Acum avea în palme ceva care valora milioane, și, chiar de nu dispunea de fondurile necesare cercetărilor, avea să vândă conserva gânditoare unei mari corporații. Ăștia erau banii lui pentru viitorul trai lipsit de griji. Simți nevoia să-l pupe din cap până-n picioare pe puști, totuși, se abținu.

– Asta explică de ce au fost prăjite componentele, reveni Zullo cu un aer savant. Androidul s-a descoperit în fața unei dileme: respectarea legilor impuse de a nu părăsi perimetrul desemnat serviciului de pază sau ignorarea lor pentru urmărirea intrusului? Supunere sau voință proprie! Aceste trăiri au dus la suprasolicitarea componentelor și în cele din urmă la colapsul acestora.

– Bravo băiete! Ești un geniu, îl măguli Mirko.

– Mulțumesc! Trebuie să vedem neapărat cum va funcționa în continuare. Am plecat în laborator. Nu vreți să pierdeți asta cu siguranță!

Zullo se grăbi spre ieșire, vârându-și neglijent holo-mobilul în buzunar. Dispozitivul rată intrarea buzunarului și se izbi de podea. Câteva bucăți se desprinseră din el. Băiatul privi nepăsător și-și reluă drumul.

– Stai! răcni Mirko. Ce s-ar fi întâmplat dacă totuși ar fi învins voința? Ce-ar fi făcut oare?

Ca o scânteie, un gând sclipi în mintea tânărului.

– Dumnezeule! se îngrozi acesta. Dacă totuși creierii lor artificiali ar putea da naștere și altor sentimente? Dacă pot ajunge să disprețuiască? Dacă pot ajunge să cunoască ura?

Mirko se împletici printre teancurile de hârțoage. Îl lovi un terifiant sentiment de neliniște. Deținea mai bine de 50 de androizi pe care abia îi resoftase și erau în custodie în diverse locații. Se porni să caute cu disperare holo-mobilul. Nici nu mai știa dacă-l luase cu el. Nu ar fi fost prima dată când l-ar fi uitat acasă conectat la încărcător. Privi cu spaimă către dispozitivul defect împrăștiat pe podea.

Pe toți dracii! gândi el încă scotocind după mobil. Tocmai acum a trebuit să-l scape…