– Hai, nepoate, vii azi cu berea aia? Că ne-am uscat. Călin a dat pe gât şi ultimul strop de vin şi acum ne uităm unii la alţii!
– Ajung în 5 minute, sunt pe drum! Bă, îl aduc şi pe un tovarăş de-al meu. A dat el berile!
– Dacă mai dă un rând poate să vină!
– Bine, mă, îi zic! Din difuzorul telefonului se aude un schimb rapid de replici. Gata, bosulică, s-a facut. Ajungem imediat.
În boxe plânge Dan Ciotoi: „Eu ţi-am spus mereu măi frate / să te laşi de rele / că e lumea duşmănoasă / şi îţi faci zile grele”.
Băieţii au dat deja de fundul unei sticle de plastic de 5 litri cu vin de la ţară şi acum schimbă melodiile până ajunge Marcel. Se cunosc de mici, au copilărit împreună într-un sat pe marginea Mostiştei. Acum sunt oameni seriosi, cu slujbe, familii şi rate la bancă în Bucureşti. Pe unul îl sună disperată nevasta că a făcut febră aia mică şi n-are cine să se ducă după pastile.
– Da’ mai dă-o în gâtu’ mă-sii, articulează nervos bărbatul către ceilalţi. Cum aude că ies cu băieţii se îmbolvăveşte aia mică. Dacă mă duc acasă să vezi cum doarme şi patul sub ea!
– Stai să vezi că şi pe-a mea a apucat-o! Alo! Da, mă, cobor acu’! Au venit ăia cu berea! Mă duc jos să le deschid că nu merge interfonul.
– Hai să trăieşti, Marcele! Ăsta cine e?
– Sunt Liviu! Noroc! Dădu el mâna pe rând cu fiecare.
Nu prea a înţeles cum se numeau. „Generic” trecuse la „S-a rupt lanţul” şi bărbaţii cântau în cor.
– Marcel mi-a povestit multe de voi…
– Ce-ai făcut, mă? Ce i-ai zis ăstuia de noi?
– Nimic, frate, i-am povestit ce combinaţii mai făceam noi pe la ţară. El a crescut la oraş, nu ştie ce e aia!
– Şi tu te-ai lăudat că erai cel mai şmecher, nu?
– Nu, Petre, i-am zis de tine, că tu erai miezu! I-am zis cum ai trecut tu Mostiştea când eram noi mici.
Liviu era numai urechi. Auzise povestea de mai multe ori, dar acum aştepta şi varianta originală.
– Aveam vreo 11 ani şi ştiam să înot bine. Eram cel mai tare la sărituri. Nimeni nu avea curajul să sară în cap ca mine. A mai încercat Călin odată, dar el nu se pricepea şi s-a înfipt în mâl.
– Lasă, mă, asta, zi de când ai ajuns pe malul celălalt!
– Erau băieţii mai mari care ne povesteau că acolo creștea o viţă de vie cu nişte struguri cât nucile. Am luat două peturi şi le-am legat între ele. M-am pus cu pieptul peste, să mă ţină deasupra dacă obosesc. Şi-am ajuns până pe partea cealaltă. Am găsit şi via. Fraţilor, struguri dulci ca ţâţa caprei ăia n-am mâncat în viaţa mea! Am luat şi-un ciorchine cu mine, să le arăt fraierilor de pe mal că am ajuns până acolo! Vacanţa aia am fost cel mai şmecher!
– Hai, bă, la ţară mâine!
– Da’ hai acu’! Ce să mai aşteptăm până mâine!
– Eşti prost, Căline, vrei să rămâi fără permis?
Liviu încălzea jumătate de bere în mână. Nu îndrăznea să bea. Voia să ţină minte tot, să transcrie acasă. I-ar fi înregistrat, dar se temea că bărbaţii ăştia ameţiţi îi sparg telefonul de perete. L-au mai trimis după încă un rând de beri la non stop-ul de la colţ şi-apoi pe la vreo două a plecat.

Zorile l-au prins corectând paginile din urmă. Maria l-a luat la rost somnoroasă:
– Unde-ai stat aseară? Am adormit pe la 2 şi încă nu erai în casă!
– Lasă, dragă, că am terminat cartea. Am scris scena aia cu strugurii, mi-a povestit-o Petre.
-– Doar ţi-o spusese Marcel înainte…
– Să-l fi auzit cum povestea… parcă simţeam în cerul gurii dulceaţa boabelor…
– Mai termină cu prostiile! Acum dacă ai terminat du-o şi tu la cineva, că de doi ani te chinui cu cartea asta! Uite la Ioana! I-a luat bărbat-su un Peugeot galben aşa frumos! Eu tot cu tramvaiul trebuie să merg la serviciu, că tu scrii cărţi în loc să faci carieră!
Liviu băgă capul între umeri şi plecă ochii pe foaie. Ea aducea cei mai mulţi bani în casă. Dar când închidea ochii nu se putea gândi decât la rafturile din librării pline de cărţile publicate de el, nu la bani. Şi la o plăcuţă de stradă albastră cu numele lui: Liviu Livrescu. Literele albe străluceau în razele soarelui şi-i umpleau sufletul.

Cu manuscrisul în geantă şi o recomandare a unui amic scriitor Liviu a ajuns până pe Ienăchiţă Văcărescu. Acolo l-au uşurat de povară şi i-au promis un răspuns care a venit cam după două săptămâni în care a verificat la fiecare 5 minute mailurile: „Vă invităm la semnarea contractului pentru publicarea cărţii”. A mai durat o lună până a avut parte de primul volum ieşit din tipografie. Îl simţea cald încă şi cu o viaţă a lui proprie. Un copil care i se desprinsese de suflet şi păşea către lume, ca să-i aducă plăcuţa mult visată. De restul s-a ocupat editura: i-au distribuit cărţile prin nişte librării şi l-au pus din nou să aştepte. Îl sunau ei după ce se vindeau măcar vreo câteva sute de exemplare, ca să încaseze drepturile de autor.
După vreo 3 luni în care nu a primit niciun răspuns a înţeles cam cum stă treaba. Nu se înghesuia nimeni să-i cumpere romanul. N-avea să facă a cincea ediţie şi nici nu îi va lua maşină Mariei. Peste visurile lui de glorie a început să se aştearnă vălul întunecat al depresiei.

– Buna ziua. Domnul Liviu Livrescu? Am numărul dumneavoastră de la editură. V-am cumpărat toate cărţile. Sunteţi liber să ne vedem ca să îmi daţi un autograf?
– Buna ziua, sigur, eu…
– Astăzi sunteţi ocupat?
– Nu, sigur, când doriţi! Cu cea mai mare plăcere!
– Pe la 8 la cafeneaua de la intersecţia Moşilor cu Carol?
– Voi fi acolo!
– Mulţumesc. Vă aştept cu cartea pe masă. La revedere.
N-a mai apucat să răspundă că celălalt a închis. Dacă era doar o glumă proastă? Dacă voiau să-şi bată joc de el pentru că ştiau că n-a vândut nimic? Iar o să-l ia la mişto Maria că e un prost credul. Şi dacă totuşi e adevărat? Părea serios omul la telefon.
Îl sună editura.
– Domnul Livrescu? Vă contactăm pentru că am avut o comandă specială pentru toate cărţile dumneavoastră. Au fost retrase din librării şi le-a cumpărat cineva împreună cu toate drepturile. Veţi primi în zilele următoare banii în cont.
– Cine a cumpărat cărţile?
– Ne pare rău, dar această informaţie este confidenţială. Cumpărătorul a fost foarte clar asupra acestui aspect.
– Cum arăta?
– A venit la noi un domn tânăr, care era asistentul. Era foarte bine îmbrăcat, brunet şi cu ochelari.
– Nu mă interesează asistentul. La revedere!
I-o fi convins Maria pe ai ei să-i cumpere cărţile şi acum îl chema ca să râdă de el, mai mult ca sigur. O să-i spună să lase baltă literatura şi să se apuce de carieră, ca toţi oamenii. Şi sigur îl chema la cafenea ca să vorbească şi despre copil. El nu voia un fiu de care să aibă grijă, dar ştia că până la urmă avea să-i facă pe plac. O iubea mult şi îi părea rău când vedea cum începe să se ofilească sub ochii lui. Pierduse deja prospeţimea pe care o avea la 20 de ani. I se adânciseră două cute severe în jurul gurii şi pe frunte ridurile de îngrijorare nu mai dispăreau. Seara îi povestea stresată toate discuţiile cu colegele care o bârfeau la muncă.
Opt fără un sfert. E încă devreme, dar mai bine intru, se gândea Liviu ajuns în faţa cafenelei. Aşa o văd pe Maria când vine. În cafenea era o singură masă ocupată. Iar de lângă scrumieră îi zâmbea coperta cărţii.

– Bună seara!
– Liviu Livrescu? Da, semeni cu poza de pe carte. Salut. Ştii, era cât pe ce să pierd senzația. Ar fi trebuit să faci şi tu o publicitate ceva. Lasă, mai bine că nu ai facut. Dacă lua altul cartea şi descoperea ce efect are nu mai ajungeam eu la ea.
– Mă scuzaţi, dar nu cred că înţeleg la ce vă referiţi.
– Lasă, că am luat deja toate cărţile. Am avut baftă cu editura, că le-au scos repede din librării. Doar a mea era cumpărată. Noroc de Clara. A vrut să mă impresioneze şi mi-a cumpărat cartea asta a ta. Dacă nu nimeream să citesc chiar scena aia cu strugurii pierdeam tot.
– Mă bucur că v-a plăcut. E o poveste adevărată.
– Şi-apoi tot ea cumpărase şi strugurii. I-am zis să nu mai ia din ăia verzi, că n-au niciun gust. Până aseară. N-am mai mâncat în viaţa mea aşa boabe parfumate. Imediat m-am dus şi am luat toate soiurile pe care le-am găsit la supermarket. Orice gustam îmi umplea gura de parfum şi savoare. Abia după aceea am înţeles. Datorită cărţii reuşisem să am parte de aşa plăcere.
Acum să trecem la afaceri. Te angajez să scrii pentru mine. Fii atent: eu şi Clara vrem să mergem într-o vacanţă în Mallorca. Eu sunt un om foarte ocupat şi nu prea am timp de prostii din astea, dar ea insistă mult. Trebuie neapărat să îmi scrii o poveste ca să mă pot bucura de mare. Am ajuns să nu mai fac nici baie. Mergem weekendurile la Mamaia, ca toţi bucureştenii, stăm la terasă, luăm un baldachin pe plajă şi mă uit la lume. Piţi asta dă check pe facebook ca să se laude pe unde a fost şi eu mă plictisesc îngrozitor. Trebuie să faci asta pentru mine. Deci până în iulie când plecăm să fie gata povestea.
– Suntem deja în aprilie! Cartea pe care aţi cumpărat-o am scris-o în doi ani!
– Păi eu n-am nevoie de o carte! Crezi că acum mă apuc să citesc tot ce-ai scris?!? Am mai răsfoit-o eu, dar în rest n-a avut niciun efect. Doar cu strugurii s-a întâmplat.
– Era sigurul lucru adevărat din carte…
– Aşadar îmi scrii frumos o poveste scurtă şi adevărată despre mare, cum ştii tu. Eu o citesc pe avion şi am rezolvat problema acolo. Cât mă costă?
– Nu ştiu ce să zic… nu m-am gândit niciodată să scriu aşa pe comandă…
– Pe cărţile astea am dat cam 30.000. Mi-au făcut ăia de la editură o reducere. Şi-aşa nu se aşteptau să vândă mare lucru. Îţi dau 25.000 ţie direct. Ăsta e numărul asistentului meu. Îl suni mâine şi te pui de acord cu el. Îţi dau avans 5.000.
Bine, ne-am înţeles. Când o ai gata i-o dai lui Septimius.
– Da, domnule. Mulţumesc. La revedere, mai apucă să zică Liviu, în timp ce domnul deja achitase nota de plată şi se îndrepta spre ieşire.

– Alo, Marcel, ce mai faci omule? Mai ieşim şi noi la o bere?
– Frate, nu pot. Aseară a murit Petre, mergem cu băieţii la ţară, că acolo îl înmormântează. Nu cred că îl mai ţii minte, am fost la el în seara aia când ai dat berile.
– Îmi pare rău, omule. Hai că ne auzim zilele următoare. Şi-acum de unde mai iau povestea? se supără Liviu. S-a găsit şi ăsta să dispară când aveam mai multă nevoie!
– Ce faci, iubi? Vrei să iau ceva de la magazin când vin?
– Pe unde umbli? Îl luă la rost Maria cu o voce agasată.
– Îţi povestesc imediat ce ajung acasă, pisoi. Trebuie să sărbătorim.
– Lasă vrăjeala şi vino imediat. Mă doare capul îngrozitor. Iar m-am certat azi cu şefa!
– Bine, dragă. Ajung în 5 minute.
În taxiul care l-a dus până în faţa blocului şi-a mai pus ordine în idei. Îi va zice Mariei că s-au vândut cărţile, dar deocamdată nu-i va povesti nimic de întâlnirea cu bizarul personaj de la cafenea. Mâine va discuta cu asistentul şi se va lămuri mai bine.

Septimius nu l-a luminat prea mult. I-a cerut datele bancare, l-a asigurat că în aceeaşi zi va avea în cont suma şi a insistat pe termenul limită de 1 iulie la care trebuia să livreze manuscrisul.
Unde să găsească acum poveste cu marea? El ştia doar pescăruşii din Bucureşti. Îi auzea de multe ori dimineaţa cum râdeau zeflemitor de la înălţime de oamenii care trăiau printre betoanele prăfuite. A deschis telefonul să caute. Avea multe numere ale colegilor de la serviciu cu care schimba câte două cuvinte, dar pe care nu-i suporta. La ai lui nu mai călcase de la Paştele trecut, că nu prea mai aveau ce să-şi spună. Câţiva colegi de la facultate cărora le pierduse urma de când a terminat. Era deja spre finalul agendei. Da! Cum de nu s-a gândit mai devreme?! Cumnaţii! Luna lor de miere la Ibitza! A sunat-o la serviciu pe Maria:
– Iubi, ce zici să ne vedem cu soră-ta şi cu bărbat-su în seara asta? Nu ne-am mai întâlnit de mult!
– Liviule, ce-i cu tine? Parcă nu îi suportai…
– Da, dragă, dar facem şi noi o cinste că am vândut toate cărţile.
– Bine, şoricel. Să ştii că eu oricum i-am povestit Elenei. Dar nu credeam că vrei să sărbătorim în oraş.
– Ştiu că ţie îţi place să ieşi. Vin să te iau de la serviciu. Între timp fac o rezervare la restaurantul ăla scump din mall, să vadă şi ei că am ieşit din sărăcie.
A suportat din nou cumnaţii vegetarieni. Măcar nu-l costau scump meniurile pentru ei. Dar a compensat Maria, care a comandat felurile cele mai scumpe. A adus vorba meşteşugit despre luna de miere şi-a auzit aceeaşi replică:
– Vai, tu, dacă aţi fi văzut apa aia transparentă şi peştii coloraţi! Roşii şi galbeni şi plaja aproape albă! Ce contrast făcea cu palmierii ăia parcă desenaţi!
A scris despre vacanţa lor, l-a anunţat pe Septimiu care s-a ocupat de tipărirea unicului volum şi-a primit telefonul de la stăpân:
– La fix, Liviule! Chiar mă duc weekendul ăsta la mare cu Clara. Când mă întorc ai banii.
Duminică seară a sunat iar numărul ascuns.
– Bă, tu îţi baţi joc de mine? Ce căcat mi-ai scris acolo? Am mai şi pierdut timpul să citesc porcăria aia! Dacă nu-mi dai ceva cum trebuie vezi că schimbăm înţelegerea!
– Îmi cer scuze, nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Ştii ce fac eu pe scuzele tale? Avem o înţelegere şi ai primit deja avansul. Dacă ai impresia că poţi să mă iei de fraier vezi că îţi iei şi bătaie!
– Se rezolvă, domnule, vă promit că aveţi cartea până când plecaţi în vacanţă.
Deci Elena îi minţea. Şi bărbat-su cum de acceptase toată fanfaronada asta? Cine ştie în ce cătun îşi petrecuseră luna de miere şi povesteau din pozele pe care le trimiseseră descărcate de pe net, probabil. Şi-a găsit să se dea mare faţă de soră-sa.
Tot cu Marcel şi prietenii lui a rezolvat-o până la urmă. L-au costat câteva lăzi de bere serile, dar acum putea să-şi permită să plătească. Cel puţin avea siguranţa că e adevărat ce povesteau. Băieţii îşi aduceau aminte cu jind de momentele intense de adolescență care lipseau acum din vieţile lor monotone de angajaţi model cu familii ce îi împiedicau să mai trăiască.

A doua zi după plecarea stăpânului în vacanţă l-a sunat Marcel:
– Frate, a murit Călin aseară. S-a stins pe picioare dintr-o dată. Am chemat salvarea, am mers cu el la urgenţă, dar până să ajungem la spital s-a dus.
Avionul plecase la 7, asta ştia sigur, că îi povestise Septimius dimineaţă cum cei de la editură întârziaseră cu cartea şi făcuse şefu ca trenu.
– Îmi pare rău, frate, când s-a întâmplat asta?
– Pe la 8 și jumătate. Ce dracu, parcă a dat o molimă în ei. E al doilea în câteva săptămâni. A rămas aia mică fără tată.
– Să-i fie ţărâna uşoară, mai murmură Liviu închizând telefonul.
Deci aşa funcţiona. De data asta era sigur că primea banii când se întorcea stăpânul. Poveştile lor, cu toată viaţa din ele şi din ei, îi ascuţeau bogătaşului bătrân simţurile tocite. Gata, a terminat cu scrisul. Mai bine îşi vede de treaba lui. O va asculta pe Maria, va încerca să facă o carieră şi bani. Dar cine să-i dea lui atâta salariu cum lua pentru comenzi? Dăduse deja avansul, din banii de la editură şi ce-a mai rămas din cei 5.000, pentru maşinuţa galbenă a nevestei. Acum era şi ea în rândul lumii. Şi, până la urmă, mai dă-i naibii pe toţi prietenii lui Marcel. Nişte beţivi lăudăroşi care îl trimiteau mereu după bere şi mai făceau şi mişto de el. Acu’ putea şi el să râdă şi să se răzbune pentru toate umilinţele.
Restul de plată l-a avut peste două zile în cont.

Meritau o vacanţă. Mai ales Maria, care era din ce în ce mai stresată. Observase acasă nişte dosare medicale care se îngroşau în fiecare săptămână. Nici măcar despre copil nu mai aducea vorba. Au plecat la munte, pe Valea Oltului. Departe de Bucureşti parcă şi faţa femeii alături de care îşi petrecuse ultimii 15 ani era mai frumoasă. S-au simţit din nou fericiţi, ca în primele zile în care s-au cunoscut. Până în ultima seară, când Maria l-a anunţat că are cancer.
– Şi tu umbli toată ziua cu beţivii ăia! Numai dimineaţa ne mai vedem. Nici copil nu mi-ai făcut, măcar de bucuria asta să am parte înainte să mor!
– Lasă, iubi, că o să rezolvăm. Fac eu rost de bani. Cei mai scumpi doctori vor avea grijă de tine.

Întors la Bucureşti s-a îndreptat spre de-acum bine cunoscuta cafenea ca să primească următoarea comandă.
– Liviule, să trăieşti! N-am avut aşa vacanţă de când sunt.
– Mă bucur că v-aţi simţit bine.
– Fii atent, că vreau să îmi scrii acum ceva pentru un prieten. M-a ajutat el într-o afacere din care am câştigat bine. Îmi trebuie cam într-o săptămână, că e ziua lui.
– Bine, domnule. Îl anunţ pe Septimiu imediat ce poate tipări.
– Aşa, Liviule. Cu preţul rămâne cum am stabilit.
– Aş vrea 10.000 înainte. Nevastă-mea s-a îmbolnăvit. Trebuie bani la doctori.
– Fie. Dar să scrii ceva frumos, să nu mă fac de ruşine. Lasă că îţi fac eu cunoştinţă cu nişte prietene de-ale Clarăi. Nişte bucăţi bune tare!
– Domnule, vă rog… soţia mea este grav bolnavă.
– Hai, mă, glumeam. Dar dacă te răzgândeşti îmi spui. Să fie gata la timp comanda!

Iar telefon la Marcel, iar seară cu băieţii, cu gândul la Maria. De cât sânge dăduse în ultima săptămână se albise la faţă. Nu-i mai povestea nici ce se întâmplă la serviciu.
Pe „S-a rupt lanţul” lui Generic a auzit întâmplarea. Mai mult a ghicit-o, ca bărbaţii vorbeau toţi odată.
– Bă, gagica aia pe care am agăţat-o la discotecă o mai ştiţi? Aia cu pariul cu pupatul?
– Da, mă, era şi bună!
– Am mers cu ea pe pod, să-i arăt luceafărul.
– Şi noi te pândeam de la canapea. Pusesem pe-o bere că n-aveai curaj.
– Şi-aşa n-aveam bani să vă dau de băut. Ce frumos mirosea fata aia…
De dimineaţă a scris cu spor, i-a telefonat lui Septimiu şi seara şeful s-a declarat mulţumit. Spera să îi facă lipeala ăluia cu o prietenă blondă a Clarei şi nimerise la fix. Promitea să-l lase în pace câtva timp după, ca să-şi rezolve problema cu nevasta bolnavă.
A sunat a doua zi la Marcel să îl învoiască la muncă. Voia să meargă şi el cu Maria la doctor, să vadă exact care e situaţia.
– Frate, ştii pe ăla care povestea aseară de prima lui fată cu care s-a pupat? A plecat cu maşina de la crâşmă, s-a zdrobit de-un stâlp.
– Îmi pare rău, man, ce să zic… măcar de data asta nu e din cauza mea, medită Liviu în timp ce aştepta să se termine de îmbrăcat Maria. Aveau programare la 11 şi deja era 10 jumătate. Trebuiau să ajungă prin centru şi era aglomerat.
– Se duc, frate, cei mai buni se duc. Ai grijă de tine!
– Am, Marcele, am. Mai greu cu nevastă-mea, dar rezolvăm noi.
– Hai să ne auzim cu veşti mai bune! Dau eu de ştire că azi eşti bolnav.
Doctorul le-a zis că nu prea mai sunt speranţe, că e deja metastază. Nu o deschidea, că risca femeia să moară pe masa de operaţie.
Seara l-a sunat Septimiu.
– Aveţi banii în cont. Domnul pentru care aţi scris povestea a murit aseara. Un infarct chiar în timp ce citea. Ne-a spus prietena Clarei. Multă sănătate soţiei!
Aşadar mai exista şi efectul invers. Dacă mor înainte cei care au trăit întâmplarea se duc şi bogătaşii. Să le fie ţărâna uşoară la toţi, medită Liviu bucuros că şi-a primit plata.

La o zi după înmormântarea Mariei l-a sunat Clara. Voia o poveste de dragoste ca să-l facă pe bătrân s-o ceară de nevastă. Pentru asta nu mai trebuia să caute. Va scrie povestea lui de dragoste cu Maria fără de care nu avea sens să mai trăiască, iar banii i-i va lăsa lui Marcel. Măcar el să-şi îndeplinească visul cu casa la ţară în care să se mute cu familia şi să trăiască din nou pe malul Mostiştei, ca atunci când era copil.
Trebuia doar să aibă grijă să moră înainte ca povestea să ajungă la şef pentru ca să-l șteargă și pe el de pe fața pământului. Va reuşi, deja cunoştea timpii. Mâine dimineaţă i-o dă lui Septimiu şi până seara cartea e tipărită.
După ce-a predat manuscrisul şi-a aprins liniştit o ţigară. Ultima scrisoare e pentru Marcel. Se temea că va refuza cadoul de la omul care i-a omorât toţi prietenii. Dar trebuia să se confeseze cuiva despre cum s-a vândut pe nimic. Ca să-l facă pe el să-şi îndeplinească visul.
„Marcele, trebuie să citeşti ce-am scris aici până la sfârşit! E viaţa mea în joc!
Totul a început în seara aceea când Petre mi-a povestit cum a traversat Mostiştea după struguri….”