– Mi-e cam somn Leila, susură vocea lui acompaniată de un căscat imens, interminabil.

Simulacrul nu zise nimic. Aştepta reacţia lui. Dacă adormea, atunci asta era. Dacă nu, atunci putea să pună întrebările. Cum tăcerea se prelungea, simulacrul îşi permise o întrebare nevinovată. Ce făcuse azi?

Hm, ezită Raoul, dar acceptă tacit dialogul. Trecuse tangenţial pe la Dorothy. Şi nu că avea prea mult chef de ea sau ceva de genul ăsta. Poate din obişnuinţă. Tipa chiar era prinsă în toanele ei zilnice, acu’ tuna de mama focului, acu’ bâzâia pe mai multe tonuri despre cât de ingrată poate fi viaţa. Personal nu prea o asculta. Doar când era gata să-şi ridice fusta o lua în serios. Observase că simpla lui prezenţă îi făcea mentalul să rătăcească şi-n alte coclauri decât la nebunia ei uzuală.

Apoi s-a dus să-şi petreacă după-amiaza la punctul de vaccinare. O corvoadă cu titlul emfatic de datorie cetăţenească. Aşa o numeau ăia. Datorie.

Tocmai făcuse douăzeci şi cinci de anişori (vârsta legală şi biologică) şi-şi făcuse Procedura, raliindu-se milioanelor de persoane cu un strop de minte. S-a dus deci la doctor ca orişicare, a suportat evaluarea amănunţită a automatelor de sănătate însoţite de testele ajutătoare făcute pe propria răspundere. Cu ocazia asta a aflat şi sensibilităţile specifice, genetice sau nu. Apoi a dat fuguţa la interne cu padul de rezultate şi a intrat direct în sală.

Mult spus sală. O încăpere mică de trei pe trei, mobilată cu doi martori apatici, un el şi-o ea (doctor şi asistentă, s-a luminat el până la urmă), prezenţi acolo doar din obligaţie cetăţenească sau să plătească statului ceva greşeli. Amândoi erau în picioare sprijinând un pat auster şi în mâini cu o seringă antică, plină cu un ser gălbui, personalizat. Exact aşa cum puteai vedea prin filmele de epocă.

– Şi? Se arătă curioasă Leila, simulacrul său.

– Şi nimic. Ascultă ce-ţi înşirui eu aici.

Tipii ăia s-au uitat cam prea mult la el. I-au dat ocol în spirale largi, încruntaţi şi monosilabici. Ei? întrebă asistenta. Hm, nu ştiu. Apoi: o facem. Până la urmă mu prea contează cine ajunge acolo, mormăi într-un târziu doctorul. Până să se dezmeticească l-a injectat intramuscular fără prea multe mofturi şi fără o precizie deosebită, vaccinul. Durata de asimilare era de la o jumătate, la două ore încheiate. Depindea de starea de sănătate a împricinatului, starea emotivă şi alte stări specifice care puteau suna valabil doar în gura unui doctor.

De-acum încolo era ok. Protejat carevasăzică contra epidemiilor, problemelor coronariene, durerilor articulare, cancerelor, epilepsiilor, infarcturilor, accidentelor vasculare şi cam încă o pleiadă de denumiri necunoscute scrise parcă într-un dialect vechi şi aiurea. Era carevasăzică rutina de asimilare a medicamentului minune. A leacului. A elixirului care-ţi prelungea viaţa până la degradarea naturală a celulelor.

Dar cel mai important lucru era că încă nu putea deosebi durerea provocată de smulgerea unui fir amărât de păr şi una adevărată de măsea care te trezea la fix miezul nopţii cu sâcâituri pulsatorii din cauza cărora uitai să mai şi respiri.

– Chiar asta ai păţit? După ce mi-am răcit gura de una singură legată de  problema cariilor…

Nu-şi putea răci gura. N-avea niciuna, de altfel. Da-i plăcea s-o asculte acolo, direct în creier, îndrugând într-una coctailul unic de sunete şi imagini picante, conform programării. De data asta urmări mirat un pic jocul de culori, apoi îşi reluă şirul:

– Mai bine continui, nu crezi?

– Absolut. Te rog.

Auzise că problema devenea şi mai a naibii când îţi venea factura de spitalizare. Adevărul era că te lua brusc cu ameţeli, imediat ce dădeai cu ochii de nota de plată. Brusc auzeai voci, unele ceva mai piţigăiate (aoleu, dom doctor, ce face ăsta?), altele şi un pic mai grave (dă-i dracului ceva, c-o mierleşte p-aici), dar în special una, mai adâncă decât celelalte, care te lua încet la mişto povestindu-ţi frânturi incoerente (Ce? Sfaturi?) despre starea de sănătate (preferabilă) care n-o mai puteai regăsi niciodată. Deşi nimeni nu era sigur de nimic… Hm, putea fi computbotul cu vocea aia a lui cavernoasă, dacă stătea bine să se gândească.

– Aha, te-am avertizat, nu?

– Despre ce Leila?

– La ce te puteai aştepta. Ţi-am zis, nu?

Da, îi zisese. În perioada recuperatorie, după ce tipii ăia îţi umblaseră prin resorturile mecanismelor care te făceau să zbârnâi, nu se putea punea problema avutului loc a niciunui soi de compromis. Cum ar fi băutul apei, de exemplu. La carte spune negru pe alb că n-ai voie nimic. Da’ absolut NIMIC. Dar tot i-au dat ceva. S-a trezit lac de sudoare, uscat în cerul gurii, vorbind incoerent, incapabil să mai recunoască ceva pe lumea asta şi nici pe cea imediat următoare.

Se gândea cu voce tare că actul medical în sine nu prezenta cine ştie ce interes, ba chiar părea bine înfofolit între două felii de banalitate. Mai spre apusul vieţii oricum ţi se retrăgea asistenţa medicală cu totul, fără vreo portiţă de sublimare a durerilor, exceptând poate narcoticele. Viaţa era ironică. Pe tot parcursul drumului alergai cu limba scoasă după un strop de drozină şi la bătrâneţe aveai parte de o fiesta, înainte să-ţi închei de tot socotelile.

Căscă şi mai violent. Aproape că-i dădu lacrimile.

– Mamă ce somn mi-e!

Verifică din priviri nivelul profiturilor din ecranul privat. Comutase butonul de bursă pe hold şi fondul său îngheţase pe un front ascendent de data asta, cu fracţiile procentului de 1/8 pe cea mai bună felie de market. Se aştepta la ceva măriri, dacă nu chiar unele de-a dreptul substanţiale. Cum treburile mergeau strună şi nu se aştepta la computbotul care putea să-i ceară asistenţă, hotărî că nu mai are ce face, aşa că se îndreptă mormăind spre pat. Deconectă totul în cale (chiar şi simulacrul) şi gemând uşurel de plăcere se-nfundă în muntele de puf de acolo. Somnul veni imediat.

Visă că plonjează-n virtual. O clipă auzul îi deveni un simţ nefolositor, dar îşi spuse vag conştient că putea avea o pauză scurtă, de doi virgulă şapte nanosecunde de timp real. Cool. Era în mediul specific în care timpul îşi pierdea valoarea subiectivă.

Un moment aşteptă ceva. Hm, visa deja. Visa un calculator gigantic, un soi de mamă a lor, o adunătură coerentă de componente turnate pe fiecare milimetru pătrat liber. Un sistem mondial de date asta credea că e. Atât cât putea scruta cu privirile în toate direcţiile. Şi ca oricare sistem putea avea reacţii neplăcute la intruziuni. În sine era convins că putea fi detectat aproape ca pe o invazie externă. Nici prin cap nu-i trecea să se-ntrebe ce dracu’ căuta pe-acolo.

Cum se termină acomodarea îşi simţi dintr-o dată terminaţiile electrostatice funcţionale, interacţionând direct şi brutal cu mediul virtual şi intrând direct în regim de lucru. Aproape că simţea furnicăturile.

Ceva nu era în regulă. Poate injecţia aia. Practic îl ţinea comutat pe poziţia alert. Gândurile i se blocară frânte, undeva la jumătate. Învârtejite. Detectase o infimă fluctuaţie de potenţial ca un mic cutremur şi simţurile exacerbate electronic îi dădură imediat alarma. Ceva se rostogolea în trombă. Au, nu mai era timp.

Visa că se ascunde la trei joncţiuni depărtare, aşteptând prăvălirea firewall-ului în fosta lui locaţie. Nu fu dezamăgit. O furtună de biţi mătură RAM-ul cu o asemenea violenţă, încât se trezi strivit între două legături Johnson. Dintr-o dată ameţit, devie reflex urgia într-o buclă infinită de program. O lăsă acolo să latre la nesfârşit, priponită-n laţul care-i băga pe gât propriile instrucţiuni.

Unu la zero pentru sistem. Ce fusese asta? Că veni vorba, cineva umblase cu bocancii prin câmpul de procesare şi-i reclamase venirea. Dar cine, Dumnezeule? Pierduse elementul surpriză şi se enervase îngrozitor. Ăsta deja nu mai era vis. Avea strania senzaţie că totul era o reprezentare reală a maşinii. Cât se poate de reală.

Exact în momentul acela, bănuia că o armată de programatori transpirau lângă monitoare, scotocind. Căutându-l. Fir-ar să fie! Sări grosolan printre instrucţiuni şi se blestemă că trebuia să facă asta. Era ca şi cum ar fi tropăit cu cizmele mocirlite, direct prin cearceafurile Casei Albe. Dar n-avea ce face. Numai viteza de reacţie îi mai scăpa. Lucrurile luau deja o nuanţă vineţie.

Simţi zumzetul discret şi dacă ar fi respirat aici, aerul i-ar fi rămas înţepenit în gât. Ştia ce putea însemna păcătosul ăsta de zbârnâit. Şi nu se înşela. O ploaie de scaieţi îl izbi năprasnic de pereţii multiplexoarelor şi simţi o durere crudă sfâşiindu-i pielea virtuală. Cu picioarele moi, se prelinse ca un cascador din bit în bit, alunecând pe treptele instrucţiunilor lipicioase. Fugea către un loc stabil, unde-şi putea reface grăbit parametrii arşi de valul devirusării. Şchiopăta dezarticulat şi ameţit, căutând febril o soluţie. Se aruncă în coada unui program curent şi solzii subrutinelor îi sfâşiară locaţiile terminale. Fără picioare şi cu pielea arzând, se iniţializă rapid, făcându-se una cu programul. Nici o şansă de scăpare însă. Scaieţii atacau deja gazda şi-i înghiţeau codul maşină într-o ploaie dură de octeţi. Sări. Se ghemui apoi în ultimul moment sub burta unui program labirint, pe care-l multiplică în oglindă. În mod incredibil, manevra reuşi. Cerberii se pierdură undeva aiurea, izbindu-se de ei înşişi, apoi murind într-o ploaie multicoloră de scântei.

Dumnezeule, ce-a fost asta, gâfâi buimac şi sângerând, în timp ce şchiopăta printre instrucţiuni active de comandă şi control. Momentan pericolul trecuse, dar asta nu însemna că şi scăpase. Vreun ochelarist tot avea să priceapă şmecheria pe care o făcuse şi avea să dizolve zidul construit în pripă, printr-o simplă succesiune de taste.

Până una-alta, bâjbâia obosit prin întuneric, pipăind bufferele masive, în căutarea unei constante aleatoare, definite de sistem pentru redresarea stricăciunilor. Lăsa în urmă o dâră prea largă de apeluri întâmplătoare şi undeva era posibil să se aprindă un led de avertizare.

Ca un artist, manevră delicat o secvenţă de limbaj formal şi se înghesui recunoscător într-o locaţie strâmtă. Prinsese de picioare o constantă de timp nominal şi putea pluti de acum în voie prin magistrala de date, configurată ca un fluviu enorm, fulgerată în ambele sensuri de informaţie.

Până la capătul drumului avea doi virgulă unu picosecunde de timp real, ceea ce însemna o gură de oxigen providenţială în care putea să-şi evalueze succint avariile. Unu: trupul virtual era compromis şi practic era un miracol că nu fusese şters. Remedie atent situaţia şi-şi proiectă imaginea lui latentă: un vultur de oţel cu aripile pliate, înarmat cu grijă cu toate uneltele unui hacker upgradat. Îşi făcu cruce în gând că scăpase. Un asemenea atac depăşea cu mult agresivitatea unui sistem normal de securitate. Ceea ce ducea la certitudinea că o astfel de acţiune atât de costisitoare şi de bine pregătită, putea fi pusă pe rol numai dacă spărgea o bancă sau hăcuia sistemul mondial de date. Şi mai degrabă era a doua variantă.

Punctul doi: va schimba parametrii acţiunii şi va încerca altceva, ceva cu totul neştiut de programatorii din toate statele, cei care negreşit îl vânau acum cu râvnă. Traseul său va urma drumul cel mai improbabil, adică direct prin talpa iadului.

Da, injecţia. Prăpădita aia de injecţie, Naniţii care l-ar fi apărat de boli şi atât. În loc de asta, s-a trezit cu abilitatea de a sparge bănci de date. Fusese păcălit de câţiva indivizi subversivi şi otrăvit cu o voinţă străină, laconică, ar putea jura că era sub ordinele unui simulacru. Obligat să facă ceea ce făcea. Din cauza asta erau interzise administrarea chestiilor astea în afara scopului declarat. Te făceau să nu mai fii întreg. Şi să nu-ţi mai aparţii, până la urmă.

Trei: arma secretă. Trebuia să scape cumva de aici. Şi venise vremea s-o scoată la iveală. Munca lui din ultima vreme, din nefericire destul de instabilă. Nu mai era timp însă de răzgândire şi probabil că de asta vor atârna şi şansele de reuşită.

Se decală atent cu a zecea parte dintr-o picosecundă de timp nominal şi se înfipse mai bine în codul constantei de timp pe care o călărea. Aceasta îi oferea un nesperat camuflaj pentru mai târziu. În urma manevrei, agresorii deveneau mai lenţi şi codurile lor de atac puteau fi decriptate la timp. Dar în orice moment procesul se putea inversa şi el devenea atunci o pradă. Prada sistemului.

Părăsi magistrala de date şi îşi deschise aripile deasupra miliardelor de terrabiţi, survolând atent nivelul. Straturile defensive ale sistemului erau deja armate, gata să-şi scuipe în orice moment conţinutul mortal. Pregătite. Urmăreau insistent o singură ţintă. El. O umbra virtuală care se scurgea încet peste blocurile de memorie organică. Şi acolo jos, provocă discrete mişcări de trupe. Sau panică.

Vedea cum gurile simbolice de tun alunecă pe direcţia zborului său, planificat după o curbă fractalică aleatoare şi cum sistemul ronţăie între dinţi o ecuaţie probabilistică de anticipare a mişcărilor lui. Pentru moment, centrul mondial de date încă nu făcea nimic. În aer, pentru o microsecundă era un zeu înaripat şi invincibil. Căuta ceva. O poartă prin care să iasă. Şi când ţinta deveni clară pentru el şi ţesătura virtuală îşi dezvălui punctul slab ca o inimă pulsând spasmodic, zborul îi deveni un picaj mortal deasupra peisajului schematic, desenat ca un oraş electronic.

Atunci se declanşă iadul. Proiectilele de ştergere de toate calibrele explodară în jur, plase vibrante de comenzi de iniţializare vâjâiră prin aer şi toată gama de unde tractoare spintecară spaţiul gol, sfâşiind cerul în felii subţiri şi tăioase. Sunete ascuţite, înfundate, metronomice, se îngrămădiră în timpanele chinuite şi cerul deveni brusc o minge de foc într-un halucinant  efect de curbare al realităţii.

Sistemul era disperat, nu-l putea opri şi arunca în văzduh tot ce putea. Îl căuta flămând şi-i mirosea urmele trecerii prin spaţiul matematic, curbat ca şarpele unei integrale multiple. Nici o şansă. Cu o cruzime rece, pulveriză centralele statistice şi orbi sistemul. Aruncă jeturi de ştergere totală peste blocurile RAM active şi mocirla groasă ca petrolul îmbâcsi până la imobilizare liniile delicate ale datelor relative. Urma dansul. Coborî în cercuri strânse, evitând fulgerător capcanele detonante ale minelor antiparazit. Atinse nivelul zero şi acolo la sol, balul deveni un calvar de nedescris. Sfâşia ca un câine hălci întregi de date şi aluneca imposibil de oprit către poarta-ţintă.

Sistemele de apărare cădeau una câte una şi codurile interne zburau făcute ţăndări. Simţea undeva aproape inima sistemului de calcul, palpitând caldă şi speriată şi beţia izbânzii îl făcea să clatine tot ce-i stătea în cale. Ultimele linii de apărare. Ultimii soldaţi, din ce în ce mai fanatici, aglomeraţi într-un spaţiu de manevră din ce în ce mai mic. Trecu prin carnea locaţiilor de memorii cu o cruzime rece şi soldaţii muriră. În faţă, se afla poarta logică. Ultimul bastion. Bătrâna gardă care apăra un rege învins. Lupta era îngrozitoare şi se deplasa din apel în apel, lăsând în urmă grămezi sfârtecate de coduri maşină. Mormane de algoritmi recursivi i se agăţau de aripi în încercări patetice de încetinire. Nici o şansă. Spulberă şi ultimul bit şi aruncă turbat haina ferfeniţită a aripilor, cu codul de decalare temporală cu tot. Poarta. Iat-o. Neagră ca moartea. Atât de mică şi atât de vitală! Ultima venă înainte de inimă.

Ca un chirurg, spintecă milimetric armătura de date. Meşteri atent preţ de o clipă lungă şi ticăitul semnalelor de ceas muri cu un ultim spasm. Gata, ajunsese. Exact în inima calculatorului mondial. Chiar lângă Dumnezeu. Sau poate el era deja Dumnezeu.

Întins în cearşafuri umede, Raoul visa cutremurat cum strânge în mâini o inimă speriată. Şi undeva afară, departe, sistemul mondial de date făcu singurul lucru pe care nu trebuia să-l facă niciodată. Apelă muribund cu un Raoul prins în măruntaiele ei, ultima comandă: reboot.