Pereţii celulei începură să-şi piardă materialitatea, sub efectul nanoboţilor care-i scormoneau fiecare cotlon al minţii. Se trezi din nou pe strada mocirloasă, cu lampioane chinezești şi cerşetori, încălzindu-se la flăcările anemice dintr-un butoi ruginit.

Avea o senzaţie de deja vu, ca și cum ar fi fost propria lui amintire, blocată de un stres posttraumatic.

— Du-te înapoi în budoarul chinezoaicei, îl îndemnă vocea securistului.

Copila de cel mult șaișpe ani se dezbracă de chimonoul din mătase albă și se întinde lasci-vă. Jonathan se uită la ea, scârbit:

— Îmbracă-te!

— Nu-ți place de mine? începu fata să smiorcăie. Mama San o să mă drogheze iar, dacă nu te fac fericit.

— Nu, de data asta o să-mi spui cine ești și ce caut eu aici!

— Numele meu, Zhang Li, înseamnă frumusețe. Părinții mei m-au vândut când aveam doișpe ani ca să scape de datorii și…

—Nu-mi servi a treia oară povestea aia lacrimogenă! Vreau adevărul! Unde ascunzi codul secret?

Chinezoaica tresări.

— E chiar aici, șopti ea, cu ochii țintă la dreptunghiul verzui.

Jonathan o apucă de păr:

— Îți bați joc de mine, târfă! Toți soldații au plăcuțe de identificare!

O pocni cu sete peste gură.

— Mare greșeală, spion împuțit!

Privi consternat budoarul transformat în junglă. Își croia drum prin straturi de noroi, fecale și insecte moarte. Umbre fantomatice treceau razant deasupra capului acoperit de casca metalică, furnal încins, întinzându-i neuronii la maxim. Întrezări o sclipire, cu câteva secunde înainte de impactul năucitor.

Țeasta, preschimbată în așchii năclăite de sânge, aterizează la nici jumătate de metru, făcân-du-l să strige din toți bojogii:

— Futu-vă muma-n cur să vă fut de cioroi!

Continuă să înainteze, ținând arma ca pe o cruce sfințită, un instrument de alungat diavolii ăia negricioși. Se opinti din desiș, împiedicându-se, târându-se printre adânciturile ca niște guri hulpave, din care se ițeau cadavrele camarazilor săi.

Lumea începe să se clatine. Ochii albaștri își pierd focalizarea pentru o clipă, trupul alunecă în jos, privirea rămâne suspendată, între verdele viu al ierbii și fâșiile cenușii ale cerului care se prăvăleau peste el, lespezi groase de piatră funerară. Lichidul călduț de sub coastă înroșește uni-forma. Cade la pământ precum o păpușă dezarticulată.

— Rezistă, Jonathan, ai ajuns prea departe ca să te dai bătut acum, șeful vrea fișierul secret „Cassidy”!

Se trezi înconjurat de bucăți de gheață. Fiecare reprezenta o amintire a reîncarnărilor sale. Imaginile se succedau cu repeziciune, frânturi de viață despre care nu avea niciun indiciu. Mai erau doar cinci minute până la închiderea teleportatorului. Și apoi, o văzu. Era Cassidy. Nu știa de unde îi venise ideea că cioara din Harlem avea vreo legătură cu fișierul. Claritatea imaginii crescu: două buze violete care-i făceau o felație. Nu se mai putu abține.

— Nu în gură, alb nenorocit, n-ai plătit destul pentru asta!

— Cine ești? se enervă Jonathan.

— Cum, nu ți-a spus șeful? Sunt noua ta colegă, Cassidy.

— Credeam că ești o prostituată.

— Făcea parte din plan. Am improvizat să pară autentic, toți mahării sunt cu ochii pe noi, zâmbi ea semnificativ, arătându-i dintr-o privire camerele de supraveghere.

Deodată, candelabrele de cristal începură să zornăie și mesele să tremure. Podeaua se umple de crăpături. Invitații se privesc speriați, încercând să-și mențină echilibrul, până când mar-mura podelei se transformă într-un crater uriaș, la capătul căruia vârtejul absorbea tot ce-i stătea în cale.

Atunci se produse vacarmul. Oamenii țipau scoși din minți, alergau călcându-se în picioare, într-o încercare disperată de a se salva. Cassidy a trecut scannerul peste hainele de gală și straiele au dispărut sub combinezoanele gri. Într-o fracțiune de secundă, Jonathan s-a trezit aruncat în crater. Senzația că fiecare atom al corpului se descompune era copleșitoare. Nu se opri din țipat până traversară vortexul și se izbiră de podeaua rece.

— Ridică-te, pămpălăule! Cine dracu ești și ce-ai făcut cu Kowalski? Nu ești tu agent de Poliție Galactică, cum nu sunt eu cea mai sexy femeie din univers!

— Scrie aici cine sunt, îi întinse Jonathan plăcuța de identificare.

Negresa trimise datele la centru și așteptă.

— Agent Cassidy, cred că te paște o promovare. Tocmai l-ai găsit pe cel mai important om din istorie. El e singurul care știe cum pot fi opriți androizii creați de zeița Hera.

— Informează-l pe generalul Marshall, rânji femeia, satisfăcută.

— Stăpânul Timpului? o interpelează Jonathan, uluit.

— Chiar el! răspunde Cassidy, mândră că se află în subordinea generalului. A reușit să o închidă pe Hera timp de o sută de ani în nodul virtual.

Jonathan experimentă din nou senzația că ceva ciudat s-a întâmplat în trecut, un lucru important, legat de acest om. Și apoi, bărbatul se materializă lângă el: chelios, cu burtă și un rânjet sadic, întipărit pe chipul schimonosit de ură. Nu putea fi salvatorul universului.

Un zumzet enervant îi invadă creierul. Căuta piesa lipsă din labirintul amintirilor sale, dar pâcla deasă îl orbea fără milă. Nu reușea să focalizeze imaginea. Secundele treceau lent și dure-ros. Se concentră, agățându-se disperat, de crâmpeiul unui vis fugar.

Purta o pereche de blugi și un tricou lăbărțat. Arunca ocheade în stânga și-n dreapta, când, o mână soioasă îi atinse umărul. „Blestemații ăștia de cerșetori din secta nihilistă!” Se îndepărtă în silă. Cerșetorul pletos îl urmă ca o umbră.

— Pleacă de-aici!

— Sunt eu, Marshall, le am p-astea cu deghizările, nu-i așa?

Tâmplele pulsau dureros, inima se transformase într-un gong imens, reverberând în fiecare cotlon al minții înfierbântate, amenințând să-și oprească bătăile ritmice, într-o explozie de groază, întipărită pe față.

— Te simți bine? îl interogă Marshall, suspicios. Doar nu te-ai răzgândit!

­— Sigur că nu! răspunse Jonathan, încercând să afișeze o siguranță pe care, de fapt, nu o simțea.

Cuvintele răzbăteau cu greu prin vacarmul creat de navetiștii veniți la fast-food-ul astroportului:

— Proiectul „Cassidy” o să ne facă miliardari! decretă Marshall.

— Dacă nu află șefii de el, îl întărâtă Jonathan, dornic să afle mai multe.

— Te-ai țicnit? Lucrezi la institutul ăla de atâta amar de vreme și boșorogul de Jenkins mereu îți fură proiectele! Mai dă-l dracu de securist, cu Corporația lui Cuantică cu tot!

Îi întinse cipul:

— Ia-l și studiază-l. Ne vedem peste o săptămână, la ora 19:30, în restaurantul de pe astro-portul patru, hotârî Marshall dintr-odată și se pierdu în mulțime.

Ajuns în camera sărăcăcioasă, Jonathan introduse cipul în cub. Imaginea holografică pluti. Încercă fără succes mai multe parole. „Jigodia dracului, i-a tras țeapă!” Se plimbă de sus în jos precum o fiară turbată. După câteva minute bune, se opri. Tastă înfrigurat numărul de identificare și rămase perplex. Imaginea unei femei apăru din neant: „Bună, eu sunt Cassidy, bine ați venit la Corporația Cuantică!”

Durerea îl străfulgeră în fiecare neuron, răbufnind într-o cascadă de amintiri reprimate: bruneta delicată îi zâmbea fermecător, băiatul blond sărea fericit în brațele lui, colegii de la institut îi prezentau progresele uimitoare.

Și atunci, adevărul îi strânse stomacul într-un ghem dureros. Se simțea de parcă cineva îi turnase plumb topit în el. El era omul de știință nebun care-i crease pe zei! „Imposibil, trebuie să fie o eroare!”

Urletul de groază îl forță să iasă din amintire. Se prăvăli pe podeaua celulei, într-o stare de prostrație. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca niște soldați putreziți în tranșee, ochii se transfor-maseră în două flăcări, arzând până la găvane.

Rânjetul securistului rămase întipărit pe retină, înainte ca stropii de liniște ai speranței să încolțească în gândul firav: „ Dacă era doar o amintire implantată?”