Sunteţi un explorator care s-a avântat pe teritorii ignorate de cei de dinaintea dvs. Este cultura noastră o cultură pudibondă, marcată de un reflex al evitării zonelor de umbră, preocupată să menţină aparenţele, în pofida a toate şi a tuturor?

Cultura română – faptul este cunoscut – are unele decalaje şi defazaje faţă de cea occidentală. Unele au fost amortizate în perioada interbelică, dar altele noi au apărt sub regimul comunist. După 1989, unii cercetători, scriitori şi artişti au încercat să ardă etapele în vederea “sincronizării” (termen lovinescian) cu Europa de Vest. Sunt, într-adevăr, multe subiecte tabuizate în cultura română şi o anumită teamă a cercetătorilor de a intra în zone cu nisipuri mişcătoare. Sunt şi exploratori (cum foarte potrivit i-aţi numit) care se aventurează în astfel de ţinuturi necartografiate. Riscurile sunt mari, având în vedere că de multe ori ei înaintează (sau rătăcesc) fără busolă şi fără hartă. De pildă, în Franţa, Marea Britanie, Germania, SUA etc. sunt rafturi întregi de cărţi care tratează problema complicată a stupefiantelor care i-au influenţat pe artişti şi scriitori (Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Guy de Maupassant, Jean Cocteau, E.A Poe, S.T. Coleridge, Thomas de Quincey, Oscar Wilde, Ernst Jünger, Walter Benjamin etc. etc.). În România nu exista nici măcar un studiu care să abordeze această temă a narco-culturii. De aceea, în cartea mea Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (ediţia a III-a, revăzută, mult adăugită şi ilustrată, Polirom, 2014), am fost nevoit să tratez subiectul exhaustiv: Antichitate (bazându-mă pe informaţii datorate lui Herodot, Strabon ş.a.), Evul Mediu, folclor şi cultură tradiţională, epoca fanariotă, epoca modernă, avangarda interbelica, contemporaneitate. Altfel spus: “de la Herodot până la hip-hoperii români” sau “de la origini până în prezent”. Este un mod cam desuet, de secol XIX, de a trata o temă, dar – având în vedere lipsa bibliografiei precedente – altfel nu se putea. Probleme similare am înţâmpinat şi la alte lucrări de-ale mele, de pildă la volumul Imaginea evreului în cultura română (Polirom, 2012). La fel se întâmplă lucrurile şi la cartea la care lucrez acum, Sexualitate şi societate.

Există o galerie de personaje de roman în cartea dvs. Dintre cei care au încercat această tentaţie a abisului halucinogenelor, ce siluetă aţi alege, sub un semn matein al tainei?

Unele personalităţi analizate în cartea mea Narcotice în cultura română chiar au devenit personaje de proză. Este vorba de pildă de farmacistul sas din Braşov, Johann Martin Honigberger, un opioterapeut convins din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care a devenit personaj într-o cunoscută nuvelă fantasică a lui Mircea Eliade (Sectretul doctorului Honigberger, 1940). De asemenea, studiez în cartea mea chiar protagonişti de roman care sunt dependenţi de diverse substanţe psihotrope. Este un capitol care chiar aşa se intitulează: Narcoticele în viaţa personajelor. Vezi romanele semnate de prozatorii din perioada interbelică: Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche), Cezar Petrescu (Întunecare, Calea Victoriei), Henriette Yvone Stahl (Între zi şi noapte), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste…, Patul lui Procust), Max Blecher (Vizuina luminată), Sorana Gurian (Narcoza), Ioana Postelnicu (Bogdana), Sanda Movilă (Desfiguraţii) etc.

-Ion Barbu şi partea misterului. Care ar fi scenariul acestui roman ipotetic?

Dar cred că scriitorul narcoman care se pretează cel mai mult să devină personaj de roman este poetul Ion Barbu. El traversează practic toate etapele unei astfel de experienţe. În 1921, la douăzeci şi şase ani, el pleacă la Universitatea din Götingen, în Germania, să-şi dea doctoratul în matematică. Începe să-şi administreze droguri (“eterul cotidian şi cocaina săptămânală”, cum spune el) şi în curând îşi abandonează studiile doctorale. Sub influenţa stupefiantelor şi halucinogenelor, scrie poezii şi duce o viaţă boemă, plină de isprăvi narcotico-erotice. Îl ademeneşte în acest “facil Eden” şi pe prietenul său Tudor Vianu, dar istoricul literar – după câteva experienţe psihotrope – are puterea să se oprească.
ion-barbu-mic

Pe această temă, între cei doi intelectuali se declanşează o aprigă dispută pro- şi anti-narcotice (unică în cultura română). După cîţiva ani, Ion Barbu devine dependent de viciu, fiind obligat să-şi mărească mereu doza. În 1924, una dintre iubitele poetului (Gerda, viitoarea lui soţie) îi găseşte în buzunar cutia cu cocaină şi, realizând pericolul, reuşeşte să-l convingă să se întoarcă în România. Pleacă amândoi din Germania, lăsând în urmă “visul urât al Berlinului în plină decadenţă, în plină nebunie a drogurilor”, cum îşi va aduce aminte Gerda. La Bucureşti, Ion Barbu îşi destăinuie viciul lui E. Lovinescu, care îl găseşte “complet descompus sufleteşte”. Căzut într-o severă de depresie psihică, Barbu este internat la spitalul de boli mintale “Mărcuţa”, lângă Bucureşti. Aici el traversează o lungă perioadă (şase luni) de dezintoxicare şi o teribilă stare de sevraj. În 1925, la ieşirea din spital, Marcel Iancu îi face un portret sumbru, de om descompus şi chinuit, un chip brăzdat de ridurile unei grimase care denotă o imensă şi indefinită suferinţă neuropsihică (vezi ilustraţia alăturată). Ion Barbu va continua totuşi să se drogheze (cel puţin cu eter) şi să scrie poezii sub influenţa narcoticelor. Unul dintre poemele scrise astfel, care nu poate fi înţeles decât citit printr-o grilă “psihotropă”, este Riga Crypto şi lapona Enigel. Pentru o decodare a poemului din această perspectivă, îl invit pe cititor să vadă capitolul din carte intitulat Regele ciupercilor halucinogene şi şamana Enigel.

Modernii şi post modernii calcă pe urmele anticilor. De la mătrăgună la LSD, se întinde un fir al secolelor. Ce se află dincolo de perdeaua de ivoriu pe care o înlături în clipa marii treceri? Ce tentaţii se ascund acolo?

În termenii lui Baudelaire, dincolo se află “Paradisul”, fie el şi artificial. În termenii lui Thomas De Quincey, dincolo se află “fericirea”, fie ea şi de doi bani. Muncitorii englezi erau săraci şi apelau la pilula de opium sau la sorbitura de laudanum de la spiţerie pentru că, paradoxal, era mai ieftină decât alcoolul. „Fericirea – scria opiomanul englez în 1821 – putea fi cumpărată pe un penny şi purtată în buzunarul de la vestă; extazul se lăsa închis într o sticlă, iar seninătatea spiritului putea fi expediată cu diligenţa !”
Fiecare narcoman găseşte ceeea ce caută: sănătatea sau moartea, linişte sufletească sau dinamism vital, evadarea din realitate sau creativitatea, trăirea hedonistă sau biciuirea imaginaţiei, experimentul psihiatric sau cel religios etc. Tipologic vorbind, am cerecetat în cartea mea toate modurile în care unii intelectuali, scriitori şi artişti din epoca modernă şi cea contemporană s au raportat la diferite plante şi substanţe psihotrope. Cazurile sunt multiple şi diverse: de la savanţi care au studiat folosirea remediilor narcotice în Orient (Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, J.M. Honigberger, Mircea Eliade), până la scriitori care s au sinucis folosind opiacee (Daniil Scavinschi, Alexandru Odobescu); de la scriitori care au folosit substanţe narcotice din raţiuni medicale (cazul lui Eminescu şi cel al lui Odobescu), până la cei care le au utilzat în căutarea „para¬disurilor artificiale” (Alexandru Macedonski); de la poeţi care şi au admi¬nistrat narcotice pentru hrănirea imaginaţiei şi forţarea creativităţii (Tristan Tzara, Ion Barbu ş.a.), până la cei care au folosit încărcătura simbolică a numelor drogurilor pentru a şi potenţa mesajul poetic (Geo Bogza, Saşa Pană, Victor Brauner); de la savanţi care au experimentat efectele substanţelor psihedelice pe ei înşişi sau pe alţi subiecţi, în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor neuropsihiatrice (Nicolae Leon, Eduard Pamfil, Gh. Marinescu), până la cei care au studiat utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magico rituale (Mircea Eliade, I.P. Culianu); de la romancieri ale căror personaje îşi administrează substanţe stupefiante (Mateiu Caragiale, Henriette Yvonne Stahl, Mircea Cărtărescu, Alexandru Vakulovski ş.a.), până la scriitori care îşi relatează şi analizează propriile experienţe narcotice (Andrei Codrescu, Alin Fumurescu, Dragoş Bucurenci). Desigur, sunt intelectuali care se încadrează nu doar în una, ci în două trei din categoriile prezentate mai sus.

 

Andrei OişteanuAndrei Oişteanu este cercetator la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Romana), conferentiar la Centrul de Studii Ebraice(Universitatea Bucuresti), presedinte al Asociatiei Romane de Istorie a Religiilor. Carti publicate: Gradina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive si semnificatii mito-simbolice in cultura traditionala romaneasca (1989);Cutia cu batrini (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului in cultura romana (2001, 2004, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania – Asociatia Bucuresti; Marele Premiu al ASPRO); Das Bild des Juden in der rumanischen Volkskultur (2002); Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca (2004, 2013); Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu (2007); Il diluvio, il drago e il labirinto(2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Central-East European Cultures (2009) (Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Romane); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice in cultura romana (2010, 2011) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romania); Les Images du Juif: Cliches antisemites dans la culture roumaine (2013); Rauschgift in der rumanischen Kultur (2013); Sexualitate si societate (in lucru).

Mulţumim redacţiei LaPunkt.ro pentru permisiunea de a prelua acest articol. Vă invităm să citiţi pe aceeaşi revistă şi următoarele 4 articole ale grupajului.