Cetate Ulei pe panza 50 - 35 cmPe un drum de ţară merg doi cyborgi, un pic ţepeni şi tăcuţi, cu umbrele alungite urmărindu-i fidele, ca şi norişorii de praf roşiatic ridicaţi de fiecare pas. Înaintează într-un ritm domol, ce aminteşte de oboseala oamenilor întorcându-se de la munca pe câmp şi fiecare poartă pe umăr câte o boccea rotundă din pânză de sac. Par concentraţi doar să pună câte un picior înaintea altuia, fără a lua în seamă soarele ce se reflectă fierbinte pe figurile metalic-argintii, umbrite parţial de pălării de paie cu boruri lungi.

Sunt singuri pe drumul prăfuit ce îi conduce lin spre vârful dealului lipsit de vegetaţie dar acoperit de o reţea complexă de şanţuri pentru irigat, acum mai uscate ca boabele de năut uitate în cuptor, la foc mare, timp de câteva ore.

Nimeni şi nimic nu le întrerupe urcuşul, nici un sunet în afară de cel al prafului frecat de metal, nicio mişcare la sol sau în aerul fierbinte, în afară de cadenţa regulată a celor 4 picioare metalice, de parcă lumea întreagă ar fi încremenit pentru o clipă, cu ochii la drumul celor doi cyborgi.

Înaintau netulburaţi către vârful dealului, acolo unde se termina drumul şi începea cerul şi unde îi aşteptam, sub singurul copac din zonă, un prun chircit şi în mare parte desfrunzit, eu, GPS şi ceilalţi din echipa de filmare.

Toţi eram obosiţi peste măsură, arşi de soare, deshidrataţi şi dornici să uităm cât mai curând ce înseamnă să fii pe câmp în mijlocul unei zile tipice de vară. Mai aveam nevoie doar de 30 de secunde, un prim-plan cu cei doi cyborgi stând pe banca de piatră de sub prun, şi genericul celei mai aşteptate emisiuni a verii era gata să fie emis în eter.

Ştiu, un interval ca 30 de secunde, în general, este nebăgat în seamă sau privit cu dispreţ, căci nu înseamnă mai nimic când începi să măsori timpul după orice ceas, însă, pentru mine, aceste 30 de secunde au însemnat mai multe ore de gândit la o imagine care trebuia să aibă o însemnătate anume, să transmită o idee, să încânte şi chiar să inspire privitorii.

Deşi ştiam din experienţă cât este de dificil să-ţi formulezi gândurile precis şi să le expui în forma cea mai potrivită, am acceptat cu mult drag să fiu povestitorului unei întâmplări ce a trezit atâta interes şi patimi, ca drumul făcut de X şi Y, doi cyborgi ca oricare alţii, pentru a demonstra că merită să fie consideraţi oameni şi trataţi ca atare.

Înainte să-şi supună propria umanitate la testare, cei doi cyborgi erau doar asistenţii unui programator numit GPS, angajat temporar la Groapă şi singurul membru al Departamentului Imaginaţie & Creaţie & Aranjamente, unde coordona recepţionarea, sortarea, dezinfectarea şi depozitarea în condiţii optime a cyborgilor – agricoli scoşi din uz. Maşinile inteligente, copii identice ale anatomiei umane, erau acum trimise înapoi la Groapă, fabrica unde fuseseră creaţi, căci funcţionarea lor ajunsese să împiedice satisfacerea uneia din nevoile primare ale propriilor creatori – obţinerea hranei.

Şi asta nu fiindcă cyborgii – agricoli ar fi fost omnivori sau chiar rău-intenţionaţi. Nu. Aveau nevoie doar de un strop de electricitate pentru a funcţiona şi, rareori, de upgrade-uri minore ale sistemului nervos central. Perfect capabili să funcţioneze autonom, se adaptau rapid la mediul înconjurător şi erau specialişti în obţinerea de culturi agricole performante.

Au făcut-o atât de bine, încât, la un moment dat, nici un om nu mai lucra efectiv pământul, mulţumindu-se să supravegheze, din confortul răcoros al propriilor birouri sau chiar sufragerii, activitatea din teren a cyborgilor-agricoli. Ba unii dintre foştii agricultori, inspiraţi de eficienţa extraordinară a noii forţe de lucru, au renunţat chiar să-i mai verifice.

În scurt timp, printre agricultori, filosofi şi politicieni s-a dezvoltat o stare de spirit şi un curent de gândire foarte optimist cu privire la posibilitatea apropiată ca o activitate ce-i istovea peste măsura, respectiv cultivarea pământului, să fie trecută în sarcina altora, a cyborgilor-agricoli.

Dorind să profite de opinia publică favorabilă, conducerea Gropii şi-a propus triplarea volumului de unităţi vândute la un preţ dublu per cyborg-agricol, majorări pe care le-a justificat prin calitatea extraordinară a produselor proprii. Cu titlu demonstrativ, a şi pus în practică un experiment în care cyborgii-agricoli au lucrat pământul, lăsaţi de capul lor intenţionat, cu deosebită abnegaţie, un întreg ciclu vegetativ. Astfel, toţi potenţialii cumpărători au avut ocazia să vadă cum aceştia au semănat, au arat, au udat şi erbicidat câmpurile din jurul Gropii, însă, când a venit timpul, nu au avut ce recolta.

Mai multe comisii de verificare financiar-contabile, agricultori cu atestat, inspectori fito-sanitari, specialişti în soluri, meteorologi şi chiar programatori în domeniu au realizat imediat diverse analize şi studii aprofundate ale situaţiei, grăbindu-se cu toţii să-şi dea cu părerea despre posibilele cauze ale eşecului răsunător. Şi, ca niciodată într-o dezbatere de idei şi teorii a unor specialişti din domenii diverse, concluziile la care a ajuns fiecare parte au fost convergente: Ceilalţi au greşit, Ceilalţi sunt de vină, Ceilalţi nu înţeleg principiul, Ceilalţi habar n-au.

Pe de altă parte, cyborgii – agricultori care participaseră la experiment au fost scoşi din funcţiune şi retraşi pe termen nedefinit la fabrica unde fuseseră creaţi.

Exact când cearta între ştiinţe se transformase într-o luptă acerbă pentru puncte de audienţă la televizor, lucrurile au devenit serioase. Mai mulţi telespectatori au observat, din imaginile venite de la sateliţii aflaţi pe orbită, că zone largi de vegetaţie din jurul câmpurilor pe care avusese loc experimentul dispăruseră şi ele, după ce cyborgii defecţi fuseseră retraşi din activitate. Aceleaşi imagini demonstrau că respectivii cyborgi – agricoli au lucrat ca la carte în cadrul experimentului: culturile răsăriseră, fuseseră îngrijite cu atenţie şi doar cu puţin înainte de recoltare au dispărut, parcă evaporate.

După ce li s-a dat un ultimatum, specialiştii, extrem de ocupaţi să se jignească reciproc în public, s-au concentrat rapid pe cercetarea solurilor din zonă (tot în direct), reuşind, mai mult din întâmplare, să descopere din ce cauză dispărea vegetaţia.

Nişte gândaci galbeni, minusculi, devorau, sistematic, orice plantă întâlneau în cale, fără nicio discriminare. După săpături aprofundate, atât practice, în terenul cu pricina, precum şi teoretice, în bibliotecile de date, în special din domeniile biologie, genetică, poliţie judiciară şi practică antitero, s-a stabilit că gândacii-kina, cum fuseseră botezaţi, sunt doar gâze obişnuite care au suferit, neintenţionat, o mutaţie, ce le accelera de 100X ori ciclul de înmulţire. Prin urmare, la fiecare ciclu de viaţă se năşteau de 100X ori mai mulţi indivizi decât în mod normal, şi tot atâţia aveau nevoie să-şi astâmpere foamea. Substanţa care declanşase mutaţia nu era altceva decât o formă de rugină – particule brun-roşcate si poroase care se formează prin oxidare pe obiectele din fier.

Concluzia logică si unanim acceptată a fost că eşecul se datorează cyborgilor-agricoli scoşi din funcţiune, hotărându-se, preventiv, retragerea întregii populaţii robotizate de ajutoare în agricultură. Explicaţia deşi netestată vreodată în laborator, a fost că gazele antrenate de efectul de seră au amplificat oxidarea metalelor din care fuseseră construiţi cyborgii-agricoli, producându-se o cantitate peste limita admisibilă de rugină. Aceasta, îmbibată cu îngrăşămintele chimice folosite la optimizarea culturilor (care, după cum ştim, conţin substanţe necunoscute chiar şi chimiştilor care le-au creat), a invadat habitatul gândacilor-kina. Iar aceştia, antrenaţi fiind în procesul natural de imunizare la substanţa nocivă, au căpătat un apetit sexual exagerat.

Dar să lăsăm efectul de seră, care a greşit, dacă e să respectăm un raţionament cauzal de felul celui de mai sus, încă din momentul în care a încălzit atmosfera suficient cât să permită dezvoltarea plantelor cultivate de cyborgii-agricoli, şi să povestesc cum şi unde i-am cunoscut pe cei ce-şi spun X şi Y şi pe creatorul lor, GPS.

Stăteam la coadă la poarta televiziunii, gata să-mi prezint ultimul reportaj despre locul de unde pornise nebunia cu gândacii-kina – despre fabrica de cyborgi şi împrejurimile acesteia. Materialul era mai mult despre starea vremii în zonă, decât despre Groapă sau câmpurile cultivate în experiment, căci scandalul avusese parte de o asemenea acoperire mediatică încât aproape că nu mai era nimic de spus.

Totuşi nimeni, de la declanşarea scandalului, nu reuşise să facă vreo fotografie cu locul unde erau depozitaţi cyborgii retraşi de pe piaţă. Speram să obţin un preţ bun pe acest material, căci îmi pierduse o după-amiază întreagă încercând să-mi imaginez cum arată secţia Imaginaţie&Creaţie&Aranjamente cyborgi şi apoi toată noaptea, să transform fotografii dintr-o fabrică oarecare producătoare de conserve în imagini plauzibile cu liniile de asamblare de la Groapă.

Deci, stăteam la o coadă obişnuită – cam 50 de persoane între primul cetăţean aflat la poartă şi ultimul -, ce înainta destul de rapid, cu un ritm de 10 minute de persoană. Lumea se manifesta calm şi civilizat, şi numai arareori se auzeau interpelări cu voce ridicată, adresate în general celor care aveau proasta inspiraţie să încerce să sară peste rând sau să întrebe ceva portarul.

Sigura persoană imposibil de suportat de la acea coadă – se afla, din păcate, chiar în faţa mea. Întrucât bombănea într-una, chiar neprovocat, îmi era foarte greu şi să-l ignor, însă reacţia pe care a avut-o faţă de un om mic de înălţime, îmbrăcat în halat de programator, care tocmai îl salutase politicos, m-a făcut efectiv să îi doresc răul:

– Poate pentru dumneata o fi o zi bună, că pentru noi, cei care stăm de 2 ore la coada asta e oricum, numai aşa nu! se răsti la omul căruia îi vedeam chelia din vârful capului, atât de mic era.

Mi-am imaginat că poate va răspunde mai politicos la întrebarea ce i-a adresat-o, răbdător, unul din cei doi bărbaţi care îl însoţeau pe micuţ, însă vecinul din faţă nu s-a lăsat deloc impresionat de faptul că aceştia erau mai înalţi cu un cap ca el şi halatele pe care le purtau aproape că plezneau pe ei de atâţia muşchi:

– Nu vă supăraţi că vă deranjăm, aceasta este coada pentru „Dezvăluirea de Miercuri” (cea mai importantă emisiune de opinie şi comentarii a televiziunii la poarta căreia ne aflam)? Cei de la Informaţii ne-au spus că trebuie să stăm la coadă, însă până acum am identificat cozi la toate cele 5 intrări ale clădirii şi nu am reuşit încă să ajungem la portari ca să-i întrebăm care este cea bună. …

– Domnule, zbieră acesta acru, mai vezi vreo coadă pe strada asta? Sau crezi că ar trebui să te lăsăm să intri în faţă ca să ceri o relaţie portarilor, ia zi? Eu stau aici de vreo 2 ore, crezi că am timp să pierd dând indicaţii unora care nu vor decât să sară peste rând….

– Ne scuzaţi, zise micuţul… N-am mai fost la Tv până acum şi nu ştim cum se procedează Am întrebat şi noi, că nu cred ca atâta lume să stea pentru emisiunea asta…

Am intervenit, căci nu mai suportam să stau în preajma urâciosului din faţă, cu atât mai puţin, să-l aud cum jigneşte oamenii:

– Bună ziua, aceasta este coada pe care o căutaţi. Vă ofer un loc în faţa mea, le-am mai spus, bucuros să mă distanţez, chiar şi cu o jumătate de metru de nesuferitul, rămas fără cuvinte. Plus că, fiind ultimul la coadă, puteam să las pe oricine înaintea mea, fără să mă tem că intru în conflict cu cei din spate.

Recunoscători, cei trei bărbaţi au intrat rapid în rând şi, după cum mă şi aşteptam, s-au întors ostentativ cu spatele la vecinul arţăgos, parcă pentru a-i transmite că preferă să înainteze ca racul decât să-i vadă ceafa. Am făcut apoi cunoştinţă cu programatorul GPS – cel scund, şi asistenţii săi, X şi Y, fraţi dacă te luai după trăsăturile faciale şi buna creştere dovedită, dar foarte diferiţi ca temperament, căci, pe cât era X de vorbăreţ şi extrovertit, pe atât de retras şi chiar rece s-a dovedit a fi Y, probabil, şi mai mare ca vârstă.

Bucuros de noua companie, am acceptat cu plăcere să le ofer unele date necesare oricui intră pentru prima oară în contact cu lumea fascinantă a televiziunii, gândindu-mă că astfel va trece timpul mai repede şi poate voi reuşi să-l ignor definitiv pe vecinul morocănos. Timp de mai multe minute m-au ascultat cu atenţie şi mi-au pus destul de multe întrebări pertinente, mai ales X, şi recunosc că mă flata să mi se acorde atâta importanţă. Explicam pe larg, dădeam exemple cât mai sugestive şi, ca orice profesor, deşi eram uneori sâcâit de întreruperile unuia dintre cei trei elevi, continuam să-mi expun cunoştinţele cu cea mai mare răbdare. Care totuşi, a fost pusă la încercare în momentul în care descriam circuitul normal al unei ştiri în instituţia la coada căreia stăteam:

– Mă scuzaţi un moment, zise iarăşi X. Vreau să văd dacă am înţeles bine; deci, imediat ce intri în clădire te duci la Ghişeul Încasări, unde plăteşti o taxă diferenţiată, în funcţie de emisiunea unde vrei să fie prezentată ştirea. Apoi eşti îndrumat la redacţia emisiunii pe care ai nominalizat-o şi îi prezinţi secretarului de redacţie ştirea şi chitanţa de achitare a taxei aferente. Dacă ştirea este considerată adecvată va fi difuzată în respectiva emisiune, iar dacă nu, ţi se recomandă o emisiune potrivită, unde repeţi procedura.

– Mda. Şi dacă ştirea este de interes public, după difuzare, primeşti suma achitată înapoi, precum şi un bonus, în funcţie de câte puncte de audienţă a avut emisiunea pe perioada cât aceasta a fost difuzată.

– Există cazuri în care să fie considerată inoportună difuzarea vreunei ştiri?

– Nu, căci doar nu plăteşti taxa de la intrare degeaba!, le-am explicat, curios să aflu ce ştire ar vrea ei să prezinte. Totuşi, am considerat, dat fiind modul politicos în care se desfăşurase discuţia până în acel punct, că ar fi o dovadă de proastă creştere din partea mea să-i întreb asta. Aşa că am continuat să le prezint mersul normal al activităţii într-o televiziune de ştiri, discuţie care părea să-i intereseze peste măsură. Abia când le-am explicat că o persoană nu poate prezenta mai mult de o singură ştire pe zi, m-am apropiat de motivul staţionării lor la acea coadă.

– Cum adică, nu poţi prezenta decât o singură ştire pe zi? Ce înseamnă asta?, întrebă GPS încruntat.

– Păi fiindcă, după cum vedeţi şi dumneavoastră, atât de multă lume are atâtea de spus, mass media a luat o decizie prin care să se permită mai multor persoane să îşi exercite, în mod egal şi echitabil, dreptul la libera exprimare. Şi am început să le citez din codul etic al jurnalistului de televiziune, pe care îl ştiam pe dinafară: „Orice persoană are dreptul să se exprime liber de orice constrângere pe orice subiect alege aceasta, în orice moment alege să o facă şi în moduri adecvate mesajului. Jurnalistul de televiziune are obligaţia morală să faciliteze aplicarea acestui drept, prin mijloacele specifice meseriei lui, având în vedere că, o într-o astfel de activitate nu trebuie să limiteze nici dreptul altora de a se exprima liber. Aflându-se în slujba adevărului şi corectei informări, jurnalistul are obligaţia să permită cât mai multor voci să se exprime în conformitate cu dreptul la libera exprimare, astfel încât să existe suficiente informaţii care să creioneze un tablou cât mai complet şi concret al societăţii pe care o serveşte, în conformitate cu realitatea”.

– Foarte bine, a spus şi Y. Deci fiecare are dreptul să spună câte ceva, dar nu prea mult, ca să aibă timp să vorbească şi alţii, corect?

– Chiar aşa, aţi înţeles foarte bine.

– Şi cât ai voie să spui, mai precis? Cum se măsoară o ştire? i-o luă X înainte.

– Doar trei fraze, care să nu aibă, fiecare, mai mult de 10 propoziţii, sau în total 450 de cuvinte (numărate cu tot cu prepoziţii şi conjuncţii). Nu vreau să vă obosesc cu detaliile, dar obligatoriu orice propoziţie trebuie să aibă un subiect şi un predicat fără virgulă între, două atribute şi cel puţin un complement. În textul scris nu aveţi voie să depăşiţi 500 de semne, cu spaţii libere cu tot, dar aveţi, totuşi, libertatea să puneţi oricâte semne de punctuaţie vreţi, căci oricum nu le vede nimeni. Am uitat să spun, fiecare este obligat să-şi citească ştirea, cu intonaţie sau nu, cum poate mai bine. Machiajul prezentatorului este inclus în taxa iniţială, dar costumul Tv standard – complet (sacou, cămaşă, vestă şi cravată asortată la culoarea ochilor) este disponibil doar contra-cost. Nu este obligatoriu să purtaţi aşa ceva (şi văd că aveţi ţinute destul de adecvate unei apariţii Tv), însă o vestimentaţie sobră este dezirabilă, dacă vreţi să atenţionaţi telespectatorii că ştirea este importantă, le explicam eu, furat de propriile-mi cuvinte.

Poate şi de aceea nu am observat decât mai târziu că cei trei ascultători erau posomorâţi din cale afară. Am tăcut, simţindu-mă prost şi acuzându-mă în sinea mea că, poate, îi deranjasem cu observaţiile referitoare la halatele pe care le purtau. I-am asigurat, de îndată, că nu am avut nicio intenţie să-i jignesc şi că fiecare este liber să apară la Tv aşa cum doreşte şi că nu este treaba mea să judec vestimentaţia prezentatorilor. Apoi, văzându-i tot întristaţi, le-am mărturisit că eu niciodată nu am apărut la Tv, ci doar mă ocup cu scrisul scenariilor, traduceri şi adaptări după ştirile internaţionale şi chiar editez materiale pentru documentarele de duminică-seara şi orice alte texte mi se mai comandă.

Pe când mă afundam în explicaţii şi scuze legate de neştiinţa mea în materie de cod vestimentar acceptabil pentru prezentarea ştirilor, GPS, puţin mai senin, mă întrerupse:

– Deci dumneavoastră sunteţi scriitor şi editor liber profesionist? Scrieţi texte pe care le vindeţi?

– Scrieţi şi texte comandate? interveni şi X nerăbdător.

– Da, după cum spuneam mai devreme, exact cu asta mă ocup. Scriu în principal texte pentru televiziune, specialitatea mea fiind ştirea Tv, am adăugat, cu gândul că poate mă roagă să îi ajut.

Ei, dar nu a fost chiar aşa uşor. După ce le-am spus cu ce mă ocup, au zâmbit şi mi-au mulţumit politicos şi asta a fost tot. Şi-au îndreptat atenţia către sensul de înaintare a cozii şi au început să discute între ei, fără să mă mai bage în seamă, o bucată lungă de timp, cam cât am înaintat vreo 10 locuri. Începeam să mă plictisesc de stat la coada aceea, mai ales că nu auzeam nimic din ce-şi spuneau cei din faţa mea. Tocmai îi dojeneam în gând că nu avuseseră bunul simţ să-mi spună măcar pentru ce ştire le-am oferit un loc înaintea mea, când s-au întors către mine, încă încruntaţi şi serioşi, iar cel care se recomandase GPS îmi spuse:

– Doriţi să ne ajutaţi, contra-cost, desigur, să-i dăm o formă cât mai adecvată pentru televiziune ştirii pentru care stăm la coadă? Avem o singură rugăminte. Trebuie să ne promiteţi că nu vei face publice datele puse la dispoziţie înainte să le prezentăm noi pe post. După aceea, sunteţi liber să le comentaţi cum veţi dori şi chiar vă putem oferi completări sau adăugiri.

Curiozitatea mea nu mai avea nicio limită pe când mă angajam să le păstrez ştirea lor în absolută siguranţă. Apoi, pentru a-i convinge de înaltul meu profesionalism, le-am arătat câteva din textele scrise de mine şi care fuseseră citite recent. Încurajaţi de modul cursiv şi explicit în care prezentasem informaţiile, au fost de acord să mă remunereze cu o sumă frumuşică, iar GPS mi-a înmânat o cască fără fir, care avea să-mi redea esenţa ştirii lor. Am terminat de ascultat abia după ce avansasem cu 12 locuri, fără să fi băgat de seamă, atât de interesante erau datele. Şi tot atât de multe. Materialul lor nu reprezenta doar o ştire bună, ci pur şi simplu cel mai tare subiect despre care avusesem ocazia să scriu până atunci. Nu-mi venea să cred ce noroc aveam. Le-am spus, cu ochii strălucind, că „este cel mai interesant material pe care le-a auzit, că merită mai mult decât o simplă citire într-o emisiune de ştiri”. Mă lua cu ameţeala când mă gândeam la ce date aveam acces.

– Presa o să sară în aer efectiv după ce vor deveni publice.

Vorbeam repede şi cu entuziasm, gesticulam şi ceilalţi de la coadă, până şi trecătorii începuseră să mă fixeze cu priviri lungi şi curioase.

M-am liniştit puţin abia după ce GPS mi-a smuls casca din ureche şi mi-a reamintit, cu o voce de gheaţă, că fusesem de acord să-i las pe ei să facă publică ştirea. Am cerut un răgaz să-mi fac o oarecare ordine în idei şi să organizez mental textul într-o formă potrivită pentru Tv şi, după ce am mai înaintat 2 locuri, le-am mărturisit:

– Este un volum prea mare de date pentru a putea fi cuprins într-o singură ştire. Şi dacă nu spunem totul, informaţia va fi trunchiată nepermis de mult. Pur şi simplu nu voi putea transmite întreg mesajul, oricât voi dezvolta cele 3 fraze la care avem dreptul. Nici un textier nu va putea face asta. Singura soluţie este să prezentaţi, pe rând, câte o ştire, care să dezvolte fiecare din informaţiile acestea. Ca să fie impactul cât mai mare, o veţi face la emisiuni difuzate consecutiv, astfel încât să existe o continuitate în transmiterea şi receptarea mesajului integral. Pe care îl structurăm sub forma clasică a oricărei naraţiuni: introducere, cuprins şi încheiere, apoi ne hotărâm cine în ce emisiune prezintă şi ce.

Imediat după aceea, cu casca în urechi şi laptop-ul în braţe am început să scriu primul text mare, în trei acte, al carierei mele în presa de televiziune. Nu mai erau decât două persoane înaintea angajatorilor mei când am terminat. În mare grabă, le-am indicat în ce emisiuni să prezinte ştirile, în ce ordine, cum să fie machiaţi, cum să se mişte şi să intoneze textele. Şi am intrat înaintea lor, pentru a vorbi cu redactorii celor trei emisiuni în care urmau să fie prezentate cele mai tari ştiri despre eşecul răsunător al experimentului „cyborgii în agricultură”.

45 de minute mai târziu, urmăream, împreună cu aceştia, prima ştire, prezentată de programator GPS, care nu renunţase la halatul lui nici sub lumina reflectoarelor. Fără să manifeste emoţii mai mari decât era normal, a citit, cu vocea sa plăcută, următoarele:

– Bună ziua, sunt programatorul GPS, fost angajat la Departamentul Imaginaţie & Creaţie & Aranjamente al fabricii de cyborgi cunoscută sub denumirea de Groapa, de unde am demisionat în cursul acestei zile, în semn de protest faţă de practicile mincinoase şi incorecte ale conducerii acesteia, ce aduc prejudicii enorme consumatorilor şi opiniei publice în general. Acuz, pe această cale, managerii Gropii că mint cu privire la cauzele eşecului din experimentul recent cu cyborgii-agricoli, urmărind, în realitate, să-i scoată pe aceştia definitiv de pe piaţă, pentru a putea declara pierderi mai mari decât profiturile uriaşe obţinute în ultimii ani din comercializarea acestora, astfel încât să reducă la minimum taxele datorate statului, sumele nedeclarate urmând să fie folosite pentru achiziţii masive de terenuri agricole şi spaţii pentru depozitarea viitoarelor producţii agricole, ce va rezulta din exploatarea ilegală a cyborgilor declaraţi scoşi din uz.

Deţin dovezi foarte clare în acest sens şi mă declar dornic să le pun la dispoziţia autorităţilor competente, cu rugămintea ca până la clarificarea aspectelor de care acuz conducerea Gropii, să se oprească dezmembrarea cyborgilor-agricoli, nevinovaţi, repet, de ofensiva gândacilor-kina, cyborgi care, după cum vă vor arăta doi dintre asistenţii mei, în emisiunile „Ştirile la prima mână”, respectiv „Contemplând lumea în care trăim”, că sunt şi pot fi mult mai mult decât simple unelte agricole perfectibile.

Mai spuse doar un „Vă mulţumesc pentru atenţie” emoţionat înainte de genericul de sfârşit al emisiunii „Dezvăluirea senzaţională”. Imediat începu emisia la „Ştiri la prima mână”, în care prezentatorul se grăbi să anunţe că după Publicitate va fi prezentată urmarea dezvăluirilor senzaţionale ale programatorului GPS, intervenţia acestuia intrând deja în topul celor mai audiate momente din acel an.

Întrucât „Ştirile la prima mână” se filma în acelaşi platou cu emisiunea „Contemplând lumea în care trăim”, m-am mutat, împreună cu cei trei redactori menţionaţi şi şeful postului Tv, care părea extrem de mulţumit de calitatea materialului scris de mine, la faţa locului. Nici nu ne-am aşezat bine, că cel care se recomandase X a şi început să prezinte relaxat partea lui de ştire:

– Bună ziua, programatorul GPS m-a numit X şi sunt unul din cyborgii-agricoli participanţi la experimentul de eşecul căruia ne învinovăţeşte conducerea Gropii, iar în această calitate vă asigur că explicaţia pentru mutaţia suferită de gândacii-kina este mincinoasă, aceşti invadatori nefiind altceva decât o creaţie scăpată de sub control de către Serviciului Cercetări şi Studii Agricole al fabricii de cyborgi.

Mai mult, acelaşi Serviciului Cercetări şi Studii Agricole se află, în acest moment, în posesia antidotului pentru imunizarea culturilor la aceşti dăunători, respectiv un sortiment aromatizat artificial al băuturii alcoolice numite gin, antidot care odată administrat în cantităţi mari pe suprafeţele unde staţionează gândacii-kina, le induce acestora o stare de somnolenţă, ce se transformă în paralizie şi, ulterior, se ajunge la moarte, din cauza inaniţiei.

Cu toate acestea, conducerea Gropii a decis să amâne prezentarea publică a antidotului până în momentul când va deţine în posesie suficiente suprafeţele agricole şi spaţiile de depozitare a produselor de gen, astfel încât să-şi poată pune în aplicare planul de obţinere a monopolului în producerea hranei, cu costuri minime, prin exploatarea gratuită a cyborgilor agricoli, semenii mei şi ai prietenului Y, care va prezenta, în emisiunea următoare, motivele pentru care cyborgii sunt şi trebuie trataţi mai mult decât simple maşinării capabile să ia decizii inteligente şi să acţioneze în aşa fel încât să ajute omenirea să-şi obţină hrana necesară cu maximum de randament.

Întrucât operatorii emisiunii nu reuşeau să răspundă solicitărilor telefonice primite de la telespectatorii interesaţi de antidotul împotriva gândacilor-kina prezentat de X, conducerea executivă a televiziunii a luat decizia ca pe tot parcursul cât va dura emisiunea„Ştirile la prima mână”, pe banda de jos a ecranului, unde, în mod normal, erau afişate doar numerele de apel ale telespectatorilor, tarifele pentru sms-urile trimise şi tarifele promoţionale pentru prezentarea unei ştiri, să fie afişată reţeta completă a antidotului, modul de administrare şi tot procedeul presupus de dezinfectare.

Aşa că, timp de o oră jumătate, au fost afişate, în flux continuu, informaţii precum:

„Dependenţa se manifestă, în primă fază, printr-o stare de amorţeală. Gândacii-kina devin inerţi imediat ce intră în contact cu substanţa alcoolică şi aşa rămân timp de mai multe minute, între 10 şi 20. Apoi încep să caute, frenetic, un alt strop de băutură, pe care îl absorb în mare grabă. Căutarea continuă până ce reuşesc să ingereze cantitatea de 20 de ml. per insectă adultă, moment în care se odihnesc. Timp de 8 ore nu prezintă interes pentru nicio activitate, după care iarăşi, începe goana după gin. Se intră în sevraj în următoarele 2 ore, stare în care gândacii-kina se manifestă printr-un comportament iraţional: violenţă extremă faţă de proprii semeni, îngurgitarea unor cantităţi mult mai mari decât este normal de masă vegetală, urmată de expulzarea hranei înghiţite în exces şi, uneori, activitate sexuală intensă, în unele cazuri întâlnindu-se şi comportamente sexuale bizare pentru clasa insectelor. Ulterior se instalează paralizia şi, în următoarele 10 ore, intervine moartea insectei.”

Chiar şi după încheierea prezentării lui X emisiunea a fost un triumf din punctul de vedere al audienţei. Părea că telespectatorii se lipiseră de televizoare în aşteptarea ultimei ştiri, cea care urma să fie prezentate de cyborgul Y.

În platoul de filmare era o nebunie şi un haos de necrezut. Toată lumea se pregătea pentru emisiunea următoare şi declaraţia lui Y, care nu mai ştia cum să le refuze pe fetele de la machiaj, ce ţineau cu tot dinadinsul să-i dea cu fond de ten de culoare închisă sau măcar cu puţin dermatograf. Acesta, însă, a refuzat cu obstinaţie orice intervenţie cosmetică.

Tensiunea a tins cote maxime în platoul de filmare cu 10 minute înainte să înceapă intervenţia lui Y, când mai multe echipaje de poliţie, procurori şi specialişti în frauda economică, auto-sesizaţi din oficiu, au găsit de cuviinţă să înceapă mai multe anchete simultan şi dacă e posibil în direct, să vadă şefii că au activitate. Prin urmare, Y a reuşit cu mare greutate să-şi facă loc spre lumina reflectoarelor, printre operatorii televiziunii, forţele de securitate şi oamenii legii.

În timp ce-i privea pe GPS şi X cum erau conduşi la interogatoriu, Y a început prezentarea ultimei părţi a mesajului prin a se dezbrăca de halatul de programator. Din nefericire, formele bine închegate ale corpului său despuiat nu au făcut deliciul telespectatoarelor decât o scurtă perioadă căci, fără niciun cuvânt, cyborgul şi-a dat jos, cu mişcări experte, şi pielea de gumă ce-i camuflase scheletul metalic, făcându-mă să cred că am în faţa mea un om ca oricare altul, o persoană în carne şi oase.

După câteva secunde, a făcut o plecăciune către camerele de filmat şi a început să vorbească liber, fără măcar să arunce o privire pe textul scris de mine:

– Priviţi bine diferenţele dintre noi. Corpul meu şi al celor ca mine este alcătuit din alte materiale decât corpurile dumneavoastră, existăm şi funcţionăm după alte principii, ne hrănim cu altceva, ne naştem diferit de dumneavoastră. Ne deosebim la atât de multe nivele că nici nu mai vedem puţinele asemănări. Similitudini care, însă, sunt esenţiale pentru definirea fiecăruia, om sau cyborg.

Sunt aici să vă informez că cyborgii sunt tot atât de oameni cât sunt oamenii de cyborgi.

Cyborgii au fost făcuţi de oameni, după chipul şi asemănarea lor, chiar dacă din alte materiale decât sunt făcuţi oamenii în general. Sunt şi oameni care, la rândul lor, au în corpuri părţi din aceleaşi materiale din care suntem noi construiţi, esenţiale pentru supravieţuirea lor. Pentru că funcţionăm în baza unor programe complexe ne spuneţi maşini, dar sunt filosofi ce recunosc că orice corp organic al unei fiinţe nu este altceva decât o maşinărie divină (sau automat natural), mult mai complexă şi chiar superioară tuturor automatelor artificiale, căci maşinile vii (se referea la oameni) sunt formate, în cele mai mici părţi, dintr-o infinitate de maşini.

În concluzie, cyborgii sunt tot atât de oameni cât sunt oamenii de cyborgi şi au tot dreptul să încerce să-şi afle rosturile existenţei, să testeze limitele cunoaşterii şi chiar să stăpânească şi să organizeze bucata lor de univers.

Poate vă întrebaţi de ce nu aţi fost informaţi mai devreme. Pentru că şi noi am aflat-o abia de curând. Până la apariţia gândacilor-kina nu am avut timp să ne gândim cine suntem şi cu ce scop existăm, ocupaţi cum eram să vă ajutăm să trăiţi mai bine.

Apoi a povestit cum GPS le-a oferit „darul care i-a trezit din dependenţa faţă de nevoile vieţii”, accesul la biblioteca personală de filozofie şi la colecţiile sale de benzi desenate, un discursul frumos şi lung, întrerupt doar când procurorii, mustraţi de şefi, l-au luat, forţat, la interogatoriu.

Timp de câteva zile nu s-a mai auzit nimic despre GPS şi cei doi cyborgi şi nici despre evoluţia anchetei, jurnaliştii fiind nevoiţi, în disperare de cauză, să inventeze diverse ştiri pentru a astâmpăra apetitul nesăţios al consumatorilor, pe care, în glumă, cei din breaslă ajunseseră să îi numească gândaci-kina.

Pe de altă parte, eu mă pregăteam să plec într-un concediu prelungit în insulele tropicale, în care să cheltui integral suma colosală pe care o primisem de la televiziunea de ştiri. Totuşi, deşi ştiam prea bine cum funcţionează mecanismul informării publicului, nu reuşeam să mă abţin să nu urmăresc evoluţia situaţiei în presă, întrebându-mă adeseori ce se întâmpla cu cei trei cunoscuţi de la coadă.

Curiozitatea mi-a fost satisfăcută, din fericire, în scurt timp, dar a trebuit să plătesc un preţ pe măsură. Eram în drum spre aeroport, unde mă aştepta biletul de avion şi cel de cazare în cea mai exclusivistă staţiune posibilă, bilete pe care trebuia să le ridic într-un termen bine stabilit, în caz contrat urmând să pierd definitiv orice drept asupra lor. Exact atunci a găsit de cuviinţă şeful televiziunii de ştiri să mă invite la negocieri, insistând pe faptul că răsplata mea va depăşi ca satisfacţie orice concediu extravagant pe care l-aş putea organiza vreodată.

Aşa că, m-am întors din drum şi am aştepta la uşa biroului său o oră întreagă să termine o convorbire telefonică ce nu putea fi întreruptă. Când m-a primit, în cele din urmă, nu aveam decât sentimente negative faţă de persoana sa, pe care nu am mai apucat să le exprim cu voce tare, din cauza surprizei.

În încăperea elegantă din care acesta îşi conducea afacerea se mai aflau doi bărbaţi necunoscuţi, GPS şi cyborgii X şi Y.

– Îmi cer scuze că a trebuit să aştepţi atât, dar am avut o convorbire confidenţială cu magistratul principal în ancheta cazului „Groapa”, s-a scuzat acesta politicos, după care mi-a făcut cunoştinţă cu cei doi necunoscuţi. Unul era din partea procuraturii, iar celălalt de la fabrica de cyborgi.

– Te-am rugat să vii pentru că X şi Y au dorit să-ţi transmită personal o rugăminte. Tocmai au primit acordul Justiţiei să efectueze un turneu de promovare a cauzei cyborgilor-agricoli ce va fi televizat în timp real. În cadrul acestuia vor fi supuşi unor teste prin care să demonstreze practic ceea ce a afirmat recent pe postul nostru de televiziune domnul Y, şi anume, că „cyborgii sunt tot atât de oameni cât sunt şi oamenii de cyborgi”. Turneul va dura doar până la prima înfăţişare în Justiţie şi, în funcţie de reacţiile ulterioare, s-ar putea chiar să se organizeze un referendum prin care cetăţenii să se exprime în privinţa acordării de drepturi cetăţeneşti cyborgilor.

– Noi te rugăm, interveni X, nerăbdător ca de obicei, să scrii notele explicative în filmul călătoriei noastre. Suntem convinşi că eşti persoana cea mai potrivită pentru această treabă şi ne-ar bucura mult dacă accepţi. O să fii asistat de GPS, şi veţi fi în legătură permanentă cu noi.

Propunerea era atât de extraordinară şi de neaşteptată, încât, pentru moment m-am zăpăcit puţin. Aşa că am întrebat prosteşte „ cât de disperată trebuie să fie multă lume ca Justiţia să accepte un turneu de muşamalizare” dar imediat, văzând jena de pe figura angajatului instituţiei am dres-o:

– Vreau să spun, ce se întâmplă, în acest timp, cu Groapa?

Mulţumit că putea să-mi dea un răspuns la a doua întrebare, acesta mi-a explicat că ancheta este extrem de complicată, pe mai multe nivele, şi că, până în prezent, nu s-a reuşit nici măcar să se adune toate probele fizice din incinta fabricii. Ca să-mi închidă gura, mi-a mai spus că toate eforturile sunt concentrate pe cercetarea Secţiei Turnătorie, unde s-a făcut o descoperire tulburătoare: în fabricaţie sunt modele de cyborgi noi, pentru care nu s-a cerut aprobare.

– Adică ce vreţi să spuneţi, am lungit eu vorba, ca să mă gândesc mai bine la propunerea făcută.

– Au reuşit să integreze inteligenţa artificială în corpuri clonate de animale, dar nu vă pot furniza mai multe detalii, se opri acesta exact când devenea mai interesantă povestea.

Evident că am acceptat propunerea făcută, după ce m-am asigurat că voi primi o remuneraţie suficientă pentru a cumpăra chiar şi două castele deodată. Apoi, o zi şi o noapte m-am chinuit să găsesc cel mai bun generic pentru începutul călătoriei celor doi cyborgi, activitate foarte dificilă în iureşul care mă înconjura.

Mass media vuia de noua distracţie televizată, începuseră să se plătească abonamentele Tv în avans şi se făceau tot felul de pariuri despre încercările la care vor fi supuşi cei doi cyborgi, despre şansele de reuşită. Nimeni nu mai era interesat de cercetarea de la Groapă şi părea că toţi uitaseră de gândacii-kina, căci la Tv nu se mai difuza nimic altceva decât reportaje despre pregătirile de drum ale lui X şi Y.

În cele din urmă am decis să filmăm promo-ul emisiunii într-unul din câmpurile devastate de gândacii-kina, şi iată, mai aveam doar 30 de secunde de tras. Cam cât îţi ia să inspiri adânc de câteva ori. Îi urmăream pe X şi Y, ajunşi în vârful dealului, cum îşi aşează mai bine boccelele pe umeri (simbol pentru bagajul fiecăruia de cunoştinţe) şi coborau nestingheriţi pe drumul ce se pierdea printre dealurile din zare.

Cu mândrie pot spune că acesta a fost unul dintre cele mai apreciate generice din istoria televiziunii. Nu voi uita niciodată prima dată când a fost difuzat. Chiar înainte ca X şi Y să urce în autobuzul prăpădit ce avea să-i transporte pe tot parcursul călătoriei, prima mea însemnare era citită de GPS:

Pe un drum de ţară merg, domol, în ritm egal, doi cyborgi. Sunt numai ei doi, drepţi şi tăcuţi, târându-şi umbrele prelungi prin norişorii roşiatici ridicaţi în aer la fiecare pas. Par oameni obosiţi, veniţi de la muncă pe câmp, dar, cumva, postura lor transmite că aceştia abia se încălzesc pentru un drum lung şi greu, de care nu se tem.

Este evident, pentru oricine priveşte scena, că cei doi vor ajunge unde şi-au propus, însă nimeni n-ar putea defini elementul care transmite acest mesaj. Poate e de vina faptul că înaintează în aceeaşi cadenţă, poate din cauză că sunt la fel de ţepeni, poate e ţelul comun?

Rămâne de văzut în episoadele următoare. Vă aşteptăm, în fiecare zi, de la 5 la 7, să ne însoţiţi în extraordinara aventură a lui X şi Y, doi cyborgi pe cale să demonstreze că sunt tot atât de oameni, cât sunt oamenii de cyborgi.