Planeta Corianica4 Pictografie 35- 50 cmde Sebastian A. Corn

 

Îmi spuseseră că în Sagrada Familia sunt femeile cu cele mai frumoase picioare. Neadevărat. Se încadrează în medie. Deși, când mi s-a operat rezervarea reciprocă acum patru zile, am fost tentat să cred acest lucru. Motivul: Inga avea cu adevărat niște picioare superbe și, pentru cei cărora nu le este foarte clar ce vreau să spun, am să explicitez. Când spun picioare, nu mă refer la definiția standard, anatomică, „de la gleznă până la vârful degetelor”. Am în vedere înțelesul colocvial, și anume, „de la șold până la vârful degetelor”, adică exact semnificația pe care o foloseau ei, cei fără de bibliodiskuri, în vorbirea curentă. Ei, cei care reacționau spontan și își aminteau singuri.

Deci: Inga avea niște picioare superbe și m-a bucurat foarte mult că mi se operase o rezervare reciprocă în prezența ei. Deși aparținea speciei acvatice, în timp ce eu eram un terestru. De fapt, arăta bine de sus până jos și din cauza asta, am întrebat-o, când am ieșit din strada NORDICĂ:

„Asta ce e?” — arătam spre umărul ei care strălucea în luminile portocalii ale Sagradei Familia. Farurile oculare, umede, ale pieței CENTRUM, care se revărsau în textura lucioasă a Ingăi…

„Porțelan. Este porțelan. Așa mi-au spus. Porțelan.”

Da. Porțelan. Porțelan, sticlă, ceramică și plastic. Articulate cu garnituri de cauciuc lax. Ea trebuia să fie etanșă, așa mi-a explicat, și era de la sine înțeles: o acvatică nu putea să fie decât etanșă.

Parcurgeam o rezervare reciprocă și era strict necesar să traversăm tot preambulul care anticipa acuplarea. Așa că am invitat-o pe o bancă din piața CENTRUM.

„O pierdere de timp”, a comentat ea. „Nu pricep de ce e cazul să stăm atât până la acuplarea propriu-zisă.”

Mda… De ce stăteam minimum opt-nouă ore de fiecare dată când pregăteam acuplarea? Am impresia că era ceva în legătură cu ei, cei care aveau pulsiuni anarhice; cred că din cauza lor pierdeam noi timpul pe bănci, pe străzi, prin sălile de cinematograf și prin galeriile de artă. Și asta nu doar când anticipam acuplările, dar și în cursul zilelor obișnuite, după lucru, când, în loc să ne ducem în habitacluri, rătăceam cu tot soiul de scopuri pe care nu le înțelegeam, pe străzile iluminate de farurile elastice.

Oricum, Inga arăta bine, chiar dacă era țâfnoasă și strâmba din nas la timpul pe care îl pierdeam pe bancă. Mă rog, aș fi fost în stare să mă îndrăgostesc de ea, dacă aș fi avut chef, chestia asta era chiar foarte ușoară pentru mine. Vreau să spun că aș fi putut să mă îndrăgostesc de ea conform definiției standard: „a începe să ai un sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus (?)”. Nu era greu. La fel de simplu ca și cum aș fi răcit sau — mai precis — la fel de simplu cum răceau ei, cel puțin așa am aflat din bibliodiskuri.

Dar nu fusese necesar să anclanșez rutina salvată de genitorii mei. Cea cu îndrăgostitul, vreau să spun. Inga vorbea tot timpul, mda, tot timpul, chiar și când am luat-o din nou pe străzile acoperite cu tegumente elastice, printre zidurile Sagradei Familia, acoperite cu plete negre și lungi care coborau de pe cornișele de os aparent. Vorbea tot timpul, ocupându-mi bibliocervixul cu rutinele de răspuns obligatoriu.

„De ce naiba aleg ei mereu Sagrada Familia pentru acuplări?”

„Aici e sediul. Aici e sediul speciei dizolvante”, am furnizat eu explicația afișată clar de rutine, iar Inga a dat din cap.

„Probabil. Dar nu crezi că e prea costisitor? Trebuie să venim de peste tot, să pierdem o grămadă de timp, ca să petrecem zece ore aici, într-un spațiu care poate fi utilizat în alt scop. Nu crezi?”

VENEZIA 14 era într-adevăr în criză de spațiu. Numai că Sagrada Familia avea probabil legătură tot cu ei. Și, de aici, întreaga încrengătură irațională de fapte care se petreceau. Nu? În definitiv, știam că ei acționau incoerent și gratuit și că-și aminteau singuri.

 

Realitatea este că încă din ziua acuplării constatasem că femeile din Sagrada Familia nu sunt la înălțimea zvonurilor care circulau despre ele. Primul semn în acest sens a fost Inga, care a spus că nu era din zona respectivă. Am început să le privesc cu un ochi critic pe celelalte. Ca și acum. Mda… Nu depășeau media. Puteam doar să mă prefac atras de aspectul lor, ca să trec neobservat în mulțime. Să nu bat la ochi. Să nu atrag atenția. Pentru că nu prea aveam ce să caut la ora aia în Sagrada Familia. Nu făceam parte din personalul de întreținere și nici nu mi se operase o nouă rezervare reciprocă.

Am intrat în piața CENTRUM și am căutat din ochi firma Clariss. Un magazin de care nimeni n-avea nevoie pentru nimic, așa cum erau toate magazinele. Conform bibliocervixului standard însă, trebuia să intrăm de cinci ori pe săptămână în magazine și să ne facem cumpărături pentru care firmele la care lucram ne eliberau un număr fix de fâșii din piele ștanțată. Unii spuneau că ei erau acoperiți cu piele. La fel cum noi acoperim străzile și podelele pe VENEZIA 14.

Dar asta nu era ceva important. Important era că în ultima săptămână nu intrasem decât de trei ori în magazine și că acum puteam să-mi îndeplinesc norma fără să bat la ochi, cumpărând ceva de la Clariss.

„Halldor?” întreb cu voce înceată când intru în magazin. Numele îl știam de la Inga, iar Inga îl știa datorită vreunei rutine salvate de genitorii ei, cu mare greutate și cu riscurile aferente. Ca și rutina mea cu îndrăgostitul…

„Poftim?!” îl văd pe tipul din spatele tejghelei că se răsucește. Specie terestră. Molibden, tantal și oțel. Similar cu mine. Mda… Dar era ăsta un motiv suficient ca să am încredere în el? „M-ai strigat?” zice el.

„Sunt Egor Stahl”, mă apropii eu de tejghea. Difuzorul din stânga începe să vuiască, iar Halldor aruncă un ochi pe ecran, să vadă ce se întâmplă.

„Au marcat Supersonicii!” dă el din cap și bate cu degetul în sticlă.

„Da. Supersonicii!” constat și încep să scot dreptunghiurile de piele caldă din lăcașurile pectorale. 37° C. 37°C. Ce să spun? Conform bibliodiskurilor, asta era și temperatura lor.

„Îi urmărești?” mă întreabă făcând semn cu bărbia spre tipii speciei plutitoare care țopăiau pe teren. „Îți place să te uiți la ei?” reformulează el întrebarea, precaut, pentru că nimeni nu se uită la meciuri cu vreun scop. Pur și simplu, așa spun regulile și așa facem.

Numai că eu trebuie să-i dau a înțelege că îi urmăresc din pasiune pe Supersonici. Și trebuie să i-o spun fără să atrag atenția; asta i-ar pune pe gânduri pe cei ce trag cu urechea, iar lor — cum să zic? — nu le-ar lua decât câteva minute ca să-și dea seama că suntem o clonă care obișnuim să salvăm mai multe rutine decât e cazul. Și nu trebuie să afle lucrul ăsta, nu, nu, nu.

N-am prea mult de ales. Trebuie s-o scot pe Inga din rahatul în care intrase.

„Mă uit la ei cam de opt ori pe săptămână”, răspund.

Halldor înțepenește și se sprijină de tejghea. Se uită la mine. Văd în pieptarul lui lucios cum se reflectă farurile care clipesc liniștitor în piața CENTRUM. Raționează. Șapte ori pe săptămână, adică norma de privit la meciuri. De ce o depășesc eu? — asta se întreabă, pesemne. Din display se aude un ropot de pași precipitați și un zăngănit urmat imediat de un cor de țiuituri.

„Au marcat din nou. Bei un ceai?” întreabă Halldor.

„Ahh!” mă prefac surprins și scotocesc prin lăcașurile pectorale. „Am adus eu ceai. Himalaya-Darjeeling”— așa mă învățase Inga să spun și îi întind pliculețul gravat cu hieroglife cartilaginoase.

Halldor îl studiază atent, iar eu mă sprijin de unul dintre pereții magazinului. Un perete din mușchi contractați. 38,8 grade C. Transpirat.

„Din ce provincie e?” întreabă Halldor, cântărind în mână pliculețul. „Yunnan sau Hangzhou?”

Habar n-am ce să-i spun. Yunnan sau Hangzhou? Dar marginile gurii lui bâzâie ascuțit. Ca atunci când mă străduiesc să zâmbesc fără să reușesc. Nici el nu reușește, dar eu știu ce semnificație are încercarea lui și mă apropii de el.

„După miros, pare să fie Yunnan”, remarcă Halldor adulmecând pliculețul și se răsucește cu spatele la mine. „Acum vom bea un ceai”, stabilește el.

Ceai — definiție standard: „frunzele unui arbore exotic care, uscate, sunt folosite la prepararea unei băuturi cu efect excitant.” Noi nu avem nevoie de ceai. Dar îl bem periodic, o dată pe săptămână, din cauza lor, a celor care își aminteau singuri.

Din tavanul transpirat începe să curgă un șir de stropi verzi, răspândind în cameră un miros fetid. Sar repede în lături, văzând că picăturile sunt gata să cadă pe mine. Puroi! Puroi! — se strânge în fața tejghelei într-o baltă lipicioasă, înroșind tegumentul ridat al podelei.

„Să mergem în spate”, propune Halldor imperturbabil, în timp ce toarnă ceaiul în ceșcuțe fremătânde de coral tapisat cu solzi fini și transparenți. Îl urmez în cămăruța scundă, iar zgomotul procesiunii de automobile din piața CENTRUM se estompează.

09,00 — îmi afișez reflex în bibliocervix și îmi dau seama că e ora la care încep, de regulă, procesiunile de automobile care nu merg nicăieri.

Adevărul e că Sagrada Familia era din ce în ce mai bolnavă. În mod cert, era zona cea mai bolnavă din VENEZIA 14. Inga îmi arătase pereții care frisonau, palizi, plini de sudoare cleioasă.

„Și în zona mea sunt cartiere întregi care put și transpiră. Dar nenorocita asta de Sagrada depășește toate normele. La tine cum e?”

Și la mine erau clădiri bolnave. Din ce în ce mai multe. Etaje care se cangrenau cu totul, stâlpi de susținere care se fracturau din ce în ce mai ușor, fațade care îmbătrâneau din ce în ce mai rapid. Și, mereu mai des, acoperișuri de mușchi pe care creșteau tumori violete sau cenușii, îndoind cornișele.

„Cu ce te ocupi?” m-a întrebat deodată Inga, controlând hamacul de acuplare. Cu aerul că-mi testează capacitățile de a purta o discuție despre îmbătrânirea prematură a VENEZIEI 14…

„Neurochirurg urban. Testez randamentul comunicațiilor și reflexele funcționale ale clădirilor.”

Buzele de cauciuc i s-au încrețit. Dar nici ei nu i-a reușit zâmbetul. Nici ei. Sau, prea scurt, mda, un zâmbet prea scurt, „o umbră de zâmbet”, cum stocau bibliodiskurile, un surâs tăiat brusc — o tentativă de râs, doar cu așa ceva îl puteam asimila.

„Eu repar fracturi, luxații și entorse”, mi-a spus. „Construiesc exoschelete pentru fundația VENEZIEI 14.”

„Exoschelete?” întreb, dus pe gânduri, urmărind cu coada ochiului coapsele strălucitoare ale Ingăi. Prea luminescente. Motiv pentru care noi, tereștrii, spuneam că acvaticii sunt niște mitocani pasionați de brizbrizuri. Dar, cum dracu’ să te recunoști pe întunericul din lichid? Și cum să te orientezi? întrebau cei ca Inga. Căci lichidul înconjura VENEZIA 14 pe sute de mile de jur împrejurul zonelor, neluminat de faruri, adânc de zeci de metri.

„Da. Exoschelete”, a răspuns Inga desfășurându-și fusta ieftină de cartilaj, cumpărată la mâna a doua din fundătura Norwalk. Așa cum îi impunea bibliocervixul. O dată la 45 de zile, în medie. „Muncă de rutină, înțelegi? Numai după traversade am mai mult de tras. Adică, trebuie să mă concentrez mai mult asupra lucrului. Mai ales în ultimul timp, de când cu bolile astea ale zonelor.”

Știam cum e după traversade. Și eu trebuia să trag mai tare câteva zile după ele. Vibrațiile și trepidațiile fracturau coloanele de susținere, dilacerau mușchii și desfăceau în bucăți zidurile care musteau de limfă.

M-am ridicat de pe banca fierbinte a camerei de acuplare și m-am apropiat de zidul acoperit cu tegumente: 37,2 grade C. Și sudoarea acrișoară. Poate că ar fi trebuit să-mi ințiez rutina salvată cu greu? Să mă îndrăgostesc de Inga? Părea singura soluție pe putoarea și temperatura din jur — nu vedeam ce altceva aș fi putut face ca să îndepărtez mizeria acestei rezervări reciproce.

„Unde naiba e fanta pentru bibliodiskuri?” o întreb pe Inga, privind peste umăr.

Ea întinde mâna spre colțul camerei.

„Ai luat totul cu tine?” — mă întreabă în timp ce mă aplec și introduc diskurile în podea, unul câte unul. Nu-i răspund. O rezervare reciprocă înseamnă să aduci totul cu tine, întreaga colecție de bibliodiskuri cu experiențe trase în memo. La care noi adăugam și experiențele trase clandestin. Noi, cei ca mine, ca Inga și, cum aveam să aflu, ca Halldor. Mda… Un stoc de informații pe care îl strecuram din generație în generație pe sub nasul speciei dizolvante și al speciei sistem. Pe sub ochii lor scrutători, care ne aranjau rezervările reciproce și care ne conduceau.

Fanta din podea îmi înghite plăcile cu ADN de codificare a evenimentelor. Ca niște buze care clefăie. Eu sunt acum acolo, sub podea. Cum mă dau jos din patul în care n-am nevoie să mă odihnesc. Cum beau cafeaua de care n-am nevoie (o și ejectez după numai un minut, întreagă și nealterată). Cum depanez clădirile, chestie necesară în economia VENEZIEI 14. Cum mă acuplez. Cum mă uit la filme, cum comentez una și alta, cum mă uit la Supersonici. Mda… Cum mă uit la Supersonici.

„Sunteți pregătiți?” aud vocea din tavan. „Egor? Inga?”

Dau din cap, iar Inga se ridică și se îndreaptă spre fanta din colț, deșertându-și diskurile sub podea. Pentru o rezervare completă. Inga fragmentată, Inga etalată și absorbită de camera de acuplare, Inga de care — dacă aș avea chef — aș fi chiar în stare să mă îndrăgostesc.

Dar n-am chef. Și, de altfel, nici nu e timp pentru așa ceva. Camera se umple de zgomotele ritmice ale pompei de aburi, așa cum se întâmplă de fiecare dată când începe acuplarea. Pompa de aburi și ronțăiala ruginită a unui set de cilindri.

Reacția de dans urmează instantaneu. Reflex. Precum reflexele clădirilor.

Mă apropii de Inga. Și ea e vie doar acolo.

„Biologic, vrei să spui”, mă corectează ea. „Vii suntem cu toții, nu? Și, de fapt, nu asta e singura componentă biologică a tuturor speciilor?”

Vorbește bizar, preocupată să aranjeze hamacul de acuplare. Un amestec straniu de mișcări utilitare, parazitate de reacția de dans.

„Știu și eu?” o întreb. „Sunt unii care spun că aici, pe VENEZIA 14, ar fi niște tipi care sunt în întregime așa cum suntem noi doar acolo…”

„Între picioare, vrei să zici!” spune ea direct și se încruntă. Adică, a pescuit nu știu cum și nu știu de unde o rutină care îi permite să-și coboare plasticul argintiu al frunții până peste ochii exoftalmici. Și eu înțeleg ce înseamnă mimica asta a ei. Nici nu mă mir când reia: „Cum să existe niște tipi completamente bio? Numai niște tâmpiți pot să povestească așa niște idioțenii…”

Mda… Un mod ilegal de exprimare. Mda… De ce naiba să-mi anclanșez rutinele când ea reușește să mă surprindă la fiecare juma’ de minut? Inga e un pachet de date stocate clandestin, pe lângă coapsele alea de care v-am mai spus, și asta chiar că era ceva suficient pentru unul care gustase din informațiile interzise.

În locul pompei cu aburi, s-a auzit un ciocan pneumatic mixat cu vaierul ritmat al unei locomotive care frâna brusc. Reacția de dans s-a accelerat, iar eu am urcat în hamac. Uitând de mine, Inga uitând de ea… Ca și cum eram doi somoni agățați în năvodul unui trauler. Dar noi știam să depășim reacția de dans!

„De ce, adică, să fie unii în bio?” mă întreabă.

„Pentru că sunt implicate niște componente deosebite, pricepi?… Transmit, cu cel mai mare randament posibil, informația completă pentru un produs de concepție. Structură corporală, experiențe acumulate, scheme logice și tot restul… Informație curată în câțiva mililitri de lichid.”

Lichid — definiția standard: „substanță care se află într-o stare de agregare intermediară între starea gazoasă și cea solidă, care nu are formă stabilă proprie, ci curge sub greutatea sa, luând forma vasului în care se află.”

Mda… Lichidul seminal. Lichidul în care se cufundă coloanele de susținere ale VENEZIEI 14. Lichidul roșu care curge prin zidurile clădirilor. Lichidul de care trebuie să ne amintim și de care ei nu trebuiau să-și amintească.

„Dacă lucrurile ar fi stat așa, specia sistem ne-ar fi ameliorat și ne-ar fi făcut bio pe toți. Nu s-ar fi rezumat numai la clădiri. Ne-ar fi compus pe noi în bio…”

„Eu tocmai asta spun. Că specia sistem ar fi tras niște tipi complet în bio. Ameliorați. Bănuiesc că specia sistem ar fi creat o specie totalmente bio!” — subliniez eu, înregistrând reacțiile involuntare care aveau loc în propria mea arie bio, în afara controlului. Singurul lucru care ni se întâmplă în afara controlului.

O nouă schimbare de ritm. Numai că acum se aude și o voce ritmată care se chinuie să reproducă zgomotul generatoarelor termice din habitacluri. 37,5 grade C.

„O voce?” tresar, în timp ce bibliocervixul intern se ambalează în căutarea unor rutine care să integreze corect noua informație.

Reacția de dans persista și ne ducea mai departe, dar ochii noștri tremurau, arcurile și roțile noastre dințate vibrau, pompele de injecție pocneau, iar circuitele ne sfârâiau în vintre și sub piepții acoperiți de scuturi refractare. Mda… Mda. Vedeam direct, fără cabluri axonale sau alte acareturi, direct în circuitele memo ale Ingăi. Operam un desant în plină structură internă a Ingăi. Mda…

Nici ea nu reacționa mai strălucit. Obiectivele ei exoftalmice îi deveniseră mate sub fruntea de plastic, se acopereau cu uleiurile minerale fine pe care le deversau micropipetele craniene și se mișca de parcă ar fi fost fulgerată de miliarde de scurtcircuite care o ardeau.

„Pierduți de sub control, da?” a îngăimat Inga, distorsionat, alunecând spre tonuri transsonice. Lipsită de coulombi, asta era cu Inga! Lipsită de coulombi, scrâșnea rar: „Dar cu posibilitatea de a decide ei înșiși, nu-i așa?”

Bineînțeles că se referea la ei. N-avea cum să nu se refere la ei, câtă vreme făcea parte dintr-o clonă care stoca informațiile clandestin.

Ei — definiție standard: „pronume personal care definește un grup din care vorbitorul nu face parte.” În limbaj colocvial însă, ei erau cei despre care bănuiam doar cu ce se ocupaseră. Poate că din cauza lor mergeam la filme de care n-aveam nevoie? Din cauza lor beam ceai de care n-aveam nevoie? Din cauza lor ne acuplam fără să fie cazul s-o facem? Din cauza lor n-aveam voie să salvăm anumite rutine?

De unde dracusă știm ce se întâmplă de fapt și ce reprezentau ei ? De decis și de știut, asta era treaba speciei sistem!

Brusc, dizolvanții au schimbat din nou ritmul. O voce curată, rotundă, a umplut camera. Și nu mai era doar ritm. De fapt, ritm nu mai era aproape deloc. Unduiri ale vocii, limpezi ca lichidele gelatinoase care se scurgeau dintre zidurile dezafectate și bolnave ale VENEZIEI 14, limpezi ca lichidele care se scurgeau din unicele noastre componente bio. Debarcam direct în Inga, sunt sigur că asta făceam, aterizam printre culorile strălucitoare care-o acopereau. Rutinele mi se deflectau: ce-ar fi fost să mă dizolv în Inga?

Chiar așa! Ce-ar fi fost ca Inga să se dizolve în mine? Pentru că era clar: pieptarul meu de molibden devenise adânc și catifelat ca lichidul nutritiv în care se afundau coloanele VENEZIEI 14 — ăsta era pieptarul meu pentru obiectivele ei exoftalmice.

dizolvanții! dizolvanții! ei ne montaseră toată chestia asta ei se ocupau cu rezervările reciproce ei făceau mixajele astea bizare iar din poli opuși, cum eram noi doi, terestru și acvatic, dizolvanții ăștia împuțiți erau în stare să scoată cine știe ce hibrid cu performanțe îmbunătățite

Bibliocervixurile ne-au invadat cu informații, în timp ce camera de acuplare răsuna de vocea care interpreta Nessun dorma. Aria a început chiar în momentul în care am gândit că speciile dormeau întotdeauna în timpul traversadelor…

 

Aria a început chiar în momentul în care am gândit că speciile dormeau întotdeauna în timpul traversadelor. Excepție făcea doar specia sistem. Pe noi ne dezafectau, iar specia sistem rămânea trează.

23,00. Atât afișa bibliocervixul. Suprastructura Sagradei Familia era tăiată net. Dincolo de ea, lichidul nutritiv clipocea uleios. Negru și coroziv. Farurile cu halogen clipeau elastic. Blocuri de lumină portocalie se balansau pe suprafața apei.

Rămăseseră cam 50 de minute până la traversadă, așa că trebuia să mă grăbesc. Nu eram etanș, oh, nu! Nu eram nici pe departe așa cum era Inga! Pentru mine era obligatoriu să-mi plombez rosturile articulare cu benzi adezive: gâtul, umerii, genunchii — le-am înfășat în peliculele de grăsime trasă în folii late.

„Rezistă treizeci de minute la acțiunea corozivă a lichidului”, mă asigurase Halldor. „Ești sigur că ai locația Ingăi?” Am dat din cap că da. „Să nu bâjbâi prea mult, supa aia acidă o să dizolve peliculele mele, iar din tine n-ar mai rămâne decât o grămadă de metal ars pe fundul VENEZIEI 14.”

„Am locația Ingăi!” i-am spus, în timp ce controlam trusa de depanare cu care mă duceam de obicei la lucru. Am pus-o în sacul amniotic izolant și am încrețit buzele. Fără succes. Dar Halldor a priceput că doream să zâmbesc și buzele lui au bâzâit și ele. Ca să înțeleg că era alături de mine, cred că asta vroia să sugereze. Mda… Lucrul se înțelegea de la sine. Altfel, de ce mi-ar mai fi spus Inga despre el? Ea bănuia că dizolvanții erau pe urmele ei (stocarea clandestină de informații — ăsta era motivul!) și mă îndrumase spre Halldor.

Și uite că lucrurile începuseră să se lege. La numai două zile după rezervarea reciprocă, Inga dispăruse, cu produsul nostru de concepție cu tot. Dizolvanții puseseră mâna pe ea și acum o sugeau de toate informațiile din bibliocervixuri, inclusiv cele stocate ilegal; urma dezafectarea ei și a produsului nostru de concepție. La fel de logic, urma capturarea mea, prelevarea datelor din circuitele mele și, în final, dezafectarea.

Dar nu instinctul de conservare a fost cel care m-a făcut să plec din habitaclu într-o zi de duminică (rezervată absurd unei odihne de care nu aveam nevoie) ca să mă duc în Sagrada Familia, cea mai bolnavă dintre zone — cu scopul mai mult decât precis de a mă cufunda în lichidul hrănitor și coroziv al VENEZIEI 14, având asupra mea produse de contrabandă cumpărate de la Clariss. Nu! Nu instinctul de conservare mă făcuse să renunț la predica TV:

„Adevăr vă zic vouă! Luați dicționarele Webster în mâinile voastre și deschideți la pagina 238, versetul 20. Acolo veți găsi cuvântul drag nouă, tuturor, cuvântul definiție. Vă grăiesc din izvoarele circuitelor mele, cu puterea cu care m-a investit specia sistem și adevăr vă spun vouă: definiția este totalitatea însușirilor unui lucru! Definițiile sunt cele care ne fac să ne înțelegem unii cu alții și să transmitem mesaje între noi. Definițiile ne ajută să păstrăm nealterat sensul VENEZIEI 14! Ele sunt Dumnezeul insubstanțial care funcționează între noi!”

Deci: renunțasem și la predica asta, și la meciul cu Supersonicii din care văzusem doar fragmente în magazinul lui Halldor, dar nu pentru că mi-era frică pentru mine. Nu! Și țineți cont că nu-mi anclanșasem nici rutinele alea salvate cu riscuri, nu… Pur și simplu, ascultasem Nessun dorma de care habar n-aveam nimic, despre care nu știam ce înseamnă, dar care îmi deschisese bibliocervixurile larg, ca atunci când despicam zidurile în calitatea oficială de neurochirurg urban.

Deci: iată-mă ajuns la 50 de metri sub nivelul lichidului uleios, coborând de-a lungul coloanei musculo-osoase care susținea capătul periferic al străzii 35. Cu încă 150 de metri mai adânc, trebuia să se afle bula de aer care susținea baza pilastrului viu. Adică mă aflam la profunzimea dorită. Iar Inga era pe undeva prin apropiere, într-o locație aparținând speciei dizolvante. Și eu, Egor Stahl, eram obligat s-o găsesc…

M-am răsucit în lichidul uleios, mi-am scos scalpelul și am practicat prima incizie în tegumentul coloanei. Sângele s-a răspândit în volute cleioase, împânzind lichidul nutritiv, disecat în raze de lumina farului meu. Am plasat depărtătorul din clești de crab pe marginile tăiate ale pilastrului și am secționat mușchii, descoperind arterele groase de câțiva centimetri, le-am dat la o parte și am dezgolit osul uriaș, dur și alb.

Am găsit nervul coloanei de susținere. Ascuns într-un șanț săpat de-a lungul osului. Mi-am desfăcut sacul. Am scos dinăuntru cablul axonal și l-am atașat la receptorul primar de pe antebraț.

„Pipp Ian înscrie!” aud. Asta aud și-mi dau seama că trebuie să defazez. Sunt încă pe meciul cu Supersonicii, mai sunt 41 de minute până la traversadă și încă n-am dat de Inga. Defazez și, brusc, bibliocervixul mi se scaldă în baia de parametri și date; mda, încasez plenar structura vie înconjurătoare și văd camera în care zace Inga. Dezafectată.

Era la câteva zeci de metri în stânga mea, oarecum oblic în jos…

Înot în semiobscuritatea lichidului până când ajung să observ umbra paralelipipedică a locației în care se află Inga. înțepenită între două coloane coborând în paralel.

Mă desprind de cablul axonal și mă strecor printre bulele de gaz care urcă de la baza coloanei. Din câteva bătăi de picioare, mă lipesc de peretele musculos care se contractă ritmic. O nouă incizie, o nouă cuplare axonală și debușez vizual în mijlocul camerei, într-o magmă de detalii.

Inga dezafectată, pe patul din mijlocul încăperii. Genunchii de dulce ceramică, coapsele de plastic catifelat, bustul de porțelan strălucitor, buzele șirosturile articulațiilor din cauciuc unduios de Kalimantan… Mda… Era așa cum trebuia să fie!

Nenorocirea era cu holda de fire în care o așezaseră. Pe de o parte îi mențineau dezafectarea, ca să zic așa, pe de alta o sugeau afară din ea însăși, cu produsul ei de concepție cu tot, cu fragmente întregi din mine însumi, ca să fiu mai concret. Jigodii împuțite! O sugeau și mă sugeau afară din Inga!

„De asta poți să fii sigur”, a pulsat cablul axonal, iar eu recunosc instantaneu codurile speciei sistem. Vocea speciei sistem, amestecată cu corul de aminuri, osanale și aleluia din finalul predicii, bine mixate cu imnurile dedicate dicționarului Webster.

Nu știu dacă să-mi fie frică. Aș putea să mă sperii, dacă doresc. Cel puțin așa sună instrucțiunile din bibliocer­vixuri pentru astfel de situații și — v-o jur! — sunt informații legale, transmise elegant din generație în generație, odată cu respectul datorat definițiilor standard. Adică nu e vorba de ceva păstrat așa, pentru caracterul de lux sau din moft, nu! Așa ar trebui să reacționez, să mă sperii că am fost prins chiar de specia sistem acționând într-un mod nepermis.

Aș putea să mă sperii dacă aș avea chef. Dar nu am.

„Ce-i toată aiureala asta?” întreb. „Dacă era cazul s-o preleveze din ea însăși, s-o copieze și apoi s-o dezafecteze, de ce i-au mai oferit o rezervare reciprocă cu patru zile în urmă?”

A tușit sau a râs? Nu-mi dau seama precis, pentru că bibliocervixul îmi este inundat de aria cântată atât de limpede: Nessun dorma de Puccini. Circuitele logice mi se deformează și se amestecă între ele. Cauzalități absurde — la modul: genitorii mei au trăit o rezervare reciprocă pentru că eu m-am născut, și nu invers. Scheme inversate — la modul: eu nu m-am născut pentru că au vrut genitorii mei să aibă un produs de concepție performant, ci pentru că le-a plăcut excesiv de mult acuplarea (sau asta credeau ei!).

nessun dorma articulațiile de cauciuc lax ale ingăi unduioase și moi puccini

„Înțelegi ceva din chestia asta, Egor?” s-a suprapus vocea alunecoasă a sistemului peste curbele ariei și mi s-a părut că aud bubuitul dicționarului Webster, închis cu brutalitate de predicator.

„Bineînțeles că înțeleg. Bineînțeles!” răspund fără să pricep nimic de fapt, dar asta nu mă împiedică să nu încep o acțiune precipitată. Automată. „Atunci, dă-i drumul odată, băiete! Dă-i drumul!” reia specia sistem, râzând gros. „Pentru că dizolvanții vin s-o ia! Acum! Cu totul!”

Cum adică s-o ia? Nu erau deja în interior, cu firele lor? Nu recunoscuse chiar specia sistem că dizolvanții o sug afară din ea? Ce nevoie mai aveau de corpul său?

Dar asta nu prezenta importanță. Cablul axonal s-a umplut de date noi: adâncime, densitatea lichidului nutritiv, distanțe de parcurs, dar, mai ales, frecvența crescută a vibrațiilor coloanei de susținere. „Traversada?” întreb și afișez ora în bibliocervix. Nu. Nu era traversada. Încă 38 de minute până la traversadă.

„Înseamnă că dizolvanții coboară prin coloană!” se revarsă vocea sistemului prin cablul axonal.

„Pornesc!” spun cu voce tare și înghit o gură de lichid coroziv, plin cu enzimele care hrănesc Sagrada Familia. Aparatul fonator mi se prăjește, nu bag în seamă chestia asta, secționez grăbit peretele, sângele se revarsă în volbură în supa nutritivă, se amestecă cu bulele de gaz care bolborosesc de-a lungul coloanei și ajung, Webster știe cum, la peretele intern al camerei pe care îl sfâșii cu mâinile. Uitând de mine. Apa se revarsă înăuntru, vârtejurile de lichid coroziv mă scuipă în încăpere, exact în momentul în care ușile de pe celălalt perete se dau în lături.

Mă trezesc pe podea, lângă patul pe care se află Inga — interpus printr-un noroc chior între ea și cei doi dizolvanți care dădeau buzna înăuntru.

„Mai vreau informații!” strig, în mijlocul sorbului care creștea huruind în încăpere.

Cum să mai primesc răspuns? Cablul axonal pocnise ca o coardă de violoncel. Trebuia doar să mă grăbesc. Dizolvanții își reveniseră din uluială și dădeau să se repeadă la Inga, împiedicați de volbura de apă amestecată cu sângele coloanei.

Mă ridic, cu lichidul uleios șiroindu-mi pe trup și mă năpustesc asupra firelor care se înșurubează în corpul etanș al Ingăi. Le smulg, ele sfârâie în aerul umed, dar primul dizolvant se abate peste mine, trântindu-mă pe jos.

Ne trezim amândoi sub vârtejurile corozive. Concomitent, celălalt dizolvant se pornește să smulgă și el firele care se insinuau în corpul Ingăi. Stunk! Stunk! Stunk! — pocneau cablurile, ritmând vuietul apei care se izbea de pereții încăperii.

„Scalpel!” exclam înghițind încă o gură de apă și înfig în podea tăișul de oțel. Sfârtec, nu tai, sfârtec nenorocita de podea și descopăr canalul nutritiv al camerei, gelatinos, verzui — îl secționez brusc.

În limba latină — flatus. În limbaj prețios, se zice vânt. De fapt, s-a auzit o sinistră bășină (colocvial vorbind, conform definițiilor standard)care a expulzat enzime acide și magmă alimentară în vîltoarea acvatică, năclăindu-ne trupurile. În două-trei zile, din locația asta va mai rămâne doar un lințoliu de carne, vă asigur, mda… în orice caz, sper să n-ajung să văd cum mi se împlinește prezicerea. Pe moment, alunec împreună cu dizolvantul în incizia căscată în podea, prăbușindu-ne printre fibrele elastice și cleioase ale intestinului uriaș.

Primele scurtcircuite. Enzimele tubului digestiv atacă contactele bio și articulațiile permeabile ale dizolvanților. Apa sfârâie evaporându-se la atingerea conductorilor supraîncălziți.

Dizolvantul se mișcă din ce în ce mai anarhic și mai scârțâitor. Noroc cu peliculele lipidice de la Halldor! Țâșnesc de sub dizolvant și mă prăvălesc luat de valurile uleioase, până lângă patul pe care zace Inga.

„La dracu’ cu toate firele astea!” răcnesc și o apuc de talie, smulgând-o din noianul de cabluri și cad din nou, aspirat de șuvoi. Articulațiile ei pârâie, cauciucul care îi tapisează coatele și genunchii se dezlipește fâșii, conductorii zbârnâie. Cel de-al doilea dizolvant a dat să pună mâna pe noi, dar curentul acvatic care se revărsa de-acum pe ușile deschise, l-a absorbit afară din încăpere, izbindu-l de escalatorul coloanei.

„Exit!” spun și proptesc trupul inert al Ingăi în breșa din zid. O împing printre mușchii sângerânzi ai peretelui și apa începe să țâșnească pe deasupra ei, într-un jet care nimerește drept în mormanele de diskuri aglomerate pe zidul opus, zburătăcindu-le prin cameră.

„În mă-sa! Diskurile memo!” exclam, îmbrâncind-o pe Inga afară, în supa nutritivă, după care mă reped să recuperez ce se poate din plăcile ei. Știu deja că nu mai am cum s-o refac. În nici un caz n-o mai pot reconstitui în întregime, așa cum fusese în timpul rezervării reciproce.

Dar ce importanță are? Eu zic că n-are nici o importanță. Știu clar cum e ea, de fapt. Și al dracului să fie Webster dacă n-am s-o recuperez din memoriile paralele ale tipilor care o cunosc. Am s-o fac la loc, fir-ar al dracului să fie! La loc am s-o fac!

Mă înșurubez afară din cameră și caut trupul flasc al Ingăi; îl văd plutind între două ape, deviind coloanele de aer care bolboroseau din fundul calelor VENEZIEI 14.

O agăț cu cabluri axonale și încep să înot către suprafață. Ajung sub strada 35, mă strecor pe sub periferia Sagradei Familia, ies, o trag pe Inga pe tegumentul cald și elastic al suprastructurii, o târăsc câțiva metri și privesc de jur împrejur. Mda… Farurile oculare nu iluminau nici o siluetă, doar lichidul negru vibra ușor, dar asta se datora traversadei apropiate. Nu era nici un pericol momentan. De nicăieri.

Privesc în bibliocervix. 29 de minute până la traversadă. O salt pe Inga în spate și pornesc în viteză spre habitaclu.

Mda… O zonă mai sănătoasă. 36,9 grade C. Atât au pereții habitaclului meu. O cuplez pe Inga la tubulaturile care pompează heliu lichid cu exact 15 minute înainte de traversadă. Mă cuplez și eu, mda, mă cuplez și eu, așa cum îmi dictează rutinele bibliocervixurilor. Regula­mentul oficial al VENEZIEI 14. Regulament, adică unbreviar cu precepte obligatorii (sic!). Constataseră că, mai ales sfaturile bune, trebuiau să aibă un caracter coercitiv pentru a fi urmate. Mă rog…

Suprastructura tremura din ce în ce mai tare, iar eu ar fi trebuit să fiu acum în plin REM, bogat alimentat de bibliocervixurile de loisir. Ca și cum aș fi fost ei. De fapt, din câte date circulă prin cablurile secundare, aflu că ei, cei care își aminteau și care acționau compulsiv, obișnuiau să stea în REM o grămadă. Chiar și treji, nu numai în hibernare.

De asta ne dăduseră VENEZIA 14? De-asta ne lăsaseră pe cap o VENEZIA 14 care se îmbolnăvea, care curgea, care se infecta? Pentru că stăteau mereu în REM?

„Egor?” aud codurile speciei sistem.

„Specia sistem?” mă asigur.

Bineînțeles că nu răspunde întrebării și continuă, imperturbabil:

„Ai scos-o pe Inga, nu-i așa?”

„Am scos-o. E cu mine. În habitaclul meu.”

„Bănuiam.” Face o pauză. Apoi reia, poruncitor: „Ia-o imediat și vino aici! La mine!”

N-am răspuns imediat. Poate că mi se dizolvau schemele logice în apropierea Ingăi, deși, Webstermi-e martor, nu anclanșasem rutinele îndelung salvate de predecesorii mei. Și asta se întâmpla în ciuda faptului că ea era pe jumătate dezafectată, cu câteva articulații corodate și cu seturi întregi de diskuri lipsă.

Dezafectată—definiție standard: „stare lipsită de funcționalitate.” Deci: noi eram funcționali? Funcționali, adică serveam vreunui scop anume pentru care fusesem creați?

„La d-voastră?” întreb. „Chiar la d-voastră?”

„Chiar în sistemul central, băiete. Chiar în sistemul central.”

Mda… Circuitele raționale mi se recalibrează, biții s-au ordonat iarăși, ca și cum așteptau trecerea în revistă a unui general (de-al lor! — noi n-aveam așa ceva!) releele preformante au început să-mi funcționeze din plin și chestia asta dădea bine în mine. V-o jur!

„Dar în…” — privesc ora în bibliocervix — „…în 12 minute începe traversada!”

„O iei pe Inga și vii aici. Nu ți-ai dorit niciodată să fii treaz pe timpui unei traversade? N-ai fost niciodată curios să știi ce se întâmplă, de fapt, în timpul unei traversade?”

Acum, că mă gândeam la rutinele salvate, acum, că Inga era la doi pași de mine, chiar că mi se părea că avusesem această curiozitate. Dintotdeauna. Așa cum mă întrebam ce rost are repetarea perpetuă a definițiilor în zilele de duminică, așa cum mă întrebam de ce o dată pe an ne trezeam cu trei săptămâni libere pe trebuia să le petrecem în Sagrada Familia, sau aiurea, pentru refacerea unor forțe care nu ne părăseau nicicând. Mă întrebam despre toate lucrurile astea, dar, spre deosebire de Inga, nu cunoșteam nici un Halldor, nu cunoșteam nici un alt tip care să-și mai fi salvat rutinele, n-aveam curaj deci să vorbesc cu nimeni despre chestiile astea. Era vorba de probleme ilegale, nu? Era ceva pedepsit de Webster, nu?

Dar Inga era acum alături de mine, și lucrul ăsta mă făcea să doresc cu adevărat să știu ce se petrece.

Adică: eu și Inga, pe ce fel de VENEZIA 14 trăiam?

„Ba da. Vreau să știu cum e”, răspund după o pauză. “Dar ce garanții îmi dai că n-o să ni se întâmple nimic?”

Specia sistem a tușit: „Am nevoie de voi. Webster are nevoie de voi. Iar specia dizol­vantă e în stare să strice totul. Chiar totul.”

Specia sistem era un șmecher. N-am mai apucat să-mi planific un răspuns. Cablurile au început să-mi prelingă în bibliocervix aria lui Puccini, într-un mod insidios, ca și cum ar fi fost o rutină salvată clandestin.

„Nessun dorma. Nimeni nu doarme. Asta înseamnă în italiană, Egor!” — așa mi-a explicat sistemul. „Așa că vino aici!” a ordonat el, în timp ce softurile din habitaclu se cutremurau clinchetind. „În timpul traversadei care începe, nimeni nu va dormi.”

„În italiană… da…”, am răspuns fără să pricep nimic.

 

Italiană — definiție standard: „limba vorbită de ei într-o zonă denumită Europa, mai precis în partea sudică a acesteia, într-o peninsulă cu forma de cizmă. Limbă de origine: latină.”

Știam ce este limba latină. Aveam chiar și inscripții în latină pe anumite componente. Nu-mi era foarte clar ce înseamnă cizmă — legam termenul de cuvântul uzual pantof, nu pot să-mi explic de ce; cuvântul pantof, care, după cum știți, se referă la obiectele pe care trebuie să le cumpărăm în mod absurd, la fiecare trei luni, ca să le punem în picioare (definiția standard)fără să înțelegem de ce facem așa ceva.

Asta era mai puțin important. Mda… Acum era important s-o iau pe Inga în spate și să ies cu ea din habitaclu. Ceea ce și fac. Grăbit. Numai că, din stânga, aud un pârâit prelung, ca de cearșaf care se sfâșie. Pe tegumentul cutremurat al încăperii se rostogolește un tip aparținând speciei plutitoare și — al dracului să fiu dacă nu-i chiar Pipp Ian, de la Supersonici!—abia reușește să se oprească până să nu lovească rafturile goale ale diskurilor pe care avusesem grijă să le iau cu mine. Cioburile semisolide ale geamului se preling în cameră cu zgomot de meduze strivite, iar jigodia de Pipp Ian lansează spre mine un cablu incandescent de sudură.

Plonjez în hol, evitând în ultimul moment firul care sfârâie în aerul umed. Pipp Ian? Și el e pe urmele noastre? Dizolvanții? Plutitorii? Specia sistem? Chiar toți se interesează de Inga și de produsul ei de concepție în care sunt incluse informații din diskurile mele, cu rutine salvate cu tot?

„Sunt aici!” răcnesc, știind că specia sistem ascultă.

„Nu mai pierde timpul!” strigă sistemul.

Scalpel. Incizie rapidă în zidul exterior al holului. Urletul și contractura metalică a Ingăi, care tocmai încasează cel de-al doilea cablu incandescent, în timp ce geamurile care dau în stradă pârâie din nou, perforate de alți doi plutitori.

Ce nu știau ei și știam eu e că, la numai trei centimetri sub perete, se află artera uriașă care hrănește casa scărilor. Mă reped cu bisturiul și cu dinții în ea, o sfâșii, și un șuvoi gros de sânge se revarsă în cameră, azvârlindu-i pe plutitori pe podea. Zăngăneau plescăind în balta roșie care se întindea văzând cu ochii.

„Pornesc spre tine! În ce dracu’ vrei să ne bagi?”

„Mișcă-te mai repede! Lasă prostiile!”

Webster, Webster… Pentru tine fac ceea ce fac? Pentru tine să fi salvat rutinele ilegale? Și eu, și ceilalți? Deși ne spuneau duminica: „Ascultați doar vocile standard și totul va fi bine! Ascultați doar vocile standard, nu salvați altceva, și VENEZIA 14 vă va răsplăti, iar Webster va fi fericit că fiii săi respectă dicționarul!”

Mda… Așa ne ziceau. Și eu, acum, ignoram toate astea. Țopăiam în josul scărilor, târând-o pe Inga după mine și profitam de întârzierea zburătorilor, secționând tendoanele care rețineau ușile celorlalte habitacluri în tocurile cartilaginoase. Ușile se prăvăleau în urma mea, provocând un zgomot ca de ventuze pe holul umed de sângele care se scurgea din apartament. Mda… Asta făceam, Webster, asta făceam. Vreau să zic că mă năpusteam pe scări în jos fără nici un fel de răspundere față de preceptele pe care ni le băgau în cap duminica.

„Trei! Sunt trei zburători!”

„Nu erau singurii! Grăbește-te! În stradă te așteaptă cineva din partea mea!”

Asta nu era rău. Nu era rău de loc. Specia sistem trimitea un taxi, sau ceva asemănător, după mine, mda, ca să mă scoată din căcat, buun! — era prima oară când reușeam să înțeleg ce rost au mijloacele de transport pe care trebuia să le folosim periodic, conform rutinelor standard.

Din câteva salturi ajung în holul de la intrare care trepidează din ce în ce mai puternic, scrâșnind din încheieturi, ondulând ferestrele de membrană transparentă. Țâșnesc pe tro­tuar, lăsând urme de sânge pe tegumentul convulsionat și privesc dintr-o parte în alta.

Nu văd decât clădirile care zornăie și strada cu suprafața aidoma lichidului coroziv bătut de vânt. Aud un fâșâit venind dinspre bolta VENEZIEI 14 — un escalator autonom care se mișcă nefiresc de liniar în mijlocul suprastructurii. Taxiul? Ăsta era taxiul trimis de specia sistem?

O dâră rectilinie în urma sa.

„Prizele din zid! Desfă prizele blocului!” răcnește o voce din escalator.

Pricep instantaneu și-mi plonjez scalpelul în coloanele înguste care urcă de-a lungul zidului exterior. Lărgesc suficient de mult breșa, un jet de aer șuieră afară din prizele traheale, și tot ce e lumină aprinsă în clădire se stinge.

Mă răsucesc cu Inga în spate, ea zornăie ruginit, o iau la fugă — un cablu incandescent perforează membrana translucidă de la intrarea în bloc, balansându-se puternic în urma noastră. Miroase a păr ars și a plastic topit.

„Hai odată!” urlă tipul din escalator, abia reușind să acopere vacarmul provocat de suprastructura care huruie. Mă arunc asupra scării de pisică ce țâșnește din aparatul trimis de specia sistem. Zbor? Zbor? Ca Pipp Ian? Ca și cum aș fi un Supersonic în plin meci? Simt mișcarea ascensională care îmi frânge brațele pe care scrie EGOR STAHL — TUNGSTEN INVICTUS, îmi frânge brațele pentru că Inga cântărește 800, 900, 1000, 1100 de livre, după cum afișează bibliocervixul.

Un alt cablu încins șfichiuie aerul în urma mea, proiectându-și lumina albă pe fundalul zidului exterior al clădirii peste care șiroiește sângele. Se revarsă, purpuriu și strălucitor, uleios și cald, prin fereastra spartă a habitaclului meu.

În sfârșit, cei trei zburători decolează și ei în urma noastră — acea mișcare elegantă cu care se aruncă oblic când plutesc sub panouri în timpul meciurilor… Ce folos? Escalatorul vibrează brusc printre blocurile care se clatină, înșurubându-se ca un burghiu spre centrul VENEZIEI 14. Spre sistemul central. Apuc să mai văd, cu coada ochiului, Sagrada Familia, piața CENTRUM, fundătura Norwalk și magazinul Clariss, unde probabil că Halldor e în plin REM.

 

„Ambisex… ambisex… Da! Ăsta-i cuvântul. Mental, erai ambisex, până s-o fi cunoscut pe Inga. Ea ți-a revelat conștiința de sex, cum s-ar zice. Din cauza ei, ești mascul, ca să zic așa.”

conștiința sexului cuvinte de clasificat ieșite din domeniul definițiilor standard adică vroia să-mi spună că, deși nu anclanșasem rutina de care clona mea era mândră, eu tot căzusem în plasa ei,aingăi? vroia să-mi spună că toată treaba asta era mascată de ei? pentru ei? webster știe…

Mi-a spus chiar că picioarele femeilor după care mă uitam prin Sagrada Familia nu erau dovada peremptorie a faptului că aș fi avut vreo conștiință de sex. Nu. Chestia asta semnifica doar că definițiile și rutinele standard funcționau la parametri normali. Adică eu, Egor Stahl, eram un tip care făcea parte din media semnificativă d.p.d.v. statistic.

Am încercat să-mi încrețesc buzele. Să zâmbesc. Nu mi-a reușit, iar specia sistem n-a dat nici un semn că ar fi înțeles ce aveam de gând.

„Sunt un tip în parametri medii”, zic. „De ce aveau nevoie de informația din bibliocervixul meu?” — de fapt, de ce aveau nevoie de mine și de Inga, așa ar fi trebuit să întreb, dar specia sistem pricepe rapid unde bat.

„Dizolvanții aveau nevoie de produsul vostru de concepție. Și eu aveam nevoie de produsul vostru de concepție. Și Webster. Separat, sunteți, amândoi, niște indivizi obișnuiți. Amestecați însă…”

Nu termină fraza. Mda… Ameste­cați, eu și Inga meritam să declanșăm un conflict între specii, cu amenințări, cu declarații oficiale beli­coase și cu ambuscade… Din ziarele pe care ne obligă să le citim în pauza de care nu avem nevoie în timpul programului, am aflat că în situații similare, pe ei i-ar fi animat o tresărire de orgoliu.

Orgoliu — definiție standard: „stare de spirit caracterizată printr-o autoapreciere care depă­șește media, rezultând într-un tipic de comportament limitativ în ceea ce privește relațiile cu semenii.”

Dar eu nu știam cum se manifestă orgoliul. Specia sistem spusese ferm: „Ești un tip obișnuit.” Așa spusese, și treaba nu avea cum să mă deranjeze. Dar rutinele salvate cu prețul unei consecințe punitive din partea lui Webster? Astea nu dovedeau, totuși, că…?

Privesc la trupul moale și zbârcit, menținut în viață de perfuzii și de extractoare de oxigen. Un trup din carne și oase, din creștet până în tălpi. Asta era specia sistem. Și tot asta era chestia în care Inga nu credea, considerând-o absurdă. Dar, și ea, era o tipă obișnuită.

„Bine”, zic. “Specia dizolvantă ne-a scăpat din mână. Suntem la tine acum. Și la Webster…”plusez eu, ca să văd reacția speciei sistem.

El doar răsuflă adânc și ridică din umeri. Un individ obosit, care nici ochii nu și-i mai poate ține dechiși ca lumea.

„Sunteți la mine. Și la Webster.” — aprobă el și face un semn plictisit. Mâna lui descărnată. Uscată. „Și ăsta e un lucru bun.”

Iată o întorsătură de frază folosită în predicile duminicale. Te pomenești că specia sistem e chiar Webster? Îmi face semn că nu și zâmbește. Lui chiar îi reușește figura, în timp ce eu bâzâi neputincios din colțurile buzelor.

„VENEZIA 14 e tare bolnavă, nu-i așa?” întreabă.

Dau din cap că da.

„VENEZIA 14 e ca noi, înainte să inițiem politica traversadelor”, gâfâie sistemul. „Exact ca noi. Bolnavă. Obosită. Infectată. Plină de cancere.” Îmi arată pe fereastră umflătura violetă care atârnă, uriașă, în vârful Turnului din piața CENTRUM, la câteva mile depărtare.

„Mda… Mai ales Sagrada Familia. Mai ales Sagrada Familia e foarte bolnavă.”

„Nici nu se putea altfel.” Își țuguie buzele și mă privește cu ochi lucioși. „Așa s-a petrecut cu noi, așa trebuia să se petreacă și aici. Dar, așa cum am construit VENEZIA 14 din resturile noastre bolnave de cancer și septicemie, așa și VENEZIA 14 va putea să…”

Se oprește și se holbează la mine. Oooh! Cum îl mai înțeleg! Pricep, Webster, zău că pricep. Pricep la fel de ușor ca atunci când definițiile clare din dicționarul tău îmi perforează bibliocervixul! Pricep la fel de bine ca atunci când încasez preceptele standard! Fără să crâcnesc, vreau să spun.

„Aceasta este ultima traversadă”, reia sistemul și-mi face cu ochiul. Știu ce semnificație are gestul. Am aflat din jurnalele de actualități, pe vremea când credeam că ele, jurnalele, nu-mi folosesc la nimic. Acum deduc însă că toate lucrurile alea pe care le repetam absurd prin VENEZIA 14, fără scop aparent, după cum credeam noi, erau tot niște rutine salvate, de fapt.

Rutine salvate pentru ei. Prin noi.

„Aceasta este ultima traversadă. Iar eu am o misiune de îndeplinit. Știi ce înseamnă asta?” Webster, Webster, bineînțeles că știam ce înseamnă toată chestia asta! Specia sistem este însă redundantă și nu se lasă până nu-mi explicitează.

„Voi doi sunteți mesajul, tu și cu Inga. Structura voastră mentală și corporală codifică întreg planul după care trebuie să acționez…” Face o pauză, își drege vocea și se întinde între recipientele cu soluții lăptoase. „Suprastructura VENEZIEI 14 este materialul trebuincios pentru resintetizare. Așa că produsul vostru de concepție și VENEZIA 14…”

Nici nu-l mai ascult. Mă ridic și fac câțiva pași în încăpere. Sistemul central era sigilat, dar ferestrele grele, din fibre umede translucide, lăsau să se vadă pe jos, pe străzi, un furnicar de indivizi agitați.

„Am nevoie de produsul vostru de concepție…” îl aud.

„Adică, de Inga”, mă răsucesc eu spre el.

„Da. Acum, am nevoie de Inga.”

produsul de concepție care se umflă în trupul ei de ceramică, porțelan și cauciuc, absorbind informații, sudându-se singur, stabilind contacte staniolate eu și inga într-un singur obiect eu și inga care sumăm, separat, mesajul

„În ce fel ai nevoie de Inga?” îl întreb.

„Trebuie s-o citesc, ca să descopăr în ea produsul de concepție. Apoi îl voi citi și pe el, pentru a descoperi instrucțiunile. Instrucțiunile de colonizare post-traversade.”

Rutinele mi-au patinat în gol. Schemele se diluau, defectându-mi schemele logice. Webster ne făcuse cadou definițiile. Webster ne făcuse cadou comportamentul standard. Noi ne bucuraserăm când aflaserăm că putem salva rutine ilegale și că putem evolua în afara codexului cu precepte obligatorii.

Adică, le fusese frică de ieșirea noastră din definiții? Le fusese frică de cuvintele noastre care nu mai respectau sensul lor inițial? Adică definițiile ne restrângeau capacitatea de comunicare? — Webster, Webster Über Alles, de ce ne-ai tras în piept? Tu chiar n-ai știut că mie, de pildă, o să ajungă să-mi placă picioarele cucoanelor din Sagrada Familia, chiar dacă nu era cine știe ce de capul lor? Chiar n-ai știut că o să cad în plasa Ingăi, fără să-mi anclanșez rutinele salvate?

Câte lucruri îți puteau scăpa de sub control, Webster?

„Câte lucruri pot să-ți scape de sub control, bătrâne?” întreb sistemul, cu o nuanță de insolență în glas.

Nu-mi răspunde. Zgomotele din stradă s-au întețit brusc. Un nor de plutitori coborâse între ceilalți indivizi ai speciilor. Arătau cu toții spre zidurile de mușchi fierbinte ale Sistemului central, care vibrau constant, sub efectul traversadei. Și, al naibii să fiu dacă mai dormea careva în toată VENEZIA 14! Nimeni nu dormea, erau avizi cu toții să vadă continuarea plotului în care intraseră în necunoștință de cauză, Webster! Din cauza ta și numai a ta, Webster!

„Câte lucruri pot să-ți scape de sub control, bătrâne?” întreb iarăși.

„Multe… multe lucruri… uite: definițiile astea chiar… crezi tu că au rămas stabile, așa cum am dorit la început? Voi vorbiți azi într-un fel, cum să spun, defazat de Websterul inițial… Mda… Defazat, ăsta-i cuvântul.”

Și ăsta era un noroc pentru noi, îmi zic. Între noi începuse comunicarea din cauza asta, deci! Deci! DECI!

„Cât este ceasul?” întreabă sistemul brusc.

Privesc în bibliocervix: „0.30 a.m.”, îi răspund.

„Încă cinci ore și o să ieșim din cutia asta”, șuieră sistemul, ostenit.

„Spune-mi,” reiau, ”ce înseamnă s-o citești pe Inga? Ce înseamnă să citești produsul nostru de concepție?”

„A citi înseamnă a descompune.”

 

Ce fel de profet ai fost, Webster? Sau ce fel de Dumnezeu, sau ce fel de autor de dicționar ai fost, dacă ți-ai imaginat că poți crea VENEZIA 14, numai pentru ca voi să renașteți din cenușa cancerului, infecției și artrozelor ei? Spune-mi: la ce te-ai gândit când ai scris toate definițiile alea? Ai crezut că ridici un Turn Babel în oglindă?

Traversadele s-au terminat și noi am ieșit în deșert. Ne-am revărsat afară din VENEZIA 14, zburătorii s-au înălțat elastic, planând ca sub panouri în timpul meciurilor, tereștrii s-au strecurat pe solul fierbinte care pulsa în mase de aer călduros, acvaticii s-au cufundat de-a lungul uedurilor în căutarea bălților de apă fierbinte.

Iar eu răscoleam în fișele de personal, după traiectoria existențială a Ingăi. Câtă lume cunoscuse? În ce împrejurări? Cu cine lucrase? Ce proiecte elaborase? Bâjbâiam în toate bibliodiskurile pe care erau dispuși să mi le dea la îndemână, ca s-o reconstitui.

În timp ce din sistem mai rămăsese doar o halcă inertă de carne. Sângerândă. De nereconstituit. Și, mai ales, incapabil să-i mai reconstituie pe ei. După chipul și asemănarea noastră.

„Tu nu vii?” m-a întrebat Halldor, amestecând cu pămătuful în ceașca plină cu ceai verde. Himalaya- Darjeeling, din provincia Yunnan.

„Numai puțin. S-o reconstitui și pe ea, nu? N-a fost și ea dintre cei care au salvat rutine?” Lui Halldor i-a reușit zâmbetul. Așa că nu mai era nevoie de cuvinte. Cu toate astea mi-a spus:

„Mda. A salvat rutine. Dar acum avem de îndeplinit o misiune.” A mai zâmbit o dată și s-a ridicat de pe scaun, ferindu-se de picăturile de puroi care curgeau din tavanul magazinului.

o misiune pământul parcurs în lung și în lat de ființe din metal, plastic, cauciuc și ceramică ființe care nu dormiseră decât în timpul traversadelor pământul care redevenise ceea ce fusese dintru început atingând scopul pentru care fusese creat

Să fie stăpânit de inteligența minerală, Webster!Nepoluat de bio sau de indivizi care să aibă nevoie de somn!

Așa să fie, Webster!

 

 

Sebastian A. Corn (n. 26 martie 1960, București), pseudonimul literar al lui Florin Chirculescu, este un scriitor de science fiction din România. A publicat primele texte în 1993, într-o revistă de sci-fi care a suscitat pasiuni și controverse în anii 1990: JSF. La scurt timp după debut, a primit numeroase premii și mențiuni literare (aproape 40), dintre care cele mai importante au fost Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995 și Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul “Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine.”

A publicat nuvele și povestiri în revistele JSF, Anticipația și Nautilus. A fost redactor-șef al revistei Nautilus și al unei pagini săptămânale de sci-fi în Curierul Național în 1995. A publicat cinci romane sub pseudonimul Sebastian A. Corn și alte trei sub alte nume. Pentru ultimul dintre romanele sale, “Imperiul Marelui Graal”, i s-a decernat premiul Vladimir Colin în 2006. În viața de zi cu zi, este chirurg toracic. În afara scrierilor literare, a publicat articole de medicină socială în revista Tinerama.

Sub pseudonimul “Patrick Herbert” a publicat, la editura Nemira, “Dune 7: Cartea brundurilor”, o carte care se voia plasată în universul Dune și care capitaliza pe loialitatea fanilor seriei Dune a lui Frank Herbert. Majoritatea cititorilor acestei cărți încă cred că această carte a fost publicată de unul din fiii lui Frank Herbert (Brian Patrick Herbert), însă, evident, acest Dune 7 nu are nici o legatură cu seria Dune.