Nud Pictografie 42-38 cmde Rodica Bretin

 

Îi pândeam din ascunzişul meu şi mişcările, aceleaşi, perfect sincronizate, nu încetau să mă uimească. Nici o şovăire, nici o greşeală… — dar Shaba veghea. Din depărtare părea că palpită, împroşcând cu pete roşii, sinistre, făpturile care furnicau în juru-i. Palizi, cu trupurile învineţite de frig şi lovituri, bărbaţi, femei, copii adunau neosteniţi lemne şi bolovani, construind nişte cuiburi ciudate. În fiecare, Shaba depunea câte un ou din care nu ştiam ce va ieşi, căci nu văzusem vreunul deschizându-se. Însă pădurea, râpele erau pline de culcuşurile ouălelor stacojii. Iar spectrele mute, mânjite de noroi trudeau la mereu altele…

Unii îmi fuseseră vecini, prieteni ori numai cunoscuţi, cu vreo trei mă duşmănisem aprig — acum, din toate, nu rămăsese decât mila, spaima. Iar mai încolo, între tufele de ferigi, scăldată în sudoare, Wanda se căznea să rostogolească o buturugă.

Wanda mea.

Crescusem împreună în liniştea de o monotonie obsedantă a oraşului de munte, pierdut în mijlocul pădurilor şi în somnolenta, sacra nepăsare a celor mulţi pentru universul de dincolo de hotarele banalei lor existenţe. Un oraş cu trecut, prezent şi viitor perfecte, fără o fisură, fără o pată. Cea mai bună dintre lumi.

Până într-un amurg de vară, când zeci de fulgere au spart cerul în ţăndări şi un ţiuit prelung, străpungând timpanele, ne-a făcut să dăm buzna afară din case. Bolta era ca de sânge, iar pe străzi şi în pieţe zăceau nişte conuri mari, roşii, apărute de nicăieri. Lângă fiecare se adunaseră câţiva curioşi, însă nimeni nu îndrăznea să le atingă, să vorbească măcar.

Şi brusc, ca la un semnal, conurile au început să radieze lumini orbitoare, iar în vârful lor şi-a deschis pleoapa giganticul ochi purpuriu… Am văzut chipurile oamenilor crispându-se, devenind măşti pământii, inexpresive. Apoi, cu aceeaşi strălucire năucitoare, conurile au plutit spre pădure, urmate în tăcere de cortegii după cortegii de umbre. Orele se scurgeau, se târau ca nişte veacuri. Numai când oraşul a rămas pustiu am început să strig, de neputinţă, de disperare. Eram singurul care scăpase — de ce eu? Îndurarea sau osânda Sorţii? Dar asta m-am întrebat mai târziu, mult prea târziu.

Săptămâni întregi am trăit, am dormit, am visat cu Moartea alături, furişându-mă în preajma sutelor de nenorociţi mânaţi de migraţia neînţeleasă a conurilor. Fiecare Shabă îşi avea teritoriul său — dacă se apropiau prea mult, cei în puterea lor se sfârtecau cu unghiile, cu dinţii, lăsând pe câmpul de bătaie numai leşuri sângerânde. Fără sclavii lor umani conurile încremeneau, cu ochiul stins, preschimbându-se în mormane gelatinoase ce răspândeau o duhoare de smârc. Până şi ouăle lor plesneau în cuiburi, înnegrite, putrede — totul fusese pentru nimic ori poate că aşa trebuia să fie.

Luni la rând am încercat să dau de Wanda, mereu cu gândul că aveam s-o aflu printre cei rămaşi pradă corbilor, printre cei care rătăceau alungaţi de Shabe doar pentru a se hăitui unii pe alţii, fără îndurare, fără istov. Şi, într-un târziu, o găsisem: o sălbăticiune, fără amintiri, fără speranţe, slabă, aproape sheletică sub veşmântul de plete slinoase, nemaisimţind, nemaipricepând decât durerea.

Privirea Wandei, frântură de neant, geamătul când un ciot de lemn i-a sfârtecat palma…

Un salt al meu, încă unul şi piatra a ţâşnit ca un blestem spre mijlocul luminişului.

Un plesnet, un bolborosit: cu ochiul sfărâmat, Shaba se năruia într-o movilă informă. Oamenii se opriseră, iar pe chipuri începeau, ca după un îndelung îngheţ, să le apară sentimente încă neclare. Au venit spre Shabă, şovăitori, atingând-o într-o mângâiere timidă. Apoi, deodată, iadul: răcnete, nebunie, ură. M-au împresurat, cu degetele răşchirate aidoma unor gheare şi, până să îmi vin în fire eram la pământ, sub o viermuială de trupuri ce luptau să ajungă la mine.

M-am zbătut ca turbat, am lovit, zdrobindu-le oasele, împotrivirea — şi am izbutit să mă ridic. Însă avântul, furia mi-au pierit de parcă n-ar fi fost: înaintea mea Wanda tremura toată, ca într-un delir. Nările îi fremătau, coastele îi împungeau pielea, întinzând-o, sânii îi atârnau de cuşca pieptului, conuri murdare, grele ca plumbul.

După atâta timp, aşa de aproape, tulburător de femeie… Ceilalţi aşteptau cu ochii lărgiţi – martori nechemaţi la nefireasca-ne logodnă – Wanda răspândea un iz aspru, aţâţător, n-o mai văzusem niciodată aşa, şi nu puteam, nu voiam să fug, doar Shaba era moartă, domnia ochiului roşu se sfârşise!

Însă pletele Wandei se-nvolburaseră — puhoi sângeriu —, buzele-cheaguri se deschideau, se arcuiau…

S-a sfârşit!! am dat să urlu, pe când — Wanda? Shaba? — se arunca asupră-mi, înfigându-şi dinţii, unghiile, tot mai adânc, stăpânindu-mi zvârcolirile mute sub strălucirea amurgului roşu…

 

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Din 1982 locuieşte în Bucureşti.

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă – Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa – 1998) şi Milano (Italia – 2002).

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie).

A publicat opt volume personale de beletristică (într-un tiraj total de 200 000 exemplare):

„Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006 – ed. II, revizuită).