Acvatica 1 Pictografie 60 - 75 cmStrăinul fu introdus în fastuasa sală a tronului. Suveranul tuşi amabil şi îi făcu semn omului să se aşeze pe covor.

– Bun venit, tinere călător, spuse Prinţul. Fii binevenit în ţara marelui Prinţ Luzo!

Apoi, coborând destul de sprinten cele trei trepte, prinţul adăugă: “Îmi permiteţi să vă pipăi veşmintele? Sunt autentice, de bună seamă…”

Străinul era însă înveşmântat simplu, în haine obişnuite dar noi şi, am putea adăuga, deosebit de curate. Nu acelaşi lucru se putea spune despre straiele înalţilor dregători şi ale doamnelor de la curte. Deşi curtenii purtau care mai de care haine bogate şi bijuterii scumpe, de pe dedesupt, pe la mâneci sau poale se îţeau rufe vechi şi sărăcăcioase, şube butucoase de grăjdari, îţari suflecaţi, scurte de postav prost şi gulere galbene şi roase, iminei fără talpă… Şi, ori de câte ori unul dintre miniştri sufleca cu fereală cracul de brocart greu al pantalonului pentru a se scărpina de purici, îndată se vedeau, pentru cine avea ochi, mulţime de găuri sărace şi petice puturoase… Chiar şi de sub mâneca anteriului împărătesc se putea zări un capăt zdrenţuit dintr-o cămeşe de piele. Pe lângă hidoşenia dedesupturilor, fiind în luna lui Cuptor, întreaga curte năduşea din belşug sub mulţimea de ţoale: la unii chiar câte trei veşminte unul peste altul.

Prinţul Luzo din Luzo pipăi cu încântare lucrătura sănătoasă a meşterilor braşoveni şi-l întrebă cu fereală pe călător dacă mai purta şi altceva pe dedesupt.

– Deşi sunt străin de aste meleaguri, răspunse omul, cred cu tărie că luna lui Cuptor este peste tot luna lui Cuptor. Hainele aste sunt prea călduroase pentru un voinic întreg ca mine şi nevrednice faţă de bogatele veşminte daurite ce purtaţi atât măria voastră cât şi prea cinstiţii curteni. Oricât de puţin la minte oi fi eu, mă iartă măria ta, însă nu-i lucru curat în astă împărăţie!

Aici principele zâmbi încurcat, tuşi de două ori şi spuse:

– Dacă vei odihni la noapte aici, atunci vei vedea şi singur. Iară de vei pleca, să pleci cu bine. Sfatul măriei mele e să nu crezi, cât vei sta aici, în tot ceea ce vazi…

Spunând toate aceste lucruri, prinţul se trase înspre odăile domneşti iar călătorul se trezi lăsat de capul lui. Colindă el mult prin cetate, cercând să cumpere o samă de lucruri mărunte, pentru muiere şi plozii lăsaţi acasă. Pretutindeni însă, cinstiţii negustori îi ofereau averi şi odoare scumpe în schimbul pârdalnicelor sale de straie. Până la urmă, îl birui pofta şi cumpără de la un bătrân negustor armean o frumuseţe de mantie împărătească, o căciulă de samur, şiraguri de nestemate, brâuri de mătasă, haine lucrate cu fir de aur şi argint, în schimbul ţoalelor cele simple. Străinul cugetă mult dacă să primească schimbul şi stărui de două ori cu vorbe asupra negustorului, că adică se păcăleşte dând nestemate pe aba şi mătase pe postav.

– Am bătut palma, fii dară sănătos!, spuse însă negustorul, uitându-se încruntat la un ceasornic. Da’ să nu-mi vii pe urmă mâine mata la mine zicând că te-ai răzgândit!

– Mare e ograda lui Dumnezeu şi în ea vieţuiesc alături şi învăţaţi şi oameni ca mine dar şi din cei săraci cu duhul!, se cruci omul nostru, fără să priceapă obiceiurile prosteşti ale oamenilor din cetate. Să se răzgândească? Când dăduse inul pe brocart şi opincile pe cizmuliţe cu nasturi?!

– Dea Domnul ca stăpânul nostru să nu se culce încă, grăi pentru sine negustorul, mai cătând o dată îngrijorat şi la acele ceasornicului din turnul Primăriei. Apoi se apucă în grabă să încuie hainele tocmai cumpărate de la călător.

Străinulridică din umeri şi se depărtă. O pală de vânt tocmai aduse răcoarea nopţii şi dintr-o dată casele şi palatul şi primăria cu ceas cu tot se mistuiră ca prin minune, iară omul se trezi gol-goluţ cum l-a făcut mă-sa, zgribulit în răcoarea care se lăsase. Străinul se trezi dintr-o dată pe un câmp mare, plin de oameni îmbrăcaţi aproape toţi în zdrenţe. Câte unul părea să semene cu câte-un dregător dintre cei întâlniţi mai devreme la palat, doar că acum straiele erau umile… Îl recunoscu pe negustorul armean îndată, căci tocmai se inveşmânta cu straiele braşovene cumpărate.

– Se vede dară că măria sa a adormit mai devreme, gemu negustorul, îmbrăcându-se cu greutate. Bine că am apucat să fac rost mai întâi de hainele astea!

Calătorul sări la gâtul negustorului, să ceară îndată hainele cele vechi îndărăt.

– Tot ce-ai văzut în cetatea nostră e izvodit de mintea prinţului nostru, îl desluşi atunci bătrânul negustor. Case, castele, veşminte, bogăţii şi bucate sunt toate aşa cum vrea bunătatea prinţului. Şi el nu se zgârceşte şi ne dă din toate, din belşug, din rodul minţii sale. Îndată ce adoarme însă, puterea i se sleieşte şi totu’ se spulberă de parcă n-ar mai fi fost. Până a doua zi, când prinţul se deşteaptă iarăşi, îndurăm frig şi foame pe câmpul acesta. Când măria sa face ochi, de-îndată apar la loc casele, straiele scumpe şi lucrurile bune de mâncat, pe care le primim după dorinţă, fără nici o trudă… Noroc cu străinii, care ne mai vând haine adevărate, numai bune să-ţi ţină noaptea de frig şi de acoperiş. Cele vechi ale mele abia se ţineau, că le aveam de când eram fecior. De atunci le port, noaptea de drept şi ziua pe dedesupt, să nu mi le ia vreun fur.

După ce-l lămuri că, după lege, târgul fusese târg şi că străinul făgăduise să nu mai ceară înapoi bunurile sale, negustorul se îndură de goliciunea lui şi zise: “Ascultă, eu n-am moştenitori. žine deci hainele mele cele vechi şi zi bogdaprosti! Aşa ai să te arăţi cuviincios lumii până mâine dimineaţă.”