1989-gramescu-m-moara-de-apa-ed-cartea-romaneascaAnii ’80 au însemnat pentru Mihail Grămescu o perioadă care i-a consolidat faima dobândită cu volumul de debut. Au văzut lumina tiparului „Nike”, „Anomia”, sau „Cântecul Libelungilor” – cel mai cunoscut şi mai premiat text al autorului-, în reviste şi antologii prestigioase din ţară şi din străinătate.

Paradoxal, majoritatea textelor de succes publicate în acea perioadă  nu se regăsesc în al doilea volum al autorului. „Moara de apă” (1989) cuprinde texte a căror latură fantastică este subtilă şi în care SF-ul este aproape absent. Privită în ansamblu, cartea este una de mainstream, gen la care însuşi autorul şi-a afirmat apartenenţa.

Dacă „Aporisticon” s-a făcut remarcat prin pastile care concentrau, fiecare, esenţa unui întreg univers, „Moara de apă” conţine texte de largă respiraţie, cu intrigi complexe şi idei dezvoltate până la deplina lor maturitate. Volumul se deschide cu „Cătuşa timpului”, o povestire care ridică problema relativităţii vârstei. Îndrăgostit de o colegă de şcoală, protagonistul descoperă că aceasta se simte atrasă de tatăl lui. Dezlegarea ciudatei pasiuni este oferită de ceasul proiectat de acesta din urmă: el nu prezintă curgerea reală a timpului, ci vârsta sufletească a celui care-l poartă. Prin urmare, el reorganizează societatea nu după arbitrarul vârstei biologice, ci pe baza unei componente mai profunde, intangibile, dar care generează atâtea drame neînţelese.

Nuvela „Înfrigurare” este structurată în conformitate cu diferitele etape din viaţa unui tânăr. Ea porneşte din copilăria acestuia, în care el ia pentru prima dată contact cu elementele unei ciudate invenţii a defunctului său bunic. Adolescenţa şi maturizarea se circumscriu unor episoade reprezentative – prima iubire, pasiunea pentru box, angajarea pe un şantier – prezentate în paralel cu devoalarea vieţii strămoşului. Savant pasionat, acesta făcuse o serie de experimente cu metale radioactive care, aparent, alteraseră curgerea timpului în propria viaţă. Pornit pe urmele misterelor ascunse de bunicul său – decedat în floarea vârstei – protagonistul ajunge să copieze inconştient viaţa acestuia, până la înfruntarea paradoxului temporal.

„Mura” aduce în discuţie tot problema relativităţii curgerii timpului. Aici, protagonistul este acostat de o străină care pare a-l cunoaşte şi pe care el o va reîntâlni ulterior. La momentul celei de-a doua întâlniri asistăm la imaginea în oglindă: el o cunoaşte pe femeie, iar ea îl consideră un străin. Nesincronizarea poate fi explicată doar prin acceptarea unei curgeri opuse a timpului în privinţa celor două personaje, trecutul unuia fiind viitorul celuilalt. O idee similară este adusă la lumină şi în povestirea „Întâlniri matinale”, numai că aici cele două persoane trăiesc în lumi paralele similare, care se suprapun în dreptul vieţii celor doi. Traseul identic pe care ei îl parcurg de acasă la serviciu şi intersectările cotidiene constituie singura punte de legătură între cele două lumi sortite, în rest, să rămână inaccesibile una alteia.

Povestirea care dă titlul volumului apelează la recuzita clasică a genului fantastic: un sat netrecut pe vreo hartă, departe de rutele obişnuite, în care protagonistul îşi găseşte iubirea vieţii. Personajele misterioase întâlnite acolo par a cunoaşte secrete periculoase despre iubirea lui, pe care nu i le pot împărtăşi în mod direct. Ele apelează, fireşte, la avertismente vagi, greu de interpretat şi de luat în serios. Revenirea acasă îl pune pe protagonist în faţa unei curgeri nefireşti a timpului – unul dintre pasagerii alături de care călătoreşte ţine în mână cartea „Moara de apă”, pe care el o va scrie după experienţa din sat. Povestirea trimite astfel spre basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi a sa curgere diferită a timpului.

Singura povestire eminamente fantastică este „Galionul de Aur”, care prezintă oglindirea societăţii noastre în lumea acvatică. Piraţii care au colindat oceanele lumii capătă chipul unor vietăţilor marine plecate să jefuiască epavele. Scopul este acelaşi: căutarea aurului – verde în cazul de faţă. Ca orice legendă despre piraţi, aceasta include o creatură mitologică – un Moby Dick/kraken/şarpe-de-mare care bântuie visele aventurierilor. Dornic să-l răpună, un echipaj de piraţi se trezeşte în situaţia de a deveni din vânător vânat. Căci monstrul pe care-l provoacă în orgoliul orb nu este altceva decât Destinul care ne urmăreşte pe toţi şi din ale cărui gheare nu mai putem scăpa.

În „Veveriţele”, „Refuzul” şi „Aricioaica”, elementul fantastic este absent. Poate doar prima dintre povestiri virează uşor în direcţia respectivă, când vizitatorului unui parc dendrologic i se pare că veveriţele au început să imite viaţa umană, la fel cum oamenii fac cu cea animală. „Refuzul” se concentrează pe o problemă de conştiinţă: îndepărtându-se de un prieten din copilărie din motivul handicapului fizic şi al caracterului abject al acestuia – care-l făceau un inadaptat şi i-au adus o moarte prematură – protagonistul se ataşează de o pisică sălbăticită şi alungată de toţi. Cei din jur sunt incapabili să înţeleagă acceptarea supliciului de a îngriji fiinţa nedorită, pe care protagonistul o vede ca pe o izbăvire a vechiului păcat. „Aricioaica” se mulţumeşte să ofere detalii despre acest mamifer ţepos cu ocazia intrării pentru scurt timp în viaţa unei tinere familii. În final, în ciuda ataşamentului reciproc, familia se conformează presiunii celor din jur care cer îndepărtarea animalului a cărui domesticire le apare ca inoportună.

Celelalte trei proze ale volumului se apropie mai mult de eseu. „Invincibilul Mighty Mouse” priveşte evoluţia societăţii moderne pornind de la micul şoarece care a supravieţuit perioadei de glorie şi de decădere a dinozaurilor. „Curiozităţi” descrie o societate fictivă ai cărei membri sunt extrem de prolifici în ceea ce priveşte urmaşii, datorită consumului unei plante misterioase. Din păcate, aceeaşi plantă reduce drastic vârsta indigenilor, sortiţi să moară înainte de a împlini un sfert de secol. Textul care încheie cartea, „Vizionarul”, ridică problema realităţii: câtă vreme vizionarul visează continuu, izolându-se de realitate, nu devin aceste vise propria sa realitate?

Autorul a ales să-şi încheie volumul cu acest eseu care pune în discuţie întreg cuprinsul: cât din ce e scris între copertele cărţii reprezintă realitatea şi cât visele vizionarului Mihail Grămescu? Prezenţa textului la sfârşit închide (sau deschide) un cerc – cheia interpetării volumului poate fi folosită pentru a relua lectura de la prima pagină, în lumina noii revelaţii.

Deşi conţine proze de foarte bună calitate, volumul a fost oarecum ignorat în cadrul operei lui Grămescu. Cine vorbeşte despre perioada de început a autorului face referire, cu siguranţă, la „Aporisticon”, „Phreeria” sau „Săritorii în gol”. Prima carte constituie debutul suprprinzător al lui Grămescu, a doua este singurul său roman SF, iar a treia cuprinde – în sfârşit! – povestirile optzeciste de succes a căror colectare a omis-o „Moara de apă”. Suficient pentru a justifica atenţia de care se bucură acestea, dar insuficient pentru a legitima conul de umbră în care a ajuns volumul de faţă. Şi atunci?

Explicaţia poate fi găsită într-o plasare eronată atât temporală, cât şi de gen. „Moara de apă” a apărut în 1989, anul unor schimbări profunde în societatea românească, în care actul cultural a fost eclipsat. Dacă ar fi fost publicată cu un an mai devreme, poate că alta i-ar fi fost soarta. Apoi, după ce a vrăjit publicul cititor cu creaţii SF&F, Mihail Grămescu a încercat să dea dovada talentului său scriitoricesc fără eticheta unui gen anume. Deşi a făcut asta cu brio, autorul s-a expus riscului de a fi privit cu reţinere de fanii SF care-l îmbrăţişaseră anterior şi de a fi ignorat de cititorii literaturii mainstream, care-l considerau, probabil, un „sefist”.