dsc05826Ușa se deschise de la prima lovitură de bocanc. Se așteptase să cedeze mai greu, pentru că lanțul care șerpuia în jurul tocului, trecut printr-o gaură îngustă din lemnul ușii, atârna supus unui lacăt grosolan. De fapt, nu acestea cedaseră. Se rupsese putregaiul acela de ușă. Lemnul mâncat de carii pârâise revoltat și abia dacă se mai ținea în balamale. Juca așa lăsată, în gol. Intrarea în beci rămăsese astfel descoperită, căscată precum gura unui monstru întrupat din flori de mucegai și carne putrezită. Din stomacul lui venea o duhoare grețoasă, un amestec de untură râncedă și ouă stricate. Și poate, un iz ascuns de murături trecute, însă de astanu putea fi prea sigur.

Tomiță își transformă arătătorul și degetul mare într-o agrafă vie. Presă cu dârzenie nările. Mâna stângă bâjbâi prin întuneric, căutând lanterna. O găsi cu ușurință, iar lumina ei decupă o felie din beznă. Raza urmări treptele din beton, căptușite pe margini cu o catifea neuniformă și verde. Mucegai. Pas cu pas, se cufundă în gâtlejul monstrului. Se dovedi destul de lat și mult mai adânc decât se așteptase. Răcoarea amurgului se înteți, temperatura scăzând simțitor. Deși era luna lui cuptor, simți prin corp o răceală de necontrolat. Ar fi putut susține cu lejeritate că i se trăgea de la frig, dar știa că nu era deloc așa. Îi era frică. O frică care mușca din el ca un câine hulpav dintr-o bucată de slănină. Partea cu slănina chiar i se potrivea, la cele 115 kilograme ale sale.

Vina nevestii, obișnuia să spună colegilor de post. Ce vrei! dacă trece aripi de pui prin pesmet, le opărește în ulei și-i trântește câte-un castron în poale când se uită la meci. Fără rost să mai aducă vorba de cele trei sau patru sticle de Ursus reci care îi ung laringele la finele ospățului. Nu poți sta așa, mai ales vara. E musai să te hidratezi. Și toți râd încântați. Încă nu-s la fel de grași, pentru moment, dar în scurt timp îl vor ajunge. Așa pățesc toți din posturile de poliție de prin zonă. Nu-s prea multe de făcut. S-a trecut vremea jafurilor armate prin bănci, și criminali în serie nu avuseseră niciodată prin părțile acelea.

Când abandonă ultima treaptă, un munte de uimire se prăvăli peste el. Beciul, pe care-l știa încă din copilărie, dar căruia nu îndrăzniseră niciodată să-i cucerească tainele, era de-a dreptul imens. Foarte lung și suficient de înalt, încât el, la un metru și cei șaptezeci și cinci de centimetri ai săi, să nu-i poată atinge tavanul. Ar fi trebuit să sară. Și nu era deloc momentul!

Auzise el, încă de pe vremea când era doar un mucos ‒ și uscat cât un harac de vie! ‒, că beciul morii părăsite era al naibii de încăpător, dar nu crezuse că-i atât de primitor. Mă rog! Cuprinzător. Pentru că duhoarea aceea nu-l făcea primitor sub niciun chip.

Din ce-și putea aminti, mai încercaseră să-i destupe intrarea cu vreo douăzeci de ani în urmă, dar se lăsaseră păgubași, el și tovarășii lui de hoinăreală. Mai târziu, după școala de subofițeri, ocupaseră cu toții locuri la postul de poliție. Cum de nu le trecuseră prin minte să-l răscoleacă odată ce crescuseră? Nu găsi răspuns, și nici n-ar fi făcut-o dacă nu observase în ultimele nopți, în timpul patrulelor de rutină, câteva lumini care stricau rânduiala câmpului.

Pe măsură ce înaintă mirosul se înteți, până-n clipa când îi descoperi sursa. Spaima îl izbi cu viteza unui tren accelerat. Picioarele i se împleticiră sub imposibilitatea unor pași de nou-născut. Aproape că-l abandonară genunchii. Lanterna îi alunecă din mână. Se dezmetici la timp s-o fixeze. Își simțea spatele cămășii îmbibat cu sudoare, ca și cum cineva îi turnase apă în creștetul capului. Trecu mâna peste fruntea împodobită cu borboane. Câteva îi alunecară spre nas, iar de-acolo căzură pe buze. Gustă din sarea lor. Uită de mirosul stricat și de căldura din timpul verii care-l făcea să pară ridicol când transpira în exces ‒ aproape ca acum ‒, holbându-și ochii mari cât două talere.

La nici zece pași din locul în care se afla descoperi nu unul sau două, ci un morman de cadavre. Aproape că atingea tavanul. Zeci de mâini și picioare se împleticeau strâmbe, printre capuri și trunchiuri umflate de umezeală. Lovea temător cu raza de lumină, când un chip buhăit, când o mână cu degete vineții. Nu izbuti să distingă, dar își închipui, cum milioanele de viermi scormoneau cu lăcomie carnea putredă. Mai îndrăzni doar vreo patru pași, duhoarea zdrobindu-i nările. Trebuia să iasă numaidecât. Simțea că avea să-și verse până și sufletul dacă mai întârzia o clipă.

Dovedi scările într-un dans stângaci, asemănător cu modesta sa prestație din timpul dansului mirilor. Răcoarea serii de august îi unse sufletul. Alergă până în dreptul mașinii și se opinti în tabla ei. Chemă ajutoare prin stație.

 

Când cei doi colegi de breaslă, vechii săi amici din copilărie, sosiră la fața locului, îi ascultară povestea cu gurile căscate. Chiar de două ori la rând! Nu era unu aprilie, și nici lui Tomiță nu-i stătea în fire să facă glume. Mai ales de genul ăsteia. Așa că, nu avură încotro decât să să coboare și ei în beci. Drumul înapoi fu la fel de tumultuos.

Pentru o vreme, rămaseră toți șocați, rezemați de una dintre mașini, muți și cu ochii înspre stele. Budei, șeful de post, lăsă cascheta pe cupola Loganului și făcu o cruce până la cer, și-n pământ.

‒ Doamne păzește! Ce mama dracului facem acum? Asta-i treabă de județ!

‒ Pe naiba! Noi am dat de caz, noi îl descoasem, sări Tomiță. Poate pupăm o avansare ceva.

Ceilalți doi, Budei și Agachi, strâmbară ușor din nas. Nu prea le jucau ochii în cap a bine cu propunerea lui Tomiță.

‒ Omule, nu-i de glumă cu asta, mustăci Agachi. Nu-i de ieri, de azi, asta-i treabă veche. Nu vezi în ce hal duhnește? Cred că-s de câteva luni bune acolo. Și las-o-n paștele mă-sii, chiar dovedea un singur om să facă toată isprava asta?

‒ Asta ca asta, hai! adăugă Budei. Da de unde sunt toți sărmanii ăștia de morți, că de prin zonă nu-i dat niciunu′ dispărut. Ultimu′ caz a fost aia a lu′ Scătaru, da știam cu toții că-i fugită prin Spani la muncă. Tot mormanul ăla de hoituri. Cred că-s pe puțin treizeci…

‒ Știi ce, le spuse Tomiță, măcar o zi, două să pândim zona, pe urmă mai vedem noi ce și cum.

‒ Tot nu mă prind ce-ți veni să scormonești dărâmătura asa de moară? spuse tot Budei.

‒ De vreo lună, când mai treceam spre pod, zăream mereu lumini care se vânturau pe câmpul din jurul morii. Am zis că-s puști. Și noi ne-am căscat gurile pe aici ani la rând. Apoi, marți am zărit ca o umbră în dosul morii. Mi-a părut o Dacie Papuc. Și-n noaptea asta am zis să arunc o privire.

‒ Și ce mai privire frățică! îl susținu Agachi.

‒ Cum dracu′ facem pân′ la coadă? adăugă Budei, la fel de nedumerit.

‒ Nu ți-am zis! Facem vreo două nopți albe. Trebuie să-l înhățăm pe nenorocit. E imposibil să nu mai deie pe aici.

‒ Dac-o fi numai unul, și n-or fi mai mulți! reluă Agachi ușor crispat.

‒ Unu, doi, câți sunt, îi prindem noi. Doar nu avem astea la brâu de pomană, adaugă sec Tomiță arătând spre Carpațiul ascuns în tocul scorojit, prins în centură. Le tragem o boabă în cap și gata. Am rezolvat circul!

‒ Tre′ s-avertizăm lumea cumva. Cu-n beci plin de hoituri nu prea-i a bună să umbli gură cască noaptea prin câmp.

‒ Le spunem c-au coborât lupii din pădure la vale, c-am găsit o căprioară ruptă și c-ar trebui să se ferească să mai umble noaptea o vreme. Pe urmă vedem noi. Dacă nu și nu, anunțăm la județ. Le spunem c-abia am dat de beci și de-acolo-i treaba lor.

‒ Fie ca tine Tomiță, aprobară cei doi. Sper să n-o facem de oaie.

‒ Doar vreo două zile mă, v-am spus, pe urmă ne dăm bătuți dacă nu iese nimic. Bun?

Budei și Agachi scuturară din cap. Caschetele le jucară pe capete după care se puseră pe plănuit. Pentru început prinseră pe cât putură de bine ușa. Trebuia să pară ca și cum nimic nu trecuse pe-acolo. Atunci analizară mai atent lanțul și lacătul. Erau aproape noi. Semn că fusese proaspăt schimbat. Apoi, de comun acord, se hotărâseră să facă toți trei nopți albe. Aveau să-și convingă nevestele de povestea cu lupul, și că primiseră ordin ca vreo câteva zile să cutreiere ulițele; pe seama faptului că-ntr-un sat vecin atacaseră până și oamenii prin curți. În fond mințeau ei, dar amenințarea era cât se putea de reală. Nu era niciun lup, dar era unu′ dus rău cu capu′, vorba lui Budei. Urmau să păzească cu rândul moara, ascunși prin tufe, iar ceilalți doi aveau să patruleze prin sat cu mașinile. Cum statul la pândă prin tufarnițele din jurul morii nu era chiar cea mai plăcută îndeletnicire, se văzuseră nevoiți să tragă la sorți rânduiala.

Agachi fu primul la rând ‒ spre nemulțumirea lui totală ‒, urmat de Budei, ultimul fiind Tomiță. Și pe bună dreptate, căci Tomiță trăsese o sperietură egală cu moartea când intrase de unul singur în beci. Merita o scutire de moment În plus, așa se nimeriseră zarurile. Chiar dacă se lepădase de năravul babaroaselor, Budei tot le purta după el. Așa, de dragul vremurilor trecute.

‒ Acuma? spuse Budei nedumerit.

Șeful de post strângea cascheta la subțioara stângă. Cu dreapta își freca de zor falca. Cam avea dreptate. Acum ce era de făcut? Plecau, ori mai pierdeau vremea pe-acolo, poate-poate?

‒ Băi, uite cum zic eu să facem, se oferi Tomiță cu o soluție. În seara asta mergem. Ajunge pentru moment. Ne cărăm cu toții acasă. Lăsăm drumul și câmpurile în tihnă, iar mâine pe amurgite sosim îndărăt și ne punem pe treabă.

Bună sau rea, sugestia lui Tomiță veni medicament pe rană deschisă. Fu numaidecât aprobată în unanimitate, Loganurile de serviciu lăsând dâre de praf până în inima lunii. Aveau să revină la momentul stabilit.

 

Ca întotdeauna, noapte se dovedi sfeștnic bun. Fiecare își plănui noaptea de gardă cu lux de amănunte. Nu erau decât rânduieli gândite, însă pentru mintea unui agent care nu trecuse niciodată printr-o asemenea încercare, fu soluția cea mai de preț. Își închipuiră în fel și chip cum criminalul sau criminalii ‒ și asta le cam trezi nemulțumiri în rostul planului, mai mulți însemnând mai primejdios ‒, le cad pradă, urmare planurilor minuțios meșterite.

Evident, nedumeriri existau, legate mai ales de locul în sine. Cum de se abătuse o asemnea nenorocire, tocmai acolo, în satul lor? Să fi fost pură întâmplare, ori simplul fapt că era retras constituia chiar principalul avantaj al locației? Era greu de tras concluzii, care s-ar fi dovedit sigur din pripă în situația dată, mai ales afundată atât de puternic într-o ceață de necunoaștere.

La fel de mult îi intriga și numărul ridicat de victime. De printre ai lor, cei din sat, imposibil să fi fost uciși. Atât de multă lume dată dispărută n-ar fi trecut neobservată nici dacă criminalul ar fi răpus câte patru, cinci, de prin satele învecinate, apoi i-ar fi strâns laolaltă. Nu era posibil așa ceva. Cinci suflete dispărute, mai ales în așezări atât de restrânse, trăgeau semnale de alarmă. Nu era decât o singură posibilitate: victimele fuseseră făcute la nivel național. Câte una ici-colo, împrăștiate pe toată harta, dintr-un colț în altul, cât să nu trezească bănuieli.

Odată trecută drept plauzibilă o asemena variantă, atrăgea după ea alte semne de întrebare: pentru ce atâta drum și care era mistreul grămezii de morți?

Cum răspunsurile se tot încăpățânau să se arate, iar suflarea și genele li se transformaseră în plumb, cei trei s-au lăsat pradă somnului. Parte din cauza oboselii, și-n altă măsură forțați de gândul nopților albe ce aveau să vină.

 

În ziua următoare și-au aranjat treburile, seara i-a prins la locurile lor, după cum se învoiseră. Amurgul își lăsase cortina roșcovană peste cerul senin din timpul zilei, aruncând moara și câmpul din-mprejur într-un peisaj apocaliptic. Agachi, privind amestecul sângeriu de culori se simți ca-ntr-un film.

Își ascunsese mașina mai în spate, la mai bine de un kilometru, sub coroana unor sălcii pletoase, crescute în matca Putnei. Drumul pe jos fusese anevoios, dar bun într-un fel. Îi mai dezmoțise trupul. Odată ajuns se pitise în dreptul unor lăstari de pruni sălbatici și a câtorva pâlcuri bogate de mărăcini. Avea cu el apă, ceva de mâncare și-un par zdravăn de fag, pe lângă pistol. N-ar fi vrut să facă ditamai scandalul cu împușcături și alte nenorociri, dacă s-ar fi dovedit că amenințarea criminalului era pe măsura lui. Doar în cel mai nefericit caz, avea să se folosească de armă.

Stătea cuminte, chinuind bieții ochi printre lujerii buruienilor, așteptând nedumerit un moment prielnic pentru a descoase misterul morților. Întrebările de peste noapte încă nu-i dăduseră pace, forfotindu-i neîntrerupt prin minte: cine? cum? de ce? În ordinea aceea, ori în alta, lucru care nu prea conta pentru el, atâta vreme cât nu găsea răspunsuri pe măsură.

Oră cu oră, cerul roșcovan putrezi ‒ cam la culoare vișinii copate peste măsură ‒, ca mai apoi să se întunece pe deplin. Mici scântei scăpărau în pâlcuri, lăsând falsa impresie c-ar juca în jurul lunii ‒ mare și curată cât un ceaun cu lapte la stână. Gândul unei asemenea luni îi aminti de unul dintre verii săi. Lucra cioban la una dintre stânile ridicate la câteva sate mai sus.

Spatele cam începuse să-l sâcâie și nu prea mai găsea mod în care să se așeze, cât să-i fie comod. Dacă stătea în picoare, era prea înalt. Trecea cu două capete peste mărăcini și s-ar fi dat de gol. De-ar fi stat pe vine, era prea jos. Privrea-i bătea în rădăcinile groase, și abia dacă zărea printre ele forma morii. Nu-i rămăsese decât să se priponească în genunchi, legănându-se când într-o parte, când într-alta, pentru a se mai dezmorți. Nu că i-ar fi fost de prea mare folos vânzoleala aia. Era totuna, dar îi lăsa o falsă impresie de revigorare.

 

Pe de altă parte, Budei, scotocise neîntrerupt o bună parte dintre ulițele satului, bucuros într-un fel, că nu dăduse peste nicio neregulă. Era conștient că nu găseau niciun avantaj dacă timpul se scurgea lipsit de evenimente, dar gândul unor criminali care nu s-ar fi dat înapoi de la nimic să-și ducă planul la bun sfârșit îl cam neliniștea. Avea Carpațiul cu el, bătrânul pistol pe care nu-l folosise decât în câteva rânduri pentru exercițiile de tragere, dar nu însemna că era lipsit de primejdii. Agresorii puteau, la fel de bine, să fie înarmați.

Hotărî să părăsească pentru o vreme ulițele, pentru a trece satul dintr-o parte în alta, conducând pe drumul principal. Opri mașina în dreptul unor porți mari, cu podeț lat cât să-i permită o întoarcere din trei mișcări, apoi se îndreptă agale spre drumul asfaltat. Se angajă ferind axul drumului și porni spre centru.

Nu după mult timp, chiar în curba din dreptul Școlii, în farurile Loganului sclipi W-ul unui Transporter cu numere de București. Nu-i păru cea mai amenințătoare priveliște, dar cum nu dăduse peste nicio altă mașină, se hotărâ să-l oprească.

Cuplă semnalele luminoase. O cascadă de licurici albaștri și roșii se avântară peste garduri, casele și verdeața din jurul mașinilor. Dubița încetini și opri cu lejeritate, Budei urmând-o la fel de relaxat. Polițistul coborî din mașină și se apropie de Transporter. La fel și șoferul dubei, care veni în întâmpinarea agentului. Prezentă documentele, așa cum i se ceru și, în timp ce le analiza sub lumina lanternei, Budei aruncă priviri furișate omului. Nu se dovedea o prezență fizică impozantă, ba destul de uscățiv după standardul agentului, însă fața lui avea ceva în neregulă. Nu-i păru teamă, ori frustrare, ci mai curând dădea dovadă de-o inexpresivitate ciudată. Cumva părea că pielea feței ar fi fost decupată și lipită pe chipul unei statui. Mușchii din spatele ei nu zvânceau în niciun fel. Nici a ură, nici a oboseală, nici a orice altceva. Îi păru la fel de straniu că nu-i răspunse la salutul regulamentar ‒ nu c-ar fi fost obligat s-o facă!

‒ Am să vă rog să deschideți ușa cabinei, după care sunteți liber dom′le Vlădescu. Doar o formalitate. Vă rog, după ′mneavoastră! îi spuse Budei, în timp ce-i înapoie documentele.

Individul se conformă, la fel de inexpresiv.

Deschise ușa și mușchii agentului zvâcniră a spaimă. O spaimă vecină cu moartea, căci cabina dubiței era înțesată cu morți!

 

Pe Agachi îl atinse disperarea. Își simțea spinarea precum o lespede din piatră. Grea și la fel de înțepenită. Fără să mai conteze prea mult pânda, se hotărî să se întindă pe iarbă. Nu ajuta la nimic spionatul dacă într-un moment critic, când ar fi fost impetuos să se repeadă către făptaș, el s-ar fi moșcăit ca un melc. Se întinse și savură din plin confortul decubitului dorsal. Vreme de cel puțin un sfert de ceas nimic în lume nu avea să-l scoale de jos, gândise el. Se înșelă amarnic!

Chiar în clipa aceea, când își promisese bine meritata odihnă, două faruri puternice brăzdară câmpul, strecurându-se cu linii frânte printre ciorchinii de bălării. Agachi sări iepurește. Câteva oase îi pocniră mâniate de gestul său. Uită repede de pârâitul ciolanelor și de durerea mocnită a mijlocului, când duba se opri în dreptul morii. Îi păru un Transporter, ca al lui Dobrin Stamate, dar ăsta era ceva mai dichisit.

Pocniturile ușilor îl făcură atent. Din mașină coborâră doi indivizi. Unul uscat și altul mai plinuț. Își trase parul mai aproape, frământându-l în pumni.

 

Doar pentru o clipă, Tomiță fu orbit de farurile Loganului, atunci când intră în curba din dreptul Școlii. Abia apoi, printre lavina de înjurături și nume de sfinți, desluși că era mașina colegului Budei. Opri în dreptul ei.

După o tură primprejur constată uimit că era deschisă, cu motorul pornit și câteva lucruri lăsate neglijent la vedere: un toc de procese verbale, vreo trei pixuri, stația mobilă, telefonul și-un dosar cu hârtie-carbon. Toate pe scaunul din dreapta, și Budei… I-al de unde nu-i!

După mai bine de jumătate de ceas renunță să-l mai aștepte. Închise și asigură mașina șefului de post, după care plecă grăbit spre moară. Nu avu încotro. Trebuia să-l anunțe și pe Agachi, cu speranța că nu dispăruse și el.

Făcându-și gânduri negre, acceleră. Loganul agăță pentru un moment acostamentul. Derapă simțitor. Smuci volanul la timp, atât cât să-l redreseze. Mașina își reluă cursul normal, dar pieptul șoferului resimți o greutate pulsatorie. Cordul zvâcni similar cu un puseu de fibrilație, storcând sudori reci din chipul gălbejit al agentului. Restul drumului îl străbătu cu acul vibrând leneș sub indicatorul roșu al vitezometrului.

 

Agachi își miji ochii, căutând cu disperare să prindă vreun profil în luciul lunii, însă fără izbândă. Din locul unde se afla nu prea avea nicio șansă. Trebuia cumva să avanseze ca să deslușească chipul celor doi care, de mai bine de un sfert de oră, trudeau să descarce duba. Nu putea desluși ce descărcau, însă devreme ce sosiseră acolo în toiul nopții, stârniseră clinchetul lanțului, și hodorogiseră damblagita aia de ușă a beciului, îi era limpede. Aduceau alte cadavre!

Făcu doi pași. Tresări când spinii viguroși ai unei tulpini de mărăcine îi  înșfăcară mâneca. Materialul cămășii pârâi în surdină, însă Agachi avu senzația că răsunase întreg câmpul în urma zgomotului. Nimic nu se clinti după minorul incident, el răsuflând ușurat. Ignoră usturimea zgârieturii ‒ ghimpele scrijelise superficial pielea, înroșind marginile rupturii ‒, și mai făcu câțiva pași. Se apropiase, însă tot nu era suficient.

Ușa beciului zcârțâi, polițistul fiind nevoit să se cufunde din nou în mărăciniș. Se aruncă pe burtă. În cădere fața îi fu tăiată de țepi. Scrijeliri multiple, dar neînsemnate. Nu sângerase cine știe ce, totuși, îl ustura când borboanele de sudoare lingeau rănile cu răutate vădită.

Îi veni să înjure de mama focului. Se opri la timp cât să nu deie dovadă de asemenea nesăbuință. Câteva bufnituri îl anunțară că cei doi târau de un alt cadavru. Imediat ce aveau să treacă de ușă, avea să gonească până în dreptul dubei. La ieșire, criminalii urmau să aibă o mare surpriză.

Lemnul ușii scârțâi și Agachi se ridică pe vine. Urmă sunetul unui trup care era trârșâit pe pământul bătătorit, spre gura beciului. Se mai ridică nițel ‒ doar vreo zece centimetri ‒, cât să-i distingă pe indivizi printre tulpini. Când fură înghițiți de silueta întunecată a morii, era deja în picioare, gata de sprint. Vârful bocancului drept se înfipse lacom în țărână, voind să țâșnească spre dubă. Plecă, dar fu tras înapoi de-o stașnică prinsoare a umărului stâng. Se prăvăli în fund, printre mărăcini. Căzătura culmină cu relaxarea sfincteriană, și o cunună de picături înmuie tergalul pantalonului.

Plămânii croncăniră ‒ două carburatoare înfundate ‒, exact ca-n grădina babaii, acu′ vreo douăzeci de ani în urmă, când se jucase de-a v-ați ascunselea cu tot leatul de pe uliță și, luase drept ascunzătoarea perfectă un vechi frigider Fram. Fugise din calea lui Vasilică de i se aprinseseră plămânii ca jarul și, când văzuse că-și pierde avântul ‒ mare necaz, pentru că Vasilică l-ar fi ajuns din urmă și l-ar fi prins ‒, descoperi în umbra unui prun uscat, ruginitura aia de frigider.

Deschise ușa, minunându-se cum de nu-l dibuise mai din timp. Interiorul era golit de rafturi ori alte acareturi, numai bun cât să încapă ghemuit. Își frecă palmele lacom de izbândă ‒ doar gândul că o să-l caute o bucată bună de vreme, și n-aveau să-l descopere, îi dădu fiori de bucurie. Își mai amintea și acum cum sărise în burta mașinăriei și trântise ușa cât putuse de tare. Distinse croncănitul metalic al închizătorii, apoi liniște deplină! Interiorul fu devorat de beznă, iar el, de încântare. Acolo nu aveau să îl descopere în veci.

Stătu o vreme nemișcat, abia sorbind calupuri mici de aer, de teamă c-ar fi fost mirosit de Vasilică. Paza bună ferește primejdia rea, însă după un timp, când aerul se încinse simțitor, se hotărî să deschidă ușa. Nu de tot. Doar o idee, cât să mai tragă câteva guri de aer proaspăt. Împinse ușor, pentru că nu dorea să atragă atenția, căci aparatul de răcit era destul de vechi, cu vopsea umflată pe la colțuri, iar sub gâlmele de vopsea să înfiripaseră flori mici de rugină. Se temea că la deschidere avea să scârțâie.

Nimic! Ușa nici nu se clinti. Încercă din nou. Rezultatul fu identic. Fiori stranii îi jucară prin carne. Pentru el, atunci, fu o senzație străină, ca de pe altă lume. Se mai speriase el de-un câine, sau c-avea să îl prindă nea Cobzaru la furat de cireșe, ori pentru vreo notă mai slabă la școală, dar ce îl dominase în clipă aceea, fusese de-a dreptul de nedescris.

Poate că după toți acești ani înțelegea mai bine teama de moarte. Mai ales când urmărea niște criminali. Atunci fusese prea mic și capitualese relativ repede în fața panicii ‒ după câteva minute de chin, bușind și râcâind interiorul frigiderului, leșină, trezindu-se abia când fusese descoperit. Era chircit ca un vierme în cocon, și tot la fel de plăpând. Aproape că i se scursese toată viața din corp. Culmea, nu fusese descoperit de Vasilică, căruia nici nu-i trecuse prin cap c-ar putea fi ascuns acolo, ci de un altul care-ar fi vrut să se ascundă la rândul său. N-a povestit nimănui pățania, babaii ori mamă-sii, căci și-ar fi luat-o rău de tot pe coajă; însă frica aia, întâlnirea aproape deplină cu neființa, n-o putu da uitării niciodată.

Nu era încărcat de frică, ba mai curând de spaimă, de parcă însăși moartea l-ar fi apucat de umăr. Căzu cu fundul de pământul uscat, cu trupul topit, lipsit de putere. Nu mai simți, nu mai văzu și nici nu mai auzi nimic. Îi trebuiră minute bune până să realizeze că Tomiță îl apucase de umărul stâng, nicidecum doamna cu coasa!

‒ Agachi! îl scutură Tomiță. Ce-i cu tine? Te-ai tras la fața ca slănina pe foc.

În lumina crepusculară, chipul polițistului părea la fel de vioi ca al celor câtorva zeci de morți care zăceau în beci. Mă rog, nici chiar atât de rău ‒ căci trupurile zăcuseră acolo săptămâni bune ‒, însă nu era nici foarte departe de înfățișarea unui mort proaspăt.

Căzătura posibil că-i necăjise noada, căci își freca cu insistență mijlocul, fiind defapt unicul lucru care-l făcea să pară viu. Sângele tot nu-i îmbujorase obrajii, nu c-ar fi deslușit Tomiță atât de profunde detalii, dar după felul cum îi atârna moaca, închinând ode fricii, era clar că trăsese o sperietură îndrăcită.

O nouă pârâitură a lemnului ușii îl obligă pe Tomiță să cadă la rândul lui în genunchi. Jucând de zor din mâini, reuși să-l aducă în fire pe Agachi. Își primi câteva înjurături în surdină, pe care, evident, le ignoră. Că le meritase sau nu, asta nu mai avu timp să cugete, căci fură cuceriți totalmente de peisaj.

Umbrele celor doi criminali trudeau sub imperiul unui trup de-a dreptul colosal. Era lesne de-nțeles după felul cum se opinteau. Părea că mortul cântărea mai bine de o sută de kilograme. Îndesat cât un sac mare cu nisip, și la fel chinuitor. Se mai opintiră în câteva rânduri, apoi renunțară. Unul dintre ei deschise ușa Volkswagenului. Amândoi, atât Tomiță cât și Agachi, se prefăcură în stane.

După ce trântise ușa dubei, văzură că individul luase ceva, dar nu deslușiră ei bine ce și cum. Abia când forma toporului se suprapuse clarului de lună, căzură pe gânduri. Aproape inconștient se așteptaseră ca, în urma loviturii, întregul câmp să fie inundat de pârâitul specific crăpatului de lemne, dar nu fu deloc așa. Ceea ce era și firesc, devreme ce lama toporului despica bucăți de carne, nicidecum lemn.

Nu reuși din prima, așa că urmară alte câteva lovituri, până când piciorul drept fu desprins. Trecu la stângul, apoi continuă conștiincios, până detașă fiecare membru în parte. La final, îl decapită. Oricare bufnitură seacă ‒ care le aminti într-un mod straniu de căsăpitul porcului la Crăciun ‒, le trezi furnicături în ceafă.

Odată terminat tranșatul, bucată cu bucată fu îndesată într-un sac care, se împestriță numaidecât de la sângele scurs prin țesătura de rafie. Polițiștii nu mai răbdară niciun minut. Săriră printre mărăcini, ignorând cu desăvârșire ghimpii potrivnici ‒ erau mult prea tulburați ca să mai poată lua în seamă un asemenea detaliu. Pistoalele Carpați se holbară către criminali, pregătite să-și scuipe plumbii.

Primul om trecu aproape neobservat în ochii lor, dar al doilea, cu părul zburlit precum penajul unei găini ciufulite, mutra căzută și pământie, ochii injectați cu întuneric și uniforma Poliției înăclăită de sânge, le fură decisiv privirile. Arăta ca un drac! Și dacă se gândeau la asta, n-o făceau criticându-i ținuta precară, ci mai degrabă, chiar vedeau îl el dracu-n persoană. Atâta era de urât, iar partea cea mai nasoală, era că semăna izbitor de mult cu Budei. Cum realizară asta, îi trecură toate apele.

‒ Culcat! reuși să îndruge Tomiță.

Nu primi niciun răspuns, în schimb, Budei își dezlipi buzele, ca și cum ar fi vrut să-i vorbească. Nu se opri din căscat până când fălcile i se întinseră atât de tare, încât păreau c-ar să-i plesnească dintr-o clipă în alta. Rămase cu gura zgâită. Un firicel firav de lumină i se născu din gât, apoi urmară și altele. Licăreau slabe, șerpuind fantomatic întunericul, ca niște tentacule. Pe urmă se iviră zeci, sute, apoi mii, și se uniră într-un mănunchi gros. Radiau din ce în ce mai tare cu fiecare clipă scursă.

Fură atât de pierduți în spectacolul de lumini, încât nici nu băgară de seamă că și celălalt își căscase fălcile. Uscatul se repezi asupra lui Agachi, a cărui ezitare de moment se dovedi neiertătoare. Căzu în urma izbiturii care, la drept vorbind, i se păruse copleșitoare. Pentru o slăbătură de om ‒ abia dacă atingea șaptezeci de kilograme, în opinia lui Agachi ‒, era al naibii de vânjos. Pe nepusă masă se trezi încălecat de uscat, cu încheieturile mâinilor proptite în țărână și prinse ca-n niște menghini. Strânsorile aproape că-l secau la inimă de durere. Capul necunoscutului se aplecă, fascicolul tremurând nerăbdător. Polițistul dădu să urle de spaimă, doar că, în clipa când își crăpă buzele, lumina pulsă orbitoare și se avântă înspre cerul gurii.

Agachi era pradă sigură unei terori de neînchipuit, însă nu putu să nu perceapă strania senzație că, lumina ce-l atacase, avea gust metalic și consistență uleioasă. Parcă îi aluneca prin gât un șarpe de oțel. Se zvârcolea lovindu-se de limbă și dinți, căutând să-și croiască drum spre pântece.

Tomiță nu fu atât de nechibzuit cât să se lase pradă peisajului. Deși în fața lui avea un bun prieten, posedat de-un soi de halogen demonic ‒ pe cât îi păru de comic gândul, pe atât era de tragic ‒, la primul semn de atac apăsă trăgaciul. Țintise piciorul, mai cu seamă tibia. Osul fusese fărâmițat de glonț, din moment ce i se strâmbase piciorul într-o poziție imposibilă anatomic. Budei grohăi precum un porc ‒ poate de durere ori poate de ură ‒, după care își reluă atacul țopăind stângaci. Înaintă destul de lent, încât Tomiță avu vreme să-l mai mustre în câteva rânduri. Nu primi nici atunci un răspuns, în afară de grohăiturile acelea porcine. Fără să ezite, trase din nou. Glonțul izbi coșul pieptului, sfredeli carnea și se eliberă din trupul posedat, sfârtecîndu-i șira spinării. Budei căzu de parcă fusese scos din priză. Rămase cu gura tot zgâită, și lumina păli treptat.

Agachi pierduse deja contactul cu realitatea, șarpele radiant scormonindu-i nemilos vintrele. Dacă n-ar fi fost intrevenția colegului de muncă, fusese cât pe ce să-i devină pradă sigură. Plumbul scuipat de pistol plesni țeasta uscatului, proiectându-l într-o parte. Spre deosebire de stingerea lentă a fascicolelor izvorâte din gâtul lui Budei, lumina necunoscutului pieri pe loc.

‒ Scoală mă, n-auzi?

Îl îndemnă Tomiță pe Agachi, speriat din cale-afară, văzându-l cum zace lat printre pâlcurile de buruieni. După ce fu zdruncinat serios, polițistul își reveni în fire. Încă avea gustul șarpelui în gură, ceea ce-l determină să-și întoarcă stomacul pe dos în vreo două rânduri. Odată ce se răcori, se prăbuși liniștit, printre buruieni.

 

Trecuse mai bine de-un ceas ‒ Agachi se simțea mult mai bine ‒, dar amândoi erau tulburați într-un fel în care nu crezuseră c-ar fi putut ajunge vreodată.

Budei le fusese prieten de nădejde, atunci când viața îi pusese la încercare, favoare care i-o plătiseră cu vârf și îndesat, odată ce prinsese năravul babaroaselor. Aproape că-și pierduse tot de prin casă, iar Maria ‒ nevastă-sa ‒, se pregătise să-l părăsească. Nu s-au lăsat până nu l-au tras pe făgașul cel bun. Dar asta pusese capac la toate!

Nu concepeau un om în haina legii care să poată asista la un asemenea măcel, și mai mult decât atât, să fie părtaș el însuși. Tomiță îl omorâse și poate fusese mai bine așa. Oricum, scuză pentru o asemenea apucătură criminală nu s-ar fi găsit nici într-un milion de ani. Poate că-și pierduse mințile. Era, ce-i drept, cam încărcat cu plata băncii, și pesemne că asta-l dăduse peste cap. În felul ăsta, omorându-l, îi făcuseră un serviciu. Tot avea să înfunde pușcăria, ori vreun spital de nebuni.

‒ Acum, cum o mai scoatem la capăt? abia pâlpâi glasul lui Agachi în liniștea nopții.

‒ Dracu′ știe! Sunăm la județ. De-acolo vor vedea ei ce și cum…

‒ Tot trebuie să le îndrugăm ceva. Dacă le dăm drept bună partea cu luminile…

‒ Nici vorbă. Asta-i clar! Vor zice că ne-am smintit. Le spunem că patrulam când am dat de Budei și uscatul ăsta, în vreme ce tăiau de zor la morți. I-am somat, n-au stat, te-a atacat ăla pe tine, după care eu i-am împușcat pe rând. Le-o trântesc că Budei și-a scos pistolul să tragă, iar celălalt, când i-am zburat creierii, se pregătea să-ți facă freza cu toporul. Cred că-i de-ajuns!

Era ori nu de-ajuns, Agachi scutură din cap. Altă idee mai bună nu avea în minte și, rămase la fel de tăcut pe toată perioada cât Tomiță vorbi la telefon. Și vorbise în câteva rânduri!

La început, când anunțase dispecerul, apoi când îl sunase șeful de la județ care, evident, îl mustrase că de s-ar fi dovedit vreo glumă ieftină după vreun chef cu rachiu, avea să-i scuture de le săreau tresele precum paiele la combină. Și-ar fi dorit ei din tot sufletul să fi fost băuți, și nimic din toată povestea aia să fi fost adevărat!

 

Peste trei sferturi de oră, ori poate mai bine de-atât, câmpul se umplu de ambulanțe și mașini ale Poliției. Polițiștii, și cadrele sanitare, mișunau zăpăciți de ici-colo, adunați în ciorchini de câte trei, patru, căutând să despice misterul beciului. Măsurau, investigau, cântăreau sau înregistrau toate detaliile. Cum treaba se dovedi puțin cam dificil de dus la bun sfârșit, totul căpătă un oarecare sens când, după alte câteva zeci de minute, își făcură apariția mașinile neinscripționate ale MAI-ului. Din ele se coborâră vreo șase indivizi, fluturându-și în aer legitimațiile de comisari ori comisari șefi. Spulberară toată dezordinea.

În primul rând, ordonă ambulanțierilor să-și mute utilitarele sanitare. Le dispuseră concentric, înconjurând astfel moara. Se dovedi o mișcare isteață căci, odată aprinse proiectoarele ambulanțelor, câmpul dimprejurul morii căzu pradă unui incendiu lipsit de flăcări. Astfel, criminaliștii își selectară probele cu mai multă ușurință. Filmau și fotografiau cu atâta lăcomie, de parcă într-un sfert de ceas cineva ar fi venit acolo și-ar fi putut să facă totul să dispară cu un singur gest.

Coborârile în beci, și ieșirile vulcanice de după, se repetară de mai multe ori, până sosiră cei de la Medicina Legală. Și pentru ei se dovedi surprinzătoare bogata colecție de cadavre, însă rezistară cu ușurință mirosului acela putred, până ce împroșcară mormanul de morți cu soluții clorigene și formalină. Ieșiră o vreme pentru a le permite chimicalelor să-și facă treaba, după care porniră o muncă deloc de invidiat.

Scoaseră la suprafață corp după corp, alcătuind cu ajutorul criminaliștilor fișe complexe, care cuprindeau fotografii, amprente digitale și dentare, înălțimea și greutatea corpurilor ‒ pe cât fusese posibil ‒, ori semne distincte, tatuaje, sau semne din naștere.

Cei doi agenți fură abandonați o lungă perioadă de timp. Povestea lor se dovedise seacă și lipsită de interes pentru investigatori, mai ales după ce descoperiseră beciul înțesat de cadavre. Nu și pentru comisarul Bulimej, sosit tardiv la fața locului. Mai târziu aflaseră că bătuse drumul până acolo tocmai de la Arad.

‒ Bună seara, intră comisarul în vorbă. Sau mai bine zis, bună dimineața! S-a făcut deja două. Bulimej, comisar în cadrul D.I.P.-ului.

D ce? repetă sec și aproape involuntar, Tomiță. Abia după ce-și inventarie apucătura necontrolată, continuă. Îmi cer scuze, n-am…

‒ Nu face nimic. Sunt obișnuit cu asemenea reacții. Nu-i un departament prea cunoscut. N-aș vrea să vă grăbesc, însă timpul meu este limitat. Îmi puteți povesti din nou cum au decurs lucrurile?

‒ Sigur, spuse Tomiță.

Reluă istorisirea cu modificările de rigoare. Avuseseră destul timp să-și pună detaliile la punct, câtă vreme fuseseră abandonați, după scurtul interogatoriu inițial. La finalul relatărilor, din punctul lui de vedere, Tomiță, gândi că se descurcase de minune. Nu avea să găsească puncte dubioase în povestea lui, pe jumătate adevărată.

Comisarul sorbi tăcut fiecare detaliu al poveștii, cu o uitătură inexpresivă. Nu trădă nicio concluzie când Tomiță punctă finalul.

‒ … dac-am văzut că așa stă treaba, că nu vrea s-arunce toporul, ba mai mult, se repezise către colegu′, fixă indexul spre Agachi, am tras! Cum ținea toporul deasupra capului, am vrut să-l împușc în brațe, numai că era al naibii de întunecat și l-am pocnit drept în cap.

‒ De ce credeți c-ar fi fost colegul vostru părtaș la un asemenea masacru? întrebă comisarul.

Întrebarea îl luase cumva pe nepusă masă. Se așteptase să-i caute nod în papură, să descoase structura poveștii expuse, nu motivația criminală a lui Budei.

‒ Ce știm noi, spuse Tomiță ridicând neputincios din umeri. Datoriile, dările la stat, împrumuturile la bănci…

‒ Nu s-ar spune. Cel puțin asta reise la prima vedere. Răposații au fost scoși la suprafață cu bunuri de valoare și bani asupra lor. Nu prea se justifică prezența cadavrelor  drept eventuale urmări ale unor tentative de jaf.

Amândoi ridicară din umeri. Detaliul ăsta le scăpase când coborâseră în beci. Era o întrebare chiar bună. De ce făcuse Budei una ca asta? O luase razna? Atunci, cum de-și mascase atâta vreme pornirile ucigașe? Nu lipsise niciodată din ture, cât să deie de bănuit, și nici mintea nu-i sclipea într-atât cât să ducă o viață dublă. Se hotărâse o singură dată să-și facă amantă, și fu cât pe ce să-l afle tot satul. Deci, discreția lui sărea din schemă. Atunci, care era cheia? Să fi fost individul celălalt inima socotelilor criminale? Dacă da, care fusese câștigul șefului de post din toată treaba asta, căci după cum dovedise comisarul, banii nu erau o motivație solidă.

‒ Habar n-am! concise Tomiță.

Comisarul își îndreptă privirea către Agachi, care nu scosese niciun cuvânt de la sosirea lui acolo. Dădu și el din cap, tot atât de nedumerit. Pe bună dreptate, căci asta chiar nu avea de unde să știe.

‒ Ceva nelalocul lui în toată pățania asta? reveni comisarul către Tomiță.

‒ Cum adică?

‒ Lucruri poate cumva lipsite de sens?

‒ Nu! Adică… ba da. Mormanul de morți m-i se pare ciudat, căută el să face pe indiferentul.

Bulimej îi întinse un set de fotografii. Erau făcute în alb și negru. Revăzu în poze mormanul de cadavre, apoi câteva dintre figurile celor morți, instantanee făcute după scoaterea lor din beci. Chiar și așa, nu-i păru niciun chip familiar. Parcă cunoscându-i frământările, comisarul continuă:

‒ Recunoașteți pe cineva în vreuna dintre fotografii?

‒ Nu! Pe nimeni. Nu par a fi de prin zonă. Spre exemplu asta zici că-i cinezoaică. N-am prea avut noi turiști prin părțile astea.

‒ Aveți dreptate, femeia aceea este originară din China. Se numește Bao-Yu Zhang Wei, i-am găsit pașaportul.

‒ Ciudat cum a ajuns tocmai prin părțile astea! se miră Tomiță.

‒ Asta încercam să subliniez. Unele lucruri par nelalocul lor, cumva. Nu credeți?

Tomiță privi spre Agachi. Uitătura lui nu trăda nimic comisarului, dar el cunoștea ochii aceia tulburați. Se frământa precum aluatul înainte de-a fi pus la dospit.

‒ Din ce departament spuneți că faceți parte, domnule comisar? îndrăzni în cele din urmă Agachi.

‒ D.I.P., sau mai pe larg, Departamentul de Ivestigații Paranormale.

Mintea le sclipi precum un felinar în noapte. Era limpede motivul pentru care comisarul venise într-un suflet, tocmai de la Arad. Mirosise el ceva. Încă o dovadă că Fratele cel Mare nu încetase să vegheze nicio clipă. Auziseră ei câte una, două, despre telefoanele asculate, fapt pentru care se feriseră să-și folosească mobilele în mica lor aventură. Totuși, Investigații Paranormale! Serios? Când avusese România așa ceva?

‒ Poate ar fi câte ceva de spus, că tot veni vorba de neobișniut, spuse Agachi.

Tomiță aproape că explodă de frământare. Se învinețise la față și căuta cu tot dinadinsul să-i facă semne disperate. Taci idiotule!, părea c-ar fi urlat în gura mare, dac-ar fi putut, bineînțeles; iar la intervale regulate, atunci când Bulimej își întorcea privirea către el, se vedea nevoit să înțepenească ca un gargui.

‒ Nu ar trebui să vă faceți griji în privința asta, spuse comisarul calm, privind către Agachi, dar fu mai mult decât evident că i se adresase mai degrabă lui Tomiță.

Fără griji pe dracu!, mârâi în gând Tomiță. Vin mereu cu fraze dintr-astea, apoi cu una, cu două, te trezești cu Procuratura peste tine. Se rugă din tot sufletul ca al său camarad să nu se dovedească într-atât de idiot încât să se încreadă în vorbele comisarului, dar se topi pe picioare când Agachi dădu totul din casă. Da′ tot, până la ultima virgulă!

La final, se simți fără urmă de aer în plămâni. Abia dovedi să se reazeme de unul dintre Loganurile din vecinătate.

‒ Agachi tată, răzbiră cuvintele prin gâtlejul uscat, cîtă vreme Bulimej vorbi febril la telefon. Ne-am ras, dobitocule. Înfundăm pușcăria!

După lunga conversație, întreținută într-o engleză fluentă, comisarul reveni asupra lor. Pe chipul lui distinseră mulțumire. Le vorbi pe un ton jovial:

‒ Ce-ați spune de-o călătorie la Londra? Sunt niște indivizi care urmăresc apariția fenomenului ăsta prin toată lumea. Ar fi nespus de recunoscători dacă v-ar întâlni, mai ales că sunteți singurii care au și supraviețuit în urma unei asemenea întâlniri.