253805_shikhs_energy-vesselÎmi târăsc hoitul afară din casă. Măcar eu mai pot să merg. Susan zace în pat, cu ochii afundaţi în orbite privind fără speranţă tavanul cu zugrăveala scorojită. Sunt nedrept. Susan găseşte în trupul ei firav resurse nebănuite ca să se târască – literalmente! – în camera copiilor şi să vadă ce mai fac.

Păşesc prin curtea în neorânduială. Buddy mi se încurcă printre picioare, dând vesel din coada sa flocoasă. La cât sunt de slăbit, aproape că mă doboară de pe picioare. Aud găinile cârâind în coteţul lor amenajat după toate normele. Din curtea unei alte case, o pisică îşi miorlăie nemulţumirea.

Blestem – a câta oară? – boala care ne macină şi ies în strada pustie. Buddy mă urmează gâfâind, cu limba scoasă. E cald, dar pentru mine nu mai contează. Vreau doar să ajung la liziera pădurii şi să mă întorc. Să păcălesc moartea încă o zi. Buddy o ia înaintea mea, lătrând. A învăţat deja drumul şi mă întreb dacă, atunci când nu voi mai fi capabil de acest efort care mă secătuieşte de toate resursele, l-aş putea învăţa cumva să îndeplinească el sarcina.

Trec printre casele tăcute care mă privesc cu ochii lor goi. Oare câte dintre ele mai ascund supravieţuitori? Pe McGreedy l-am văzut într-o zi. Se întorcea acasă cu ceva ascuns într-un ştergar. Ne-am privit o clipă în ochi, apoi am preferat să ne ignorăm şi să ne vedem fiecare de drumul său. Probabil găsise ceva pentru ai lui.

Zack şi-a obligat familia să meargă la râu. Nebunul a crezut că poate ignora evidenţa şi că-şi va hrăni familia cu peştii din râurile poluate. L-am văzut în prima zi, în fruntea jalnicei expediţii, aducând un coş cu peşti. M-am întâlnit cu ei şi a doua zi în timp ce mergeau la pescuit. Zack părea tare mândru de isprava sa, dar chipul i-a devenit cadaveric atunci când fiul său cel mare s-a prăbuşit fără suflare pe drum. În timp ce el şi Kate se aplecau asupra lui ca să vadă ce păţise, fetiţa lor a căzut ca secerată. Apoi băieţelul cel mic. Toţi cu chipurile cianozate, cu ochii larg deschişi – lăsând vederii irisul perfect conturat – şi gurile  crăpate într-un strigăt mut.

Am asistat pasiv la drama aceea şi la cea care a urmat. După ce a înţeles ce se întâmplase, Kate a scos un urlet şi şi-a înfipt până la plăsele cuţitul în pieptul unui Zack lipsit de reacţie. Apoi, în timp ce soţul ei se prăbuşea, şi-a luat gâtul. A căscat o gură însângerată de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi nebunia să se scurgă afară.

Uneori mă întreb cât va mai dura până când Derek şi micuţa Annie vor pieri şi ei. Câtă vreme vor mai tolera organismele lor fragile hrana nesănătoasă pe care le-o aduc? Sunt mai sensibili ca noi şi suferă de crampe şi de diaree. Nu e bine, dar aşa reuşim să amăgim viaţa încă o zi.

Gălăgia mă readuce cu gândurile în prezent. E un eveniment rar în aceste zile în care omenirea îşi trăieşte ultimele clipe. Maşinile zac abandonate, cu nimeni suficient de întremat ca să le mai conducă. La începutul epidemiei, când televiziunile încă mai emiteau, văzusem unele imagini cu autostrăzi blocate de cei care sperau că se pot salva în vreun fel fugind de acasă. Proşti nebuni!

Acum nici măcar crainicii sau muzica nu mai întrerup liniştea tehnologiei pe care nimeni n-are puterea s-o folosească. În mod bizar mai avem curent – probabil că uzina electrică de care aparţine regiunea noastră n-a suferit încă vreo avarie gravă. Dar sunt conştient că acest lux nu va dura la nesfârşit.

Nu că am avea la ce să-l folosim. Aşa cum am spus, mijloacele de comunicare în masă şi-au oprit emisia. Cine să mai lucreze, când omenirea nu mai e în stare nici măcar să supravieţuiască? Frigiderele sau cuptoarele au devenit inutile. Hrana este otrăvitoare pentru corpurile noastre oricum am prepara-o sau am păstra-o. Boala care ne macină nu e în mâncare.

E în noi.

Gălăgia a luat sfârşit. Buddy prinsese o raţă scăpată cine-ştie-cum printre ulucile unui gard. După ce i-a rupt gâtul mi-a adus-o, mândru de isprava sa. Îl mângâi şi-mi îngădui o umbră de zâmbet. Animalul pare să înţeleaăe că murim de foame. Îi admir inteligenţa şi ataşamentul care-l îndeamnă să încerce să ne ajute. Din păcate, salvarea nu stă în puterile sale.

Şi nici ale noastre.

Paradoxal, dorinţa de a ne proteja ne-a adus în acest punct mort. Cu atâtea boli care zăceau latente în natură şi cu toxinele pe care părinţii şi bunicii noştri le-au lăsat cu iresponsabilitate să se răspândească, am devenit tot mai vulnerabili în faţa mediului. A fost nevoie de un control tot mai strict al alimentelor – fie ele de origine animală sau vegetală, dar nici asta n-a fost de ajuns. Copiii se năşteau tot mai puţin adaptaţi la mediul virulent şi poluat. Fiecare nouă realizare tehnologică în domeniul controlului alimentar se solda cu alte efecte adverse şi cu nou-născuţi mai sensibili.

Până când guvernele au luat taurul de coarne şi au decis că protecţia populaţiei este prioritatea lor numărul unu. S-a renunţat la toate sloganurile idealiste şi s-a făcut ordine. Totul a fost dotat cu cipuri de control şi ameliorare – pomi fructiferi, semiţe de legume, animale şi oameni. Un efort gigantic de creare a unei platforme unice, programabile, fără incompatibilităţi. Şi, după decenii de strădanii, efortul a fost încununat de succes.

Civilizaţia umană a păşit într-o nouă etapă.

Având capacitatea de a controla totul – de la germinarea unei seminţe până la reacţia organismului la un agent patogen – omenirea a cunoscut o eră de înflorire. Tehnica a evoluat atât de mult încât a devenit posibil ca cipul să fie ataşat embrionului care creştea în burta mamei, eliminând orice risc de pierdere a sarcinii sau de malformaţii ale viitorului nou-născut. S-a creat un sistem tip cloud care susţinea această reţea de cipuri.

Apoi a apărut virusul. Letal şi nerevendicat de nimeni. Deşi nu mi-ar folosi la nimic, nu ştiu de ce am sentimentul că aş prefera ca acest virus să fi fost creat de o minte diabolică, dornică să distrugă omenirea şi să nu fie rodul jocului copilăresc al unui haker dornic să se dea mare. Indiferent cum ar fi, sper ca ticălosul acela să se chinuie până când va fi murit şi ultimul om!

Pentru că acesta este viitorul sumbru care ne aşteaptă. Virusul a infectat cipurile implantate în noi, determinând alterarea funcţiilor organismului. Acum, orice aliment are asupra corpului nostru efectul otrăvii. O otravă cu acţiune lentă.

Dar letală.

Cipurile animalelor şi ale plantelor n-au fost afectate. Ele aveau să trăiască în continuare, martori muţi ai decăderii omenirii. Paznicii tristului ei cimitir. Unul dintre aceşti paznici, Buddy, se ospătează fără griji din leşul altuia. Îl las acolo şi-mi continuu drumul, târşâindu-mi picioarele pe strada pustie. Cotesc pe cărarea care duce către liziera pădurii. Acolo, zvelt şi încărcat cu roade, creşte un cireş. Unul răsărit dintr-o sămânţă fără cip, un „pom sălbatic”, cum se spune în ziua de azi – dovada că, oricât se străduieşte omul să aranjeze lucrurile, natura găseşte mijloace să-şi urmeze propriul curs.

Scutur pomul cu forţele mele slăbite, apoi mă aplec să culeg fructele negre. Le adun într-un săculeţ, dar efortul aplecărilor repetate mă epuizează rapid. Cu ultimele rezerve de energie mă scurg înapoi spre casă pe drumul încălzit de razele binecuvântate ale soarelui. Ridic privirea spre discul incandescent şi, printre lacrimi, încerc să desluşesc un semn că-i pasă.

Zadarnică dorinţă!

Trec pe lângă câinele al cărui bot însângerat e plin de pene albe. Ajuns acasă, trec cu greu pragul către răcoarea iluzorie dinăuntru. Ceva s-a petrecut în lipsa mea. Derek şi Annie, livizi, s-au cocoţat pe patul lui Susan, din ai cărei ochi traşi curg lacrimi. Precaut, las jos cireşele şi mă apropii de ei.

– Ce s-a întâmplat? şoptesc cu teamă, neştiind dacă vreau cu adevărat să aud răspunsul la întrebarea mea.

Derek mângâie cu gesturi reflexe urmele turcoaz ale cipului inserat sub pielea antebraţului lui Susan. Pare un tatuaj mai şters, a cărui imagine nu mai e clară. Ei, copiii, n-au aşa ceva. Cipul este impregnat adânc în fiinţa lor încă de pe când erau embrioni. Noi suntem Adaptaţi, ei sunt Integraţi.

– Am găsit antidotul, spune el.

Îi privesc figura adolescentină şi încerc să ghicesc în spatele ei cum ar trebui să iau cele auzite. Tac, iar băiatul continuă:

– Dar nu e pentru noi. Ci pentru voi, arată el spre mama sa şi spre mine. Noi suntem  o fundătură evoluţionistă. Organismele noastre nu pot asimila o hrană fără cip. Dar voi… voi mai aveţi o şansă.

– Greşeşti! îl contrazic. Hrana de care vorbeşti conţine bacterii şi e poluată. Ne va distruge şi pe noi.

– Dar va oferi majorităţii dintre voi suficienţi ani de viaţă încât să puteţi face alţi copii, fără cip. Copii naturali, care să mănânce hrană naturală.

Îmi arată săculeţul căzut pe jos, din care s-au rostogolit afară câteva cireşe.

– Dacă noi putem, atunci şi voi…

– Nu, mă întrerupe el ferm. Cipul nostru nu poate fi inactivat fără a ne provoca moartea. Însă implantul vostru… Lasă propoziţia în aer, sperând că voi înţelege unde bate: E doar un implant. Dezactivarea lui va afecta organismul – poate chiar va provoca moartea în unele cazuri, dar majoritatea veţi supravieţui. Iar trupurile voastre încă pot digera alimentele obişnuite. Trebuie doar să renunţaţi la teama paranoică faţă de elementele naturii.

– N-ai de unde să ştii asta, mă încăpăţânez.

– Nu. Dar e singura soluţie care poate duce la un rezultat. Oricât ne-am străduit, n-am găsit alta.

Când vorbeşte la persoana întâi plural se referă, bănuiesc, la toţi copiii ca el. Pentru ei e normalitatea. Pentru noi nu e la fel de simplu. Mă rog, bănuiesc că, dintre copii, adolescenţii sunt cei care au căutat o soluţie. Sau poate că mă înşel? Integraţii comunică între ei instantaneu oriunde s-ar afla – şi atunci, mai sunt copiii mici independenţi, copilăroşi, sau curge şi în ei sângele virtual al înţelepciunii celorlalţi?

– Singurul mod prin care putem opri virusul îl reprezintă distrugerea platformei care-l propagă. Cipurile trebuie să dispară. Iar dacă noi, Integraţii, vom muri, trupurile voastre nu vor fi în stare să susţină reţeaua lor. Fără cloud, cipurile vor deveni inactive şi nu vă vor mai afecta metabolismul. Organismul vostru îşi va reveni. Face o pauză pentru a spori efectul dramatic: Pentru ca omenirea să supravieţuiască, noi trebuie să murim.

Se ridică de pe pat şi vine la mine. Mă strânge în braţe. Anesteziat, îl îmbrăţişez cu gesturi mecanice. Creierul meu nu poate procesa enormitatea pe care am auzit-o. Micuţa Annie vine şi ea să mă ia în braţe. Plânge, iar modul în care mânuţele ei îmi mă strâng cu iubire – cu atâta iubire! – mă cutremură.

– Nu! urlu. Nu se poate! Nu vă las să…

Dar vorbele mele se risipesc în vânt. Sub impulsul unei comenzi virtuale lansate de cine-ştie-unde şi care se propagă cu viteza gândului printre copiii de pe întreg globul, Derek şi Annie îşi suspendă funcţiile cipului. Devin catatonici. Antebraţul cu cip începe să mă ardă. Simt înţepături sub piele. Dacă n-aş fi amorţit de grozăvia evenimentului la care am asistat, cred că aş lua cuţitul şi aş încerca să-mi amputez braţul.

Trec secunde – nanosecunde? parcă aşa se măsoară timpul virtual – şi senzaţiile din antebraţ dispar. Susan hohoteşte în pat. Derek şi micuţa Annie se prăbuşesc pe jos.

Într-o clipă, omenirea a rămas fără copii.

Lovite de trupurile căzute, cireşele amare din sac se răspândesc pe podea.