tarani-targ2În mahalaua Tătăraşilor toți îl cunoșteau pe Ion Cuhulea. Născut și crescut acolo, trăind cincizeci de ani în șir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vârsta de șapte ani, când prindeau să învețe carte, pe lângă școală, mai știau unde-i biserica și casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de nimerit decât căsuța moșneagului. Dintr-un bordeiaș prizărit, locuința Cuhuleștilor la-nceput, astăzi moșneagul clădise, din munca lui, patru odăițe, cu pereții îmbrăcați pe dinafară într-o perdea de iederă care flutura la cea mai mică bătaie a vântului, ca un fald de steag. Și cum era pe un vârf de dâmb, din orice parte a Tătărașilor puteai privi drept în ograda lui Cuhulea.

La început Cuhulea a fost paracliser un șir întreg de ani, apoi, la bătrânețe, s-a lăsat, și acum stătea să se odihnească. Om scurt, ciolănos, purta mustățile rase și, cum era spân, mai nu i se cunoșteau nici sprâncenele. Numai ochii albaștri și totdeauna speriați împrăștiau ceva neobișnuit peste fața lui. Era morocănos, rar intra în vorbă cu cineva, și atunci două-trei vorbe de schimba, atâta, în portiță, apoi repede se trăgea, ca ariciul, în ograda lui. De câte ori treceai pe la dânsul, îl vedeai, printre parmaclâc, stând pe vârful picioarelor, privind vreo floare din grădină, sau la vreo găină ce scurma. Asta era patima lui Cuhulea: să privească, să se uite cu de-amănuntul și îndelung la câte ceva patima omului care trăiește singur și are răgaz să vadă și să gândească.

Stătea ceasuri întregi în fața unui trandafir sau a unei garoafe. Știa fiecare floare când s-a desfăcut din boboc și aproape vedea crescând orice tulpină din grădina lui. Urmărea cu ochii lui rotunzi toate vietățile din ogradă: știa că găina Bogheta nu se oua la un loc cu celelalte, căci o pândea Sura, o nadoleancă pestriță la pene, și o ciupea de creastă până i-o însângera, de aceea o lăsa să se ouă lângă gard, într-o tufă de brusturi, iar iarna, în pod, după horn. Cunoștea pricina dușmăniei dintre câinele lui și cel al vecinului. Nu era frunză care să cadă, nu era creangă care să se usuce, fără ca moșneagul să nu se întrebe și să nu cerceteze cum și ce fel se întâmplase lucrul.

Și din pricina asta îi știau cu toți de frică. Mai cu seamă de la întâmplarea cu banii lui Almașu. Acestuia i se furase niște parale, tot ce strânsese și el o viață întreagă, vreo două-trei sute de lei. S-a plâns bietul om la toți, și atâta era de amărât, c-a venit și la Cuhulea să-i spuie. Cuhulea l-a ascultat, și pe urmă i-a vorbit așa, ca din senin:

— Știi că pe Arghir l-am văzut cumpărând ieri o găină?

Almașul rămase cu gura căscată: ce-i vorbea el, și ce-i răspundea moșneagul? Dar acesta adăugă:

— Și de ziua lui a făcut chef strașnic.

Cum Almașu stătea tot ca picat din cer, Cuhulea dădu mai de-a dreptul:

— Dă, când mănânci o viață-ntreagă borș cu știr, și sai deodată la ciorbă de găină… Apoi se lepădă: Dă, eu nu zic… Numai ți-am spus, că omul, dacă are ochi, trebuie să vadă.

Păgubașul a-nțeles, a cercetat și a găsit ce mai rămăsese din bani la Arghir.

Într-o vară, cum bătrânul urmărea cu privirea o gânganie ieșită la lumină, ca să vadă la rădăcina cărei flori și-o fi având cuibul și să i-l stârpească, îl strigă la zăplaz un băietan, unul Ilie Trăsnea, scriitoraș la percepție:

— Moș Cuhulea, moș Cuhulea!

Moșneagul nu se mișcă, dar, la urma urmei, după ce dete de locul gânganiei, întoarse capul și întrebă:

— Ce-i?

— Apoi… Dă! ți-aș vorbi ceva.

— Zi!

— Vin-aici!

— Ei! că multe-ți mai trebuie!

Și bătrânul coborî încetișor până lângă băietan.

— Ce-i?

— Moș Cuhulea, ți-aș spune ceva, da… Să nu te superi.

— Da zi odată, băiete.

— Uite ce-i: pe Smaranda, pe vară-mea, iar a alungat-o bărbatusău. A bătut-o și-a gonit-o din casă. Sfătuiește-l și dumneata, moș Cuhulea, poate-o primi-o, c-a bătut-o degeaba.

Cum vorbeau așa, numai iată și femeia, Smaranda. Și, cum auzise cele câteva cuvinte din gură, își duse pestelca la ochi și începu să spuie, printre sughițuri de plâns:

— Degeaba; că nici moartă nu-i mai intru în casă. După ce-și șterse ochii, ca să dea loc celuilalt rând de lacrimi, urmă: Mai bine m-oi vârî slugă undeva, să-mi câștig o bucată de pâine, s-o pot mânca fără bătăi… Iacă, te-oi sluji pe dumneata, moș Cuhulea. Zău te-oi sluji, numai pe mâncare.

Moșneagul tresări, măsură femeia din cap până-n picioare, îi privi rochia și i se păru curată; polcuța parcă nu-i era prinsă în ace, ca la cele leneșe, era încheiată în nasturi; în picioare, pantofi.

Repede, ca într-o sclipire, îi trecu pe dinainte bătrânului toată viața lui de singuratic.

Trebuia să se gândească.

— Uite ce e, zise, în sfârșit, vino mâine pe la mine, și-om vedea, om vedea…

Băietanul și femeia plecară, iar bătrânul se duse în casă, luă un cuțit și se întoarse în grădină, să sape la tulpina rozetei unde se dusese chiftirița. Cum săpa, nerăbdător să dea mai repede de jiganie, deodată își aduse aminte de femeie. Și, cum dezgropa țărâna, așa își dezgropa în minte trecutul lui, viața lui singuratică, petrecută aici, între câțiva pereți. Da, era bătrân, se simțea mai slab, i-ar fi prins bine tovărășia unei ființe; și, totuși, când se gândea să mai amestece încă pe cineva în treburile și în mersul traiului zilnic, parcă se cutremura. De când era pe pământ, își ducea rostul singur; de ce s-ar lenevi tocmai la sfârșit? Dar lacrimile femeii îi muiau inima…

Dădu de cuibul chiftiriței, într-o împletitură ca de câlți, tocmai la rădăcina florii. Din cuib ieșiră repede două gângănii, pe care Cuhulea le rostogoli cu limba cuțitului în pahar. Și se gândi: dacă și urâciunile astea trăiesc împreună și se pot înțelege, adică de ce n-ar încerca și el, că-i om cu judecata întreagă, putând apropia ce-i bine, înlătura ce-i rău. Apoi se uită în pahar. Să le omoare? Se cutremură de scârbă. Străbătu ograda, deschise portița din fund și, ieșind pe locul pustiu de din dosul casei, se duse pe marginea râpei și aruncă gângăniile în fundul ei.

— Așa!

Apoi mai meremetisi un perete, închise păsările mai dereme și, fiindcă simți un junghi în dreapta, se culcă cum înserase. Peste noapte îi fu cam rău. Avea fierbințeală. Se sculă, bâjbâi pe întuneric, să caute o lămâie, să-și facă limonadă. Vorbea singur:

— Dacă ar fi cineva să mă îngrijească, nu m-aș năcăji așa.

Pentru întâiași dată îi venise gândul acesta. De când știa că ar putea să aibă un ajutor, parcă îi mai slăbise hotărârea de până acum în viață.

A doua zi dimineață, când veni femeia, o întrebă:

— Da bărbatu-tău ce-o să zică?

— Ce să zică?

— Îl ai cu cununie?

— Nu.

— Apoi atunci rămâi, să fii femeie la locul tău, să-ți vezi de treabă, și-o să fie bine.

Într-o lună de zile, Smaranda se deprinsese și cu casa, și cu păsările, și cu florile cu toate obiceiurile stăpânu-său. Cum știa puțină carte, îi ținea socoteală de cheltuielile zilnice; iar drept răsplată purtării acesteia, Cuhulea o punea cu el la masă.

Se deprinseseră așa de bine unul cu altul că toate treburile erau pe mâna femeii, iar moșneagul își vedea numai de florile lui.

Într-o seară, cam după vreo opt luni, cum stăteau în cerdac, bătrânul îi vorbi rar, așezat:

— Ascultă, Smarando! Tu ești femeie harnică și bună. Mi-ai îngrijit casa, și pe mine, și m-ai mulțumit totdeauna. Ca și mine, n-ai pe nimeni în lume. Eu îs bătrân, mâine-poimâine mă duc. Cui rămâne tot ce-am agonisit?

Femeia privea drept înaintea ei; parcă înțelegea ce avea să urmeze în vorba bătrânului.

— Cui rămân toate astea? Ți le-aș lăsa ție… da vezi, ca să fie în regulă toate, ar trebui să-mi fii nevastă, și sunt bătrân… iar lumea își bate joc de oameni… Ai vrea?

Femeia răspunse scurt, cuvântul pregătit mai dinainte:

— Da.

Spusese vorba asta ca oricare alta, o vorbă care ți-ar fi adus un pahar cu vin când ți-e sete de apă, o frunză când ai vrea o floare, și totuși o vorbă care, orișicum, mulțumește, cel puțin, dacă nu poate da fericirea.

Când auziră tătărășenii că se însoară Cuhulea, mulți au râs, alții au dat din umeri nu era treaba lor , iar unii i-au dat și dreptate. Nunta s-a și făcut într-o duminică, acasă, numai cu popa, câțiva oameni și vărul Smarandei. Și a trecut și asta; lucrurile au intrat iar în vadul lor.

Nimic nu se schimbă în casa lui Cuhulea; atâta doar că în locul odăii de culcare a Smarandei se făcu un fel de sufragerie. Protivnic obiceiului de până acum, la masă venea de două-trei ori pe săptămână vărul femeii. Cum toată gospodăria era în mâinile Smarandei, bătrânul se plimba de colo până colo, uitându-se cu de-amănuntul, cum avea obiceiul, la toate. Smaranda parcă mai întinerise, și schimbarea aceasta nu scăpase ochiului bărbatului ei. Într-o lună se înviorase. Cuhulea simțea o bucurie ascunsă, de care nu-și dădea bine seama; era mulțumit că putuse să miște ceva în sufletul amărât, odinioară, al femeii.

Într-o seară, era prin august, Cuhulea întârziase la vie, un petic de vie ce avea la deal, nu tocmai departe; băietanul, vărul Smarandei, rămăsese să mănânce cu dânsa. Și cum da să se ducă, se sculă în picioare și se apropie de nevasta lui Cuhulea:

— Zi, tot nu vrei?

— Nu.

Flăcăul o apucă de umeri și o întoarse bine spre el:

— Uită-te la mine. Nu?

— Nu.

— Ei, asta-i!

Și se aplecă repede și sărută femeia apăsat pe buze.

Femeia nu s-a ferit; văru-său s-a dus, iar dânsa a rămas cu capul în mâini, ca amețită. De mult se împotrivea patimii acesteia, dar vedea bine că se sfârșise, trebuia să cadă, tocmai acum, când își legase viața în fața lui Dumnezeu de un altul.

Pe drum, băietanul se întâlni cu bătrânul. Ca și cum s-ar fi știut vinovat față de el, îl ocoli. Cuhulea băgă de seamă. De altfel, mai demult parcă purtarea tânărului ăstuia nu-i cam plăcea. Când intră în odaie, găsi pe Smaranda tot așa, cu fața în palme.

Se duse repede lângă ea, o mângâie:

— Ce ai, Smarando, ce ai?

Se uită drept în ochii ei și o văzu plânsă. Îi spuse deodată:

— Ascultă, ți-a adus vreo veste rea. Să știi, să nu-l mai văd pe aicea. Să nu-l mai văd. Nu-mi place purtarea lui!

Femeia tresări, se ridică repede, își dădu părul în sus, pe frunte, și schimbând vorba:

— Ce mai e pe la vie, moșule?

Tot moșule îi zicea lui Cuhulea.

Bătrânul, căruia de mult încă nu-i mai plăcea să-i zică astfel, se hotărî să-i spuie, dar se opri îndată, rușinat.

Iarna trecu repede; primăvara se pregătea să aducă iarăși moșului bucuria florilor.

Lucrurile nu suferiseră altă schimbare decât că Ilie Trăsnea venea acum mai rar, că-i spusese Smaranda. Iar în urmă bătrânul i-o tăiase de tot:

— Ia ascultă, omule, casă n-ai? N-ai și tu ce munci?

Băietanul scrâșni din dinți, se duse în odaie, chipurile să-și ieie o legătură, se uită pe fereastră, să vadă nu cumva Cuhulea vine după el, și, zărindu-l tot acolo, plecat deasupra unui strat cu flori, vorbi repezit Smarandei:

— De-acu nu mai pot veni pe aici. Și o luă în brațe. Apoi, cu glasul stins: Vino tu pe la mine.

Femeia se zbătea; zise:

— Nu pot.

— Să vii!

Femeia tăcu, și băiatul ieși pe poartă ca o furtună…

Odată, stăteau afară, în fața casei, pe o bancă; Cuhulea își aduse aminte:

— Smarandă! n-am pus fărmătura de pâine furnicii mele.

Și plecă în casă. De o săptămână în șir, o furnică venea pe masa albă de lemn să-și caute hrana. Întâi și-ntâi, când o văzu fugind cu piciorușele ei mărunte pe lemnul geluit curat, Cuhulea, temându-se că au năvălit furnicile în dulceți, se repezi la dulap.

Acolo nu văzu niciuna, și cum se întorcea s-o prindă s-o zvârle afară, băgă de seamă că furnica umflase o fărmătură de coajă și o ducea grăbită spre ascunzătoarea ei. Moșneagul o lăsă atunci și o privi până se făcu nevăzută, cu coajă cu tot, sub fața mesei. A doua zi o văzu din nou, căutând iute, mișcându-și cele trei bucăți ale trupului ei, ca trei mărgele înșirate; dar fiindcă masa era ștearsă, Cuhulea îi zvârli el o bucățică de miez. Furnica o luă și se duse. A treia zi chemă și pe Smaranda să vadă lucrul acesta și, de o săptămână în șir, în fiecare zi, dimineața și seara, hrănea gângania. Astă-seară o uitase.

Când se întoarse din nou în cerdac, Cuhulea zâmbea mulțumit; zise:

— Mă aștepta!

— I-ai dat?

Bătrânul se plecă, și-n taină:

— Ghici ce?

— Ce?

— Cozonac, cozonac.

Și prinseră să râdă!

Peste două zile venea Paștele. Era cald și-o seară liniștită. Departe tare, dealurile viorii păreau că se topeau în aer, și-ncetul cu-ncetul nu se mai zăriră. Se lăsa noaptea. Zarzării înfloriseră, și mirosul florilor lor, mirosul rozetelor și-al zarnacadelelor se împrăștia adormitor. Femeia se gândea cu mulțumire la viața ei tihnită, alăturea de omul acesta bătrân, care se purtase până acum cu dânsa ca un tată. Și totuși parcă-i venea să plângă. De ce? În pieptul ei simțea așa ca un val care se ridica repede de la inimă spre gât, spre sufletul ei, și o chinuia parcă, o înăbușea. Și cum își apăsa pieptul fără de voie cu mâna, lacrimile îi izvorâră din ochi și începu să plângă cu sughițuri.

Bătrânul se repezi spre dânsa. Îi luă capul în mâini, îl alintă ca pe al unui copil, o legănă, cuprins de mâhnire:

— Ce ai? Ce ți-e, Smarando? Ți-e rău? Ești bolnavă cumva?

Femeia răspunse printre suspine:

— Nimic, nu-i nimic. Nu știu de ce m-am înecat, deodată.

Apoi au rămas tăcuți…

Smaranda tânjea. Bătrânul nu-și vedea capul. Nu știa ce are femeia. Aduse un doctor, acesta se uită zâmbitor la amândoi și-i încredință că nu-i nimic:

— Boalele astea își găsesc leacul.

Cuhulea cumpăni vorbele aceste; apoi, în mintea lui, deprinsă să apropie și să cântărească toate, parcă se făcu lumină. Puse în legătură îndepărtarea lui Ilie cu tânjirea femeii. Oare nu se iubeau? Și-ntâiași dată își dete seama că-n sufletul lui era ceva mai mult decât iubirea unui tată. O iubea. Lui Cuhulea îi era parcă rușine să se gândească la asta, își bănuia singur, aduna atâtea dovezi potrivnice ca să-și scoată din minte credința asta, și totuși sufletul ieșea biruitor. O ciudă grozavă îl cuprinse împotriva slăbiciunii lui și-mpotriva lui Ilie.

În seara aceea se plimbă mult, singur, prin ogradă, până îl strigă nevasta:

— Moșule, e răcoare. Intră înăuntru!

Într-o zi Smaranda se dusese după niște târguieli și nu se întoarse decât seara, târziu. Bătrânul o așteptase neastâmpărat, în poartă, și cum o văzu:

— Unde-ai fost?

— În târg.

— De-atuncea? De la prânz? Hm!

Și din clipa aceea bătrânul o urmări aproape pas cu pas.

Într-o duminică erau amândoi în grădină, Cuhulea cu florile lui, Smaranda la parmaclâc. Cum curăța o rozetă de câteva frunze uscate, moșului i se păru că nevastă-sa vorbește cu cineva. Întoarse capul era Ilie; băietanul, vesel, îl strigă:

— Ce faci, moș Cuhulea?

Iar femeia se depărtă repede și o luă spre casă. Bătrânul mormăi:

— Bine!

Apoi întoarse spatele. Dar lăsă stratul cu flori și veni și el în odaie. Când intră, i se păru că femeia, care nu se așteptase să-l vadă, făcuse o mișcare de mirare. Zăpăcită, Smaranda încremeni la capătul mesei unde o găsise. Bătrânul o întrebă:

— Ce făceai?

Femeia rămase o clipă fără să răspundă, apoi, aruncându-și ochii pe masă:

— Uite, mă uitam că a ieșit iar furnica.

Bătrânul crezu; începu să privească și el. Furnica sta în mijlocul mesei, căutând parcă fărmătura obișnuită.

Smaranda ieși să-și vadă de treburi, iar bătrânul rupse o bucățică de miez și-l aruncă. Apoi se uită cu mare băgare de seamă. Furnica apucă fărmătura și începu să o tragă, ca pe celelalte, spre capătul mesei. Atunci, absorbit în urmărirea ei, căută să vadă unde o să se ducă. Furnica se coborî, ușoară. Cuhulea se lăsă pe vârful picioarelor să se uite, și deodată ochii i se opriră pe un petic de hârtie strecurat între fața de lemn și stinghia ce lega picioarele mesei. Bătrânul uită furnica, trase hârtia mototolită, vârâtă repede, la întâmplare, în ascunzătoarea ei, își luă ochelarii și se duse lângă fereastră să citească:

Te-am așteptat iar joi. De ce n-ai venit? Pândește moșneagul când s-o duce la vie. Ori ți s-a făcut milă de el?

Scrisoarea era de la Ilie, îi cunoștea scrisul. Bătrânul începu să tremure, apoi căzu, moale, pe scaun. Vrasăzică, nu se înșelase. Se iubeau. Atuncea, când a întârziat, dânsa la Ilie fusese. Și acum a fost de ajuns numai o clipă ca să-i și strecoare bilețelul. O ură grozavă îl cuprinse împotriva omului aceluia care-i adusese femeia aceasta în casă și care acuma îi sfărâma viața. Cine-l pusese să o ieie, să o culeagă de pe drumuri?

Smaranda intră. Când văzu pe moșneag stând pe scaun, la capătul mesei, se uită îngrijată.

Cuhulea începu, înecându-se parcă:

— Smarandă, o să mă duc la vie.

Femeia se prinse, întrebă grăbită:

— Când, moșule?

Bătrânul se sculă, cu ochii rătăciți.

— Astăzi, ca să te poți duce mai degrabă la Ilie.

Femeia încremeni. Dar furia cuprinse pe bătrân. Se repezi la nevastă-sa și o apucă de mâini, strângându-i-le:

— Astăzi, astăzi, acuma, ca să te duci la Ilie. Auzi?… Ai ascuns hârtia, dar am gâsit-o. Mi-a scoc-o Dumnezeu înainte… Hai, du-te la Ilie al tău.

Smaranda căzu în genunchi.

— Moșule!

Dar bătrânul o lovi, răcnea ca scos din minți:

— Să te duci din casa mea. Să te duci! Și începu s-o îmbrâncească: Acum, în clipa asta chiar.

Femeia se prăvăli pe podele, bătrânul o împinse deznădăjduit spre ușă:

— Afară, afară! Ticăloaso!

Când se dezmetici bine, se trezi singur. Smaranda se dusese. Cuhulea rătăci prin toate odăile, căutând. Îi venea să meargă să o aducă, s-o ierte. Și iarăși se înfrâna. O rușine îl cuprinse: ce va zice lumea? Apoi deznădejdea îl doborî.

Seara se lăsă rece. Se culcă îmbrăcat. Adormi repede și avu vise grozave. Părea că după un drum lung și greu, ostenit, se așezase la poalele unui munte. Un munte negru, fără fir de iarbă, fără un copac. Și cum privea spre înălțimea întunecată de pământ, deodată aceasta începu să se clatine, să se miște. Fiecare bulgăre de țărână prindea viață, mișuia în grămada înaltă până la cer. Și, ca prin farmec, milioanele de fire de țărână se revărsară, împrăștiindu-se potop împrejur, acoperindu-l, înăbușindu-l și pe dânsul cu desăvârșire. Apărându-se, căutând să scape, de-abia atuncea băgă de seamă că toate acele erau furnici. Se trezi îngrozit.

Se odihni puțin pe marginea patului. Apoi se duse de deschise fereastra. Aerul rece al nopții îl dezmetici; întreaga întâmplare i se desfășura în minte. Și gândul i se opri cu îndărătnicie la furnica aceea care-l pusese pe urma nelegiuirii femeii lui.

O ură nebunească îl prinse împotriva gânganiei care fusese trimisă, ca un duh rău, să-i tulbure liniștea. Se sculă și se duse lângă masă.

Dimineața își vărsa lumina prin ochiurile geamurilor. Bătrânul aștepta cu ochii mari, ca-n preajma unui dușman. Și deodată, în raza de soare ce se așternea pe masă, colo, în capăt, zări furnica alergând ușoară, să-și caute fărmătura.

Bătrânul se sculă în picioare, ridică palma și, când gângania se opri, iscoditoare, în mijlocul mesei, Cuhulea își repezi mâna cu atâta putere, că se clătină sticlăria pe poliță. Sub lovitura grozavă, furnica se făcu una cu lemnul. Apoi, rătăcit, Cuhulea umblă printre niște lăzi, găsi o frânghie și trecu în cămară.

…Tocmai spre seară, Smaranda veni să-i cadă în genunchi, dar din prag băgă de seamă că în ușa cămării se vedeau picioarele bătrânului, până la genunchi, atârnând în aer. Și, îngrozită, se repezi în ogradă:

— Săriți, că s-a spânzurat moșul!

Din volumul Într-o noapte de mai (1908)