20140720_111316_1Maestrului Ion Hobana, fără nicio aluzie

 

Dimineaţa se arăta destul de mohorâtă în acea zi peste Râşnovul aflat în plin festival SF. Mă rog, nu tot Râşnovul, ci doar, să zicem, o anumită pensiune –  Rem’s. Era înghesuială mare în foişor. Fanii, cocoţaţi pe cele două bănci, prea înalte ca picioarele să le atingă pământul, aşteptau demararea lucrărilor cenaclului.

– Ok, spuse Lucian, Păturica rotundă SF şi cenaclul Wolf’s Pack vă propun azi un autor tânăr, aşa cum v-a obişnuit în cei 10 ani de existenţă. El este Gigi, adăugă desemnând un blond uscăţiv care îşi flutură degetele într-un fel de salut către asistenţă, în timp ce se holba la monitorul unui mic laptop. Ce ne vei citi, Gigi?

– Voi încerca să vă citesc ceva dintr-un text mai mare, de fapt un roman care se află în stadiul de finalizare. Se numeşte „Şocul lui Lender”.

Câţiva chicotiră, iar Eugen îşi îngustă privirea asupra cititorului.

– „Jocul lui Ender”, spuse careva.

– Să ştiţi că m-am gândit şi la titlul ăsta, replică Gigi, dar l-am abandonat deoarece părea titlul unei cărţi pentru copii, ceea ce nu este cazul la mine, deşi în roman este vorba de un copil ce este educat ca un soldat, în spiritul conflictelor militare.

– Şi duşmanii sunt nişte insecte, nu? întrebă altcineva.

– Da, răspunse tânărul.

– Păi, aşa este şi în „Jocul lui Ender”, comentă Bebe.

– „Şocul lui Lender”, îl corectă tânărul.

– Eu vorbeam de cartea lui Orson Scott Card, în care este vorba de un conflict spaţial între rasa umană şi una a insectelor.

– Cred că autorul de care vorbiţi s-o fi inspirat după filmul „Starship Troopers”.

Audienţa chicoti din nou.

– Evident, confirmă Bebe, doar că nu după film, ci după cartea lui Heinlein.

– Bun, zise tânărul. Pot continua?

– Da, da, desigur, confirmă Lucian.

– În fragmentul pe care îl voi citi, eroul trebuie să participe la o luptă de antrenament într-o sală aflată în imponderabilitate, în care vor evolua două echipe de copii-luptători. Echipa lui Lender se numeşte…

– „Salamandra”, interveni Bebe.

– Ei nu, ce nume e ăsta? se încruntă tânărul. Se numeşte „Guşterul argintiu”.

Din nou râsete.

– Aşadar: „Peste patru zile, Armata Guşterilor avu o bătălie. Lender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde–verde–maro a Guşterilor şi negru–alb–negru a Vulturului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică brusc, cu verde–verde–maro spre stânga şi negru–alb–negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi armata se opri în faţa unui perete.

Plutoanele se formară în tăcere. Lender se aşeză îndărătul lor. Gonzo dădea instrucţiunile:

– A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!

– Băi, asta e o glumă? interveni Dănuţ, în timp ce audienţa era în delir.

Tânărul se enervă.

– Nu-i nimic de râs aici. De ce râdeţi?

– Chiar nu realizezi sau este un test de cultură SF? întrebă Eugen.

– Ce să realizez? Ce cultură? replică iritat tânărul.

– Ce citeşti tu este leit „Jocul lui Ender” – cartea lui Orson Scot Card. Sala nu are nişte uriaşe cuburi cafenii numite „stele”?

– Nu, se indignă cititorul. Cum să fie stele nişte cuburi?

Dănuţ ridică sprâncenele a mirare.

– Sunt nişte sfere cafenii, preciză tânărul.

Toată lumea râse. Buna-dispoziţie tindea să bată un record.

– Şi Lender al tău nu inventează un sistem de luptă prin care se aruncă spre inamic cu picioarele înainte, astfel încât, îngheţat prin împuşcare, să poată lupta în continuare?

De data asta tânărul se albi la faţă. Tăcu câteva clipe, apoi întrebă încet:

– Petrică, nu? El v-a spus, nu?

– Care Petrică? întrebă Eugen.

– Prietenul meu de la Copăceşti. Deocamdată, doar el a citit-o în întregime.

Se râdea de-a dreptul de acum. Teodora se roşise toată de atâta râs.

– Măi, continuă Dănuţ, eu cred că tu eşti sincer şi nu realizezi că cine ţi-a furnizat textul a omis să-ţi spună că face parte dintr-o carte mai mult decât cunoscută în mediul SF.

– Iar eu vă spun că eu sunt autorul textului, interveni revoltat tânărul, şi că dacă cineva a publicat acest text sub alt nume decât al meu este vorba de un plagiat ordinar.

Dănuţ ridică din umeri.

– N-o să te creadă nimeni niciodată. Orson Scott Card este cunoscut de toţi iubitorii genului SF, un scriitor cu ani mulţi de activitate şi multe volume publicate. Tu ce ai mai scris în afara acestui text?

– Mai am vreo două, dar sunt scrieri ceva mai vechi şi nu sunt tocmai convins să le scot pe piaţă. Trebuie să mai lucrez la ele. Una se numeşte „Blegii nisipului”, tot o povestire despre o civilizaţie a insectelor, iar alta – „O piatră-n fundaţie” – are toate şansele să devină o trilogie.

Ilaritatea atinsese cote maxime.

– Mă rog, noi credem că textul tău este al lui Orson Scott Card, dar dacă o ţii pe-a ta n-ai decât să-l propui spre publicare diverselor reviste virtuale şi să vezi reacţia redactorilor specializaţi.

– Eu mă gândeam la o editură serioasă, Nemira, de exemplu, încercă timid tânărul.

Nemira este cea care a publicat cartea lui Orson Scot Card în româneşte.

– A, da? Atunci cred că mă voi orienta spre alta. Am auzit că ar fi una prin Satu Mare. Nu cred că ăia au auzit de Urson Scard ăsta…

În ciuda ploii cenuşii, foişorul se lumină de un nou val de râsete. Rolex se proptise în picioarele lui Liviu Goga, iar ziua promitea a fi una extraordinară.

***

PS. Şi această povestire este, într-un fel, un plagiat. Ea îşi trage inspiraţia din povestirea „The Nine Billion Names of God” de Carter Scholz, aflată în sumarul volumului „The Secret History Of Science Fiction”, apărut în 2009 la editura Takhion Publication, San Francisco. În povestirea respectivă, autorul redă schimbul de mesaje cu o editură căreia îi propune publicarea unei proze identice cu cea a lui Arthur C. Clarke. Autorul motivează editorului stupefiat că textul său a fost elaborat de un computer programat să alcătuiască în mod aleator un text din cuvinte selecţionate din dicţionar, iar că similitudinea până la identificare cu textul lui Clarke ar fi un efect întâlnit des în natură, care se autoplagiază.