20140720_111743_1 (1)“Raza lui Zamolxis” de Nic Dobre a câştigat premiul I la concursul de proză scurtă al FSF Râşnov 2014

 

–          Scoală-te, somnorosule!  Se face coadă la telecabină, iar nea`  Doru nu o să ne mai ia gratis! s-a răstit Florin  către verișorul său Mihai , venit în vizită în vacanța de vară.

Cu o voce ce abia răzbătea prin pătura de sub care i se zărea doar vârful nasului, acesta a catadicsit să răspundă:

–          Ce e cu graba asta?!? Dacă nu reușim astăzi, urcăm mâine.

–          Sigur, tu crezi că la Bușteni e vreme frumoasă în fiecare zi… special pentru tine! Dacă începe mâine să plouă, se oprește într-o joi. Să te văd cum le explici prietenilor tăi din Constanța că ai stat două săptămâni aici și nu ai reușit să vezi  Sfinxul !

Cei doi au înfulecat pe fugă micul dejun, apoi au luat din mers rucsacul cu sandvișuri și sticle de apă pregătite de mama lui Florin. Peste un sfert de oră își afișau zâmbetele  cuceritore în fața mașinistului de  la telecabină,  iar înainte de prânz pășeau pe solul stâncos al platoului Bucegi.

–          Îmi arăți Babele? a întrebat Mihai, pe un ton ce trăda curiozitatea.

–          Lasă Babele, nu merită efortul. Au fost distruse de turiști. Hai la Sfinx, acolo ai ce vedea! a răspuns Florin.

Sărind peste șanțurile săpate de ape în relieful platoului, cei doi puști au ajuns în dreptul  Sfinxului. Mihai, obișnuit cu imaginea plată a Mării Negre privea siderat, spre satisfacția verișorului său.

–          Ce zici, a meritat să ne trezim devreme? îl iscodi acesta.

–          Categoric!  Nu pot să înțeleg cum a luat naștere acest Sfinx, este absolut fascinant !

–          Oamenii  de știință spun că s-a format datorită eroziunii vântului…

–          Asta nu e cu putință! Orbitele ochilor nu pot fi săpate de vânt, trebuie să fii cretin să crezi așa ceva! Oare dacă ar avea ochi, la ce s-ar uita?

Florin nu a răspuns la întrebare. Nu știa încotro privea Sfinxul, dar știa cum puteau afla în curând. Și-a scos din buzunar telefonul mobil și după o convorbire presărată cu zeci de rugăminți, a arborat un zâmbet de învingător.

–          Am vorbit cu mama, la noapte dormim la cabană. Îl cunoaștem pe cabanier, nu va fi o problemă. Iar la miezul nopții, ne întoarcem aici. Nu va fi nici țipenie de om, așa că ne vom putea pune nestingheriți planul în aplicare.

–          Care plan?

–          Ne cățărăm pe Sfinx. Știi brelocul meu cu laser? Bate până la 10 kilometri, așa scrie în instrucțiuni, dar nu l-am verificat niciodată la distanțe mari. La noapte, îl punem în una din găurile din capul Sfinxului și vedem cât de departe bate. Și aflăm și unde privește Sfinxul!

–          Genial! Știam eu că nu mă plictisesc dacă vin la tine în vacanță! l-a complimentat Mihai.

La miezul nopții, cei doi adolescenţi s-au strecurat afară din cabană aidoma unor feline, fără a fi observați de nimeni. Platoul Bucegi era luminat aproape ca ziua, Luna luminând decorul asemenea unui far gigantic ancorat pe bolta cerească.

Atmosfera rămânea însă încărcată de mister, iar cei doi turişti nocturni erau într-o oarecare măsură înfricoşaţi, chiar dacă refuzau să arate acest lucru. Nu puteau fi altfel, erau singuri printre formaţiunile megalitice care nu mai semănau deloc cu babe, moşi sau alte creaturi simpatice. Erau doar nişte arătări mari, învăluite în umbre aruncate sub diferite unghiuri.

–          Mai avem mult până la Sfinx?

–          Am ajuns Mihai. Este chiar în dreapta ta, numai că noaptea arată altfel. Tu rămâi jos, la baza lui, să nu te răneşti la escaladare. Eu ajung imediat sus.

Zis și făcut; după câteva manevre care ar fi smuls aplauze chiar și de la un alpinist profesionist, Mihai a ajuns în dreptul nasului de piatră al Sfinxului. A poziționat brelocul în una din orbite, l-a aprins iar apoi a început să ridice ușor raza laser pornind din dreptul lor și până hăt departe. în direcția în care ar fi privit antropomorful megalit, dacă ar fi fost însuflețit.

Punctul roșu alerga bezmetic pe suprafața denivelată a platoului, devenind din ce în ce mai puțin perceptibil. În clipa în care a ajuns la o distanță de câteva sute de metri, băiatul cocoțat a scos un strigăt de uimire.

–          Ai văzut?

–          Ce să văd? a răspuns Mihai adresând o altă întrebare, pe cel mai sincer ton cu putință.

Cum să-i spun? O să mă creadă nebun, așa cum aș fi crezut și eu pe oricine mi-ar fi spus că Lupul Alb există și poate fi văzut în Bucegi!”

Însă lucrurile erau cât se poate de evidente, lumina roșie s-a odihnit preț de o secundă pe blana de un alb imaculat, moment în care fiara pădurii a întors privirea spre el. Atât. O privire scurtă, care a făcut să-i înghețe sângele în vine. Privind din nou cu atenție în același loc, nu a mai văzut nimic. Lupul Alb plecase.

–          Ah nimic, mi s-a părut. Hai să ne întoarcem la cabană. Mâine dimineață la prima oră, ne întoarcem aici și mergem pe direcția indicată de lumina brelocului.

La cabană, Florin a reușit cu greu să adoarmă. Îi rămăsese vie în minte imaginea Lupului Alb, așa că nu e de mirare că l-a visat. Și ca orice jivină ce se respectă în lumea lui Morfeu, Lupul Alb vorbea: ”Vino la locul unde m-ai văzut. O să găsești o stâncă mare, îngropată în pământ pe jumătate. Lovește cu un obiect dur în ea, de 7 ori. Rar și cu putere. Apoi te oprești și aștepți ca ceva să se întâmple. Vei ști ce ai de făcut. E foarte important să faci lucrul ăsta, soarta omenirii depinde de tine.

Visul s-a terminat brusc, moment în care adolescentul s-a trezit. Părea foarte odihnit, deși dormise numai câteva ore. Reținuse visul până în cele mai mici detalii, nu mai avea timp de pierdut. Chestia cu ”soarta omenirii” i s-a părut cam trasă de păr, dar e dreptul fiecăruia să exagereze un pic în propriile vise.

–          Mihai?

–          Mmm… ce e?

–          Deșteptarea. Trebuie să mergem pe platou la prima oră a dimineții, până nu e invadat de turiști!

–          Măi omule, tu ai o problemă cu trezirile astea matinale… bâigui Mihai.

–          Ei lasă, ai uitat când veneam la tine la Constanța și mă puneai să mă trezesc să văd răsăritul?

Au trecut pe lângă Sfinx fără să se oprească, mergând în continuare pe direcția arătată de lumina brelocului. Florin s-a oprit în locul unde văzuse Lupul Alb, căutând stânca din vis.

–          Cauți ceva anume? l-a întrebat vărul său.

–          Da… gata am găsit!

Chiar găsise ceea ce căuta. Pe jumătate îngropată părea la fel ca oricare stâncă din împrejurimi.  A luat un bolovan din preajmă și a început să bată, ritmic și cu putere. ”cinci, șase, șapte… Gata!

–          Ce ritual mai e și ăsta ?

–          Așteaptă și vei vedea ! a răspuns Florin.

 

Suprafața albă a stâncii a început să capete un aspect translucid, iar după câteva secunde a devenit complet transparentă lăsând să se vadă dincolo de ea o încăpere cu pereții albi, acoperiți de aparatură asemănătoare cu cea văzută în navele din filmele științifico-fantastice.

Fără să aștepte o invitație specială, Mihai a pășit în interior, urmat de vărul său. În momentul în care au atins podeaua încăperii, aparatele au prins viață, sute de luminițe începând să sclipească zglobii pe pereți, într-un dans imposibil de înțeles.

Pe ceea ce părea a fi un pupitru de comandă, exista un singur reper – conturul adâncit al unei palme umane, cu degetele răsfirate, ce emana o lumină de un verde intens.

–          Ce naiba e aici? Și de unde ai știut cum să intri?

–          Nu întreba, s-ar putea să nu-ți placă răspunsul …

–          Bine, dar…. stai! Ce vrei să faci?

–          Conturul palmei are culoarea verde, nu? Mă invită să apăs, asta o să și fac, răspunse Florin poziționându-și palma dreaptă în adâncitura de pe pupitru.

Pământul a început să vibreze, la început ușor, apoi din ce în ce mai tare.

–          Cutremur! a țipat constănțeanul, vizibil panicat.

–          Nu e primul cutremur care are loc în zona asta, o să te obișnuiești.

Lumina verde emanată din pupitru s-a stins, iar în același timp de afară s-a auzit un șuierat, comparabil cu trecerea la joasă altitudine a unui avion supersonic.

Cei doi adolescenți au ieșit afară din încăpere. În urma lor stânca a redevenit opacă, asemenea celorlalte stânci din zonă. Dar cei doi nu au observat acest lucru, fiind preocupați cu altceva:  priveau  cu gurile căscate la fascicolul luminos, cu diametru de aproximativ un metru, ce pornea direct din muntele din spatele lor și se îndrepta spre înaltul cerului. De un roșu aprins, era însoțit de un zgomot ciudat, înfricoșător, între șuierat și țipăt.

Totul a durat vreo 4-5 secunde, după care raza a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Adolescenții s-au așezat pe iarbă, tremurând sub efectul adrenalinei pompate în sângele lor.

*

*                *

La peste o sută de kilometri distanță, în biroul șefului de Statul Major al Forțelor Aeriene Române avea loc o discuție informativă pe un subiect strict secret. Atât de strict secret, încât dacă ar fi ajuns la urechile opiniei publice, ar fi produs instant o anarhie generalizată.

Șeful Statului Major – un bărbat trecut binișor de prima tinerețe, cu tâmplele grizonate și fața brăzdată ici-colo de riduri subţiri – asculta calm raportul prezentat de adjunctul său pe probleme de Operațiuni Aeriene. La sfârșitul expunerii, i-a adresat o întrebare:

–          Și cât de mare este asteroidul ăsta, Dane? Chiar n-au reușit americanii să-l fragmenteze cumva?

–          Domnule general, e suficient de mare ca să genereze un cataclism la scară planetară. Cât despre americani, doar gura e de ei din păcate. Sunt neputincioși în situația de față. Vom fi loviți, iar efectele vor avea dimensiuni apocaliptice.

–          Mda. Din cauza asta nu vor nici să facă publică informația, până în momentul impactului. Probabil că nici panica populației nu sunt în stare să o controleze.

Discuția le-a fost întreruptă de țârâitul unuia dintre telefoanele existente pe biroul generalului.

–          Da, te ascult. Raportează.

Pe măsură ce discuția telefonică se derula, fața generalului se destindea, pregătind un zâmbet larg.  După ce a pus receptorul în furcă, s-a adresat subalternului său.

–          Dane, problema a fost rezolvată. Asteroidul a dispărut.

–          Cum e cu putință ?

–          Nu știu. Probabil că avea conținut mare de fier, au aflat băieții deştepţi și l-au subtilizat. Mare minune să nu apară în câteva zile în curte la REMAT …

–          Domnule general, nu vă pierdeți niciodată simțul umorului, remarcă subalternul său, zâmbind discret.

Telefonul a început să zbârnâie din nou. Același telefon. Dacă la convorbirea anterioară generalul zâmbise, acum râdea de-a binelea. În hohote. După ce a pus receptorul în furcă și s-a mai liniștit un pic, a continuat discuția:

–          Dane, asta e chiar de pomină. Primim zeci de mesaje de la oameni de pe Valea Prahovei, care ne spun îngroziți că au văzut o rază de lumină îndreptată din Bucegi, spre cer.

–          O fi ceva legat de dispariția meteoritului?

–          Așa cred. Dar știi care e ironia sorții? Toată cariera mea am construit-o călcând pe urmele tatălui meu, odihnească-se în pace. Tot aviație, tot Stat Major, tot funcție de conducere. Știi că urmează să ies la pensie la anul, nu-i așa? Ei bine, voi continua să calc pe urmele tatălui meu.

–          Adică?

–          În ultimii săi ani de activitate tata a întocmit zeci de dosare justificative privind topirea tancurilor rusești la graniță.

–          Ce tancuri? Nu știu despre ce este vorba…

–          1968, invadarea Cehoslovaciei, Ceaușescu în notă discordantă cu Kremlinul… existau informații că rușii ar fi încercat invadarea României, însă o rază laser foarte puternică le-a topit tancurile la graniță. Povești !

–          Și acum?

–          Vezi bine ce se întâmplă. Va trebui să explicăm americanilor,  europenilor, chinezilor și Dumnezeu mai știe cui, ce e cu raza aceasta care a topit asteroidul.

–          Și cum vom explica acest lucru?

 

După un moment de gândire, generalul i-a răspuns.

–          Le vom spune că a acționat ”raza lui Zamolxis”. Fără alte explicații. Îi lăsăm să-și bată capetele și de ce nu, să tremure nițel de frică.  Merităm și noi momentul nostru de glorie, nu-i așa?