255110_shikhs_flowerfull-shieldCând se întoarseră, Groapă și Lupu îl aduceau pe Cioară în căruță, aruncat peste lemnele de foc alături de un sac cu ciuperci și o legătură de ierburi. Avea pieptul plin de sânge închegat și fața lui smeadă căpătase o nuanță verzuie.

— De ce l-ați mai adus? se răsti Mătrăgună, cu glas ascuțit și dur sub care se ghiceau lacrimile. Ce să mai facem cu el? N-avem destule griji?

În spatele ei, Chioru scoase un sunet înfundat, între răcnet și sughiț. De când un bolovan îi zdrobise partea stângă a capului, luând cu el ochiul și cea mai mare parte a gândirii, copilul se exprima doar prin sunete dezarticulate. Mătrăgună și Groapă ar fi vrut uneori să-l lovească, să-l facă să tacă, dar nu reușeau niciodată să determine pumnii ridicați amenințător să se abată asupra lui. Acum Chioru suspina cu gura căscată, cu balele curgând, și privea cu atenție trupul din căruță.

Lupu se desprinse din hamuri și se îndepărtă fără să spună o vorbă.

— Ce-a fost de data asta? întrebă Mătrăgună.

Groapă ridică din umeri.

— A căzut într-o râpă. Lupu n-a vrut să-l lăsăm acolo.

— Tu n-ai zis nimic?

Băiatul repetă mișcarea din umeri.

— Am coborât amândoi să-l scoatem. N-am mai avut ce-i face.

Întoarse spatele și se îndreptă spre căruță, începând să descarce lemnele din jurul trupului lui Cioară. Apoi îi făcu semn Chiorului și împreună îl ridicară și-l întinseră pe pământ. Buzele vinete ale lui Cioară se deschiseră puțin, dar din spatele lor nu ieși nici un cuvânt, nici măcar un icnet. Mătrăgună se întrebă dacă măcar mai respira.

— Ei bine, încă un rebel prost care o să moară alături de noi, oftă ea și plecă, lăsându-i pe cei doi să se descurce.

Cioară muri înainte de apusul soarelui, fără să-și mai recapete cunoștința, și îl îngropară la marginea pădurii, departe de cabană, în rând cu celelalte morminte marcate cu pietre.

Seara, în jurul focului, încercară să vorbească despre el. Dar poveștile nu se legau. La un moment dat Piticu izbucni în plâns și toți ceilalți renunțară să se mai străduiască. Se priveau aproape pe furiș, ascunzându-și propriile lacrimi și evitând să dea glas adevărului: ceata lor avea din ce în ce mai puține șanse de supraviețuire.

Ziua următoare sosi rece şi cu mirosuri îngrijorătoare.

— Ați văzut, se ridică fum la răsărit, îi informă Piticu, pe când se spălau în pârâul rece.

— Nord-est, mormăi savant Groapă privind pe deasupra copacilor. Iar au dat cu rachete.

— Hai să ghicim. Cine în cine?

— Proștilor, credeți că o să aflați vreodată adevărul? se zdropși Lupu.

— Subterana Arabă în Subterana Mongolă, propuse Mătrăgună.

— Ba Europa Occidentală în Mongolă, numai că au dat prea scurt.

— Ești prost, Piticule. Subterana Europei n-are treabă, ei trag doar în Americani.

— Trag în găoaza ta, prost ești tu, Subteranele trag în cine vor ele!

— Băi Groapă de bălegar, de când ești tu expert în Subterane?

— Arde pădurea, zise Lupu sumbru și toți tăcură, privind îngrijorați ceața întunecată care acoperea cerul. Soarele răsărind părea și mai roșu ca de obicei.

— Cât de departe să fie?

Era departe, mult dincolo de limitele teritoriului pe care îl revendicau pentru ceata lor, dincolo de teritoriile celorlalţi rebeli, dar pădurea ardea. Asta nu avea cum să fie bine. Dacă cineva dădea foc pădurilor, mai devreme sau mai târziu rebelii trebuiau să plece. Până atunci fusese pace între cete, în general se ignorau când drumurile li se intersectau, uneori se mai ajutau între ei. Dar când focul avea să le distrugă terenurile…

— Cine o fi făcut asta? dădu glas Piticu întrebării chinuitoare, undeva spre prânz.

Jumulea penele unei păsări căzute în capcană, fericit că urmau să aibă carne la masă.

— Nu ziceai că Subterana nu-ştiu-care? Nu mai vrei să ghiceşti?

— Subteranele nu dau un căcat pe păduri, mârâi Groapă.

— Fermierii?

— Mai degrabă. Îşi extind terenurile. Dau foc pădurii, îşi fac loturi agricole, alungă animalele, ne alungă şi pe noi. Trebuie să mergem mâine să vedem dacă putem afla cum stau lucrurile.

— O să ne luptăm şi cu focul, dacă ajunge la noi…

Câţi dintre noi o să moară atunci?

Nimeni nu puse întrebarea cu voce tare. Câţi dintre noi o să moară până atunci era mult mai aproape de adevăr.

Spre amiază focul se stinse, fumul se risipi și ultimele raze ale soarelui rece de toamnă mai apucară să sclipească pe cerul cenuşiu înainte să se lase întunericul.

În ziua următoare câteva fuioare de fum se ridicară spre nord, dar se împrăştiară rapid şi soarele se înălță imperturbabil deasupra capetelor lor, luminând cu indiferență lumea distrusă, împărțită în elite Subterane și Ferme printre care cetele de copii rebeli încercau să supraviețuiască pe cont propriu.

Cei trei copii mai mari începură pregătirile de drum, apoi traseră la sorți ordinea în care să tragă la căruță, primul Groapă, a doua Mătrăgună, Lupu rămânând pe loc împreună cu Chioru, Piticu și Fluture. Fetița, care se lupta în zadar să planteze un lăstar în pământul tare, râse fericită spre el, iar Lupu îi ciufuli părul. Piticu comentă cu voce scăzută:

— O tragere la sorți corectă…

Nimeni nu-l contrazise, Lupu se prefăcu că nu-l aude și se îndepărtă.

Abia după mult timp de mers Mătrăgună rupse tăcerea:

— Vrei să mai luăm copii, nu-i așa?

— Chioru are mintea unei vrăbii, Piticu e schilod, Fluture abia a învățat să meargă. Ce propui?

— Chioru e puternic, Piticu e deștept, Fluture va crește. Doar știi că i-am pus numele ăsta tocmai pentru că acum e doar o omidă. Nu am încredere în copiii de la Ferme. Nu-i vreau printre noi fără nicio asigurare. Mai ales acum, când se apropie focurile.

— Și noi ne-am născut la o Fermă, pufni Groapă. Doar că nu ne-a vrut nimeni. Ai noștri nu ne-au putut vinde la vreo Subterană, pentru muncă eram prea slabi… Îți amintești când l-am luat pe Piticu?

Dar Mătrăgună nu voia să-și amintească. Dezlegă hamurile lui Groapă și se înhămă în locul lui. Într-un târziu întrebă:

— Ce se întâmplă cu copiii vânduți de fermieri Subteranelor?

Băiatul ridică din umeri.

— Probabil devin vreun fel de servitori… cineva trebuie să muncească și acolo. Fermele nu le oferă chiar totul. Cred că plătesc bine pentru ei. I-ai văzut pe fermieri cât de disperați sunt să vândă când apare câte un subteran prin piață?

— Și dacă nu-i fac servitori? Dacă îi omoară? Poate își testează armele pe ei. Poate se hrănesc cu ei.

— Se poate, făcu Groapă gânditor.

— Ai mâncat vreodată carne de om? Ai face-o?

— Spui prostii.

Fata se opri.

— Da, cred că spun prostii. Doar îi aleg pe cei puternici și sănătoși. Dacă ar fi să-i sacrifice i-ar lua pe cei mai inutili, nu?

— Ăia inutili ajung rebeli, mârâi băiatul și se opinti să împingă căruța, obligând-o pe Mătrăgună să se pună în mișcare.

Ajunseră la periferiile orașului, asaltați aproape imediat de strigăte ostile; cineva aruncă o piatră spre ei fără să-i nimerească, o femeie traversă prin fața lor și-i scuipă. Totuși nimeni nu se apropie prea mult. Ura față de ei conținea și o urmă de respect, sau poate de teamă; doar erau niște sălbatici care se descurcau de mici singuri în pădure, ceva ce ei n-ar fi reușit niciodată.

Reușiră să ajungă pe maidanul unde se întindea piața. Mărfuri diverse erau deja întinse pe tarabe, pe jos, în cuști, sau pur și simplu așezate cuminți alături de negustori. Fructe și legume, bucăți de carne însângerată înconjurate de muște, haine, unelte, oale, animale și păsări, fete și băieți. Era încă devreme pentru Groapă și Mătrăgună, trebuiau să aștepte până spre apusul soarelui ca să poată aduna resturile aruncate sau să atragă copiii refuzați, însă până atunci principala lor treabă era să asculte oamenii discutând și să afle noutățile.

Vorbeau, bineînțeles, despre rachetele ultimelor zile. Subterana Mongolă trăsese în Subterana Europei Occidentale. Cineva spunea că, de fapt, Subterana Mongolă trăsese în oraş. Că adevăratul război nu e între Subterane, ci între elite şi restul lumii, că subteranii vor ca Fermele să se teamă suficient de mult încât să le ofere totul pe gratis. Unii oameni pomeneau de Subterana Arctică, cea despre care nimeni nu știa dacă exista cu adevărat. Subterana Arctică voia să cureţe Pământul la suprafaţă pentru ca cei de dedesubt să-l poată repopula. Zeii arctici aduceau pe Pământ zilele focului, pentru ca apoi oamenii gheţurilor să stăpânească lumea întreagă, şi dedesubt şi deasupra, şi pe ape şi pe uscat şi prin păduri şi pe gheţuri. Mătrăgună și Groapă nu prea credeau în Subterana Arctică, dar Europa era destul de aproape ca să-i sperie; dacă războiul lor cu Subterana Mongolă începea să escaladeze, multe dintre bombele incendiare ale asiaticilor aveau să cadă în pădurile unde trăiau cetele lor de rebeli, iar reziduurile nucleare ale europenilor s-ar fi revărsat pe pământurile lor. Fermele își puteau cumpăra o relativă siguranță, dar teritoriile rebelilor nu aveau nici un fel de protecție, considerate ca fiind ale nimănui, copiii rebeli nu contau pentru nimeni. Iar dacă Fermele erau atacate şi forţate să se deplaseze către păduri şi zonele nelocuite, situaţia lor devenea din ce în ce mai precară.

Mătrăgună și Groapă tocmai descoperiseră niște resturi de îmbrăcăminte într-o grămadă de gunoi când auziră un negustor strigând ascuțit:

— Colonele, colonele! Am băieți buni, colonele!

În spatele unui bărbat înalt, chel, patru băieți slăbănogi stăteau în picioare aliniați, fără să se miște. „Colonelul” și cele două femei care îl însoțeau se întoarseră spre marfa expusă. Erau într-adevăr cei mai arătoși oameni pe care cei doi rebeli îi văzuseră vreodată. Trupuri bine proporționate, păr lucios și des, piele întinsă, purtau haine curate din materiale rezistente, și erau înarmați. Groapă se zgâi avid la armele lor.

— De-am avea și noi așa ceva!

Avuseseră cândva o pușcă veche, dar se stricase și oricum nu mai găseau muniție pentru ea, și tot ce le mai rămăsese erau cuțitele mari și sulițele improvizate. Mai puteau găsi și mici cantități de explozibil cu care detonau stâncile și deturnau apele, dar era prea scump și oricum în zona lor nu era chiar atât de util.

Mult mai utile le-ar fi fost niște haine noi, nici nu-și mai aminteau când îmbrăcaseră ultima dată ceva nou, sau măcar ceva care să nu fi provenit din gunoaie. Nici ceea ce etalau vânzătorii pe cele mai pretențioase tarabe nu se ridica la nivelul hainelor celor trei străini.

— Câți ani au băieții? îl întrebă pe negustor una dintre femei.

— Șase, nouă, zece, doișpe, recită el indicând cu degetul, apoi continuă: Băieți buni, sănătoși, buni de muncă!

Cel despre care spusese că ar avea doisprezece ani era la fel de înalt ca Groapă care presupunea că are paisprezece, dar părea mult mai slab. Privea atent fețele celor trei clienți fără să lase să se ghicească dacă își dorea să fie cumpărat sau nu.

— Deci îi iau pentru muncă, șopti fata în urechea tovarășului ei.

— Asta crede el, replică Groapă. Sunt prea slabi pentru muncă, mai zise după un timp în care urmărise negocierea și analizase marfa.

— Probabil munca în Subterane e ușoară.

Clienții plecară fără să cumpere și cei doi rebeli își reluară căutările prin gunoaie.

Spre amiază, când comercianții începeau să se împrăștie, îl zăriră din nou pe proprietarul celor patru băieți. Îl mai avea alături doar pe cel mic. Dacă profitau de dezamăgirea lui poate ar fi reușit să-l ia cu ei, numai că bărbatul nu părea deloc dezamăgit, probabil că ceilalți trei îi aduseseră un câștig substanțial care îi permitea să-l mai crească un timp și pe copilul rămas. O investiție bună. Nu părea a fi un fermier foarte bogat, dar își permisese să scoată la vânzare dintr-odată patru băieți de vârste apropiate, așa că speranțele lor de a pune mâna pe micul refuzat erau destul de slabe.

Vânzătorul se opri la o tarabă unde începu să se laude cu cât de bine îi plătise colonelul pentru băiatul cel mare.

— Nici nu s-a uitat bine la el, povesti pufnind disprețuitor. S-a făcut că nu-l interesează, dar pân’ la urmă s-a întors şi mi-a dat cât am cerut io! Zicea urâta aia a lui că-i pune bomba la brâu și-l trimite dincolo, dacă poate merge câțiva kilometri cu greutatea în spate nu mai contează altceva. Ce proastă! Da’ ce-mi pasă mie? Și ăsta micu poate merge câțiva kilometri cu o bombă în spate, dar fraierii au dat banii pe cel mai scump! Și nici nu s-au uitat bine la el!

Groapă și Mătrăgună schimbară priviri uimite și speriate.

— Ce e la câțiva kilometri de aici?

— Nimic. Ferme. Loc gol. Lacul.

— De ce nu dau cu rachete? Ar putea.

— De dimineață au ars o parte din pădure. Subteranii au pus gând rău Fermelor, Fermele ne împing pe noi. Poate că poveştile despre Arctici sunt adevărate. Zeii lor vor să dea foc lumii.

— Nu-s zei, mormăi Groapă supărat. Dacă cineva ar fi avut vreun zeu, l-ar fi ajutat până acum. Nu-s decât sclavi şi stăpâni de sclavi care se bat între ei, morţi şi ucigaşi. Zeii au fugit primii. Zeii sunt toţi nişte laşi.

Mătrăgună ar fi vrut să existe un zeu care să oprească focurile, dar nici ea nu credea. Nici în zei, şi nici în Subterana Arctică. Erau destui ucigaşi în Subteranele recunoscute şi în Ferme. Şi destule pericole în teritoriile rebelilor.

— Și dobitocii, continua râzând vânzătorul, cică să-i dea mâncare că-i e foame, auzi, cică îi e foame! Aruncă banii aiurea!

Groapă o trase pe fată de mână. Exista un singur loc unde s-ar fi putut duce să mănânce subteranii. Alergară într-acolo și se ascunseră din nou printre gunoaie.

Erau în baraca acoperită cu scânduri, colonelul și cele două femei, așezați pe scaune, și băiatul care mânca cu mâna dintr-o farfurie de metal. După ce termină, băiatul primi voie să se ducă să urineze pe o grămadă de gunoi de lângă cele după care se ascunseseră ei.

— Hei, tu!

Tresări și se uită speriat în jur. Jetul nesupravegheat udă pantalonii rupți și se întrerupse.

— Te duci să lucrezi în Subterană?

— Aș vrea eu, oftă băiatul mai liniștit după ce văzu cu cine are de-a face. Doar coborâm și mă trimit iar sus. Știți, șopti conspirativ apropiindu-se de ei, mă gândesc să fug cu bidonul după ce-l golesc. Sau înainte. Probabil e prețios. Pot trăi bine cu ce obțin pe el. Sau poate mă duc să trăiesc la rebeli. Voi sunteți rebeli, nu?

Groapă aprobă din cap.

— Ce e în bidon?

— Habar n-am, ceva, vor să-i dea drumul în oraș. În lac.

— De ce ar face asta? Doar au nevoie de Ferme. Fermele îi hrănesc, nu-i aşa? Vin mereu să cumpere de aici.

Băiatul ridică din umeri.

— Nu mă deranjează să crape fermierii cu tot cu Fermele lor, spuse cu obidă.

Nu mai înţelegeau nimic. Totul suna absurd, de la rachetele care îşi ratau ţinta la focurile puse intenţionat, culminând cu distrugerea organizată a propriilor surse de hrană şi forţă de muncă. Ceva se întâmplase cu lumea şi ei, copiii rebeli care trăiau în păduri, nu mai înţelegeau nimic. Dacă existau zei ai Subteranelor, erau complet ţicniţi.

— Idiotule! O să mori odată cu ei. N-o să mai ajungi nici măcar să te uiți la bidonul ăla gol, darămite să-l vinzi. Și dacă fugi înainte de-ați face treaba, cu bidon cu tot, te omoară subteranii.

Băiatul rămase pe gânduri.

— Fug destul de repede, zise, dar nu prea convins.

— Stai așa. Ai zis că o să coborâți?

— Așa am înțeles. Nu-l au aici. Bidonul adică.

Groapă se scărpină gânditor în cap.

— Și pe noi ne doare-n cur de fermierii ăștia împuțiți. Totuși… un oraș întreg…

— Nu uita de ce te cheamă Groapă, zise Mătrăgună cu ciudă.

Slăbănogul îi aruncă o privire curioasă.

— Când m-am îmbolnăvit m-au aruncat într-o groapă. Ai ei i-au dat să înghită mătrăgună, dar a supraviețuit. Dacă vii cu noi probabil te-ar chema Otravă. Ai vreun nume?

— N-am nume. Aș vrea să vin cu voi. Otravă nu-i chiar aşa de rău.

Groapă îl privi lung.

— Dacă înțeleg bine… Colonelul te duce în Subterană, îți dă un bidon cu ceva care poate omorî un oraș întreg și te trimite pe tine să-l arunci în lac. Ei neagă orice implicare, rămân curați. Probabil aruncă vina pe adversar, oricare ar fi ăla. Categoric vei fi urmărit, nu pot risca să faci vreo greșeală. Așa e?

— Cred că da.

— La ce te gândești?

Vocea fetei suna speriată. Aproape panicată.

— La ce te gândești și tu, soro Mătrăgună! Dacă ce-i în bidonul ăla poate omorî un oraș, de ce n-ar putea omorî și o Subterană? Dacă nu pe toți, măcar pe ăia care au pus la cale treaba asta.

Tăcură. Începuse să se facă frig. Una dintre femei ieși să se uite după băiat. Groapă îi făcu cu mâna și ea îi răspunse.

— Crezi că ești în stare?

Groapă o îmbrățișă îndelung pe fată.

— O să văd. Dacă pot eu, pot și alții. N-o să mai existe Subterane, n-o să mai cadă bombe, n-o să mai ardă păduri, n-o să ne mai otrăvească apele. Atunci poate n-o să mai fie nici Ferme, doar orașe pentru toți. Oftă: Să ai grijă de Fluture.

Își schimbă hainele cu băiatul cel slab. Se întoarse lângă cei trei subterani, privind în pământ.

Mătrăgună își șterse o lacrimă. Se uită la colonel, ca și cum ar fi încercat să-și imprime în minte pentru totdeauna figura lui, să aibă la cine se gândi atunci când blestemele și ura vor avea nevoie de o țintă. Apoi îl luă de mână pe Otravă și se îndreptă spre pădure.

 

Râșnov 2014