– Să ştii că te-ai potrivi pe aici, îi spuse roşcata în timp ce-şi trăgea fusta.

Ciufulit şi mahmur, Doru studie cu ochii cârpiţi silueta care se profila în fanta de lumină dintre cele două perdele. Pielea părea mai puţin fermă decât îşi amintea din seara precedentă, iar sânii care i se dezvăluiau printre umbre erau mai căzuţi.

– De ce? mormăi el cu limba încleiată şi aspră.

Femeia îşi aruncă pe ea bluza decoltată. Razele puternice de soare treceau prin ţesătura transparentă, desenând conturul trupului.

– Aşa, comentă ea. Creezi o primă impresie falsă.

Doru rânji şi-şi scărpină obrazul ţepos. Când se aşezase la bar în seara precedentă, comandase un cocteil şi se prefăcuse că n-are să dea mărunt. Imediat ce scosese din portofel bancnota de cinci sute de lei, două dame se şi aşezaseră pe scaunele libere din stânga şi din dreapta lui. Trucul funcţiona întotdeauna. În final o alesese pe roşcată, dar nu-şi mai amintea de ce.

Femeia se termină de aranjat. Intră în baie, îşi refăcu machiajul pe fugă, apoi se opri în dreptul uşii.

– Sper că nu eşti genul care hărţuieşte femeile şi nu le mai dă pace după ce s-au culcat cu el!

– Aveţi de-ăştia pe aici?

Roşcata vru să spună ceva, apoi se răzgândi.

– Acum nu. Ezită: Dar am avut.

– Ei bine, eu nu sunt unul dintre ei! ridică Doru din umeri.

– Perfect, zâmbi femeia. Începu să se alinte: Atunci, dacă mai rămâi şi în noaptea asta…

Doru îi trase cu ochiul, complice. Femeia meritase banii, dar el nu era genul care să apeleze de două ori la aceeaşi reţetă. Poate că nici blonda nu era de lepădat, dacă venea iar vorba să aleagă. După ce ieşi roşcata, se târî cu greu jos din pat. Duşul îl învioră şi, după un sfert de oră, coborî la bar unde bău grăbit o cafea. Îşi privi ceasul, înjură şi sări în maşina parcată în micul spaţiu amenajat în faţă.

Ajunse la adresa pe care i-o indicase Viorel. Îl găsi pe poliţist pufăind agitat din ţigară.

– Ai întârziat!

– Traficul, ridică din umeri Doru.

Îl lăsă să creadă că venise abia în dimineaţa aceea, conducând câteva zeci de kilometri pe drumul plin de coloane de maşini. Asta şi intenţionase iniţial în ziua precedentă, când primise telefonul de la secţia de poliţie. Apoi, cum tipa cu care-şi dăduse întâlnire după-amiaza aceea îi trăsese clapa, se hotărâse să-şi schimbe orarul.

Dar asta nu era treaba lui Viorel. Îşi aranjă mai bine ochelarii de soare pentru a ascunde cearcănele, apoi îşi aprinse şi el o ţigară.

– Ce-avem?

– Aparent, un accident care a dus la deces.

– Aparent?

Fireşte că era aşa, altfel nu l-ar fi chemat acolo. Viorel îi întinse un set de poze. Doru le studie în timp ce asculta povestea.

– Constantin Marcu, sau Măciucă – cum îi spuneau prietenii – a intrat acum două nopţi în curtea familiei Badea. Becul de pe stâlpul din faţa porţii nu mergea, era beznă… cine ştie cum, s-a împiedicat de un scaun lăsat în curte şi a căzut drept în fântână. Capul spart, vertebre rupte… final clar.

Doru se uita alternativ la pozele care-l prezentau pe decedat în fântână, într-un joc de lumini şi umbre, apoi la cele făcute după ce fusese scos afară.

– Vrei să vezi cadavrul?

– Nu, nu-mi place să văd morţi dacă nu e neapărat necesar. Ce căuta în curtea asta?

Viorel rânji.

– Gura lumii spune că avea o aventură cu doamna casei.

– I-auzi! Căsătoriţi amândoi, sper!

– Altfel ar avea farmec?

– Cu alte cuvinte, a mai fost pe aici. Ar fi trebuit să ştie pe unde e fântâna, chiar şi cu ochii închişi. Dacă nu era beat, desigur!

– Nu era. Rezultatele au arătat alcolemie zero. Tocmai de aceea mi s-a părut improbabil să fi fost un accident. Plus că nimeni n-a auzit niciun strigăt.

– Aha. Doru îi întinse fotografiile: Adică omul nostru era mort sau cel puţin inconştient când a căzut în fântână. Lucru care reiese şi din poze.

Viorel le studie din nou, nedumerit. Doru căută din priviri un hidrant şi se apropie de el. Dădu impresia că se împiedică.

– Cum aş cădea? întrebă, cu mâinile rămase suspendate în aer.

Câţiva localnici curioşi se opriseră în drum şi priveau acel stop-cadru ciudat.

– Cu capul înainte, răspunse Viorel.

Doru reveni lângă el.

– Şi cum a căzut omul nostru în fântână?

Chipul poliţistului se lumină. Constantin Marcu stătea într-o rână, cu capul, un umăr şi un picior mai sus decât bazinul.

– Studiaţi din nou cadavrul, îi sugeră Doru. Căutaţi o lovitură la cap care nu se potriveşte cu poziţia în care l-aţi găsit. Dădu să se îndrepte spre maşină, apoi se întoarse: Şi află de ce-i ziceau prietenii Măciucă.

– Are vreo importanţă?

Doru ridică din umeri.

– Vom vedea. Mă suni când ai rezultatele. Eu merg să mănânc ceva, că sunt lihnit.

Intră în maşină, porni motorul, apoi lăsă jos geamul.

– Unde zici că se mănâncă acceptabil pe aici?

Viorel zâmbi şi-i arătă spre o intersecţie.

– O iei la dreapta şi a doua la stânga. E un local rezonabil.

– Mulţam! spuse Doru şi călcă acceleraţia.

 

*

 

Viorel intră pe uşa localului chiar când Doru cerea nota de plată. Îl reperă de cum intră şi se aşeză pe scaunul din faţa lui. Chelnerul se opri în dreptul mesei nedumerit, cu bonul spânzurând în aer. Poliţistul îl linişti, făcându-i semn că nu dorea să comande nimic.

– Ai avut dreptate, intră abrupt în subiect. Măciucă al nostru are o lovitură sănătoasă care s-ar putea să nu fi fost provocată în cădere. Probabil că i-a produs o comoţie.

Doru zâmbi şmecher şi-şi căută banii în borsetă.

– Şi chestia cu Măciuca?

– Era gol la morgă, trase Viorel cu ochiul. Îşi arătă antebraţul: Avea cu ce se lăuda!

– I-auzi! se minună Doru. Se pare că doamnei Badea îi plac bărbaţii dotaţi. Aruncă banii pe masă, apoi se ridică: Hai să-i facem o vizită!

Plecară cu maşina poliţiei. În drum spre casa familiei Badea, Doru aruncă o privire în diagonală pe depoziţiile celor doi soţi. Termină tocmai când ajungeau la poarta păzită de un poliţist care-i salută respectuos.

– Sunt acasă? întrebă Viorel după ce coborî din maşină.

– Doar doamna.

– Nici nu dorim mai mult, chicoti Doru.

Intrată pe poarta deschisă. Doru aruncă grăbit o privire prin curtea mică. Era ordonată şi aranjată în modul în care ar face-o nişte oameni înstăriţi care se mutaseră într-o localitate mai mică. Fântâna era înconjurată de banda galbenă de avertizare, trecută prin spatele unor pomi din apropiere. În spatele unui gărduleţ de lemn lucrat cu mult bun gust se zăreau nişte sere. Viorel îl invită să urce treptele care duceau la terasa podită cu lemn roşcat.

– Doamnă Badea! strigă el în timp ce bătea la uşă.

Se auziră paşi dinăuntru şi uşa cu geamuri de sticlă mată se deschise. În prag se ivi o femeie în jur de treizeci de ani, nu foarte înaltă şi cu o faţă drăguţă. Proporţiile dintre talie, bazin şi sâni erau suficient de vizibile încât să atragă ochii oricărui bărbat. Purta o bluză galbenă largă, care-i cădea pe umeri într-o aparentă neglijenţă şi o percehe de blugi tăiaţi scurt. Îl salută pe poliţistul pe care-l ştia deja, apoi privi spre însoţitorul acestuia.

– Doru Gavrilă, se prezentă acesta şi-i arătă legitimaţia. Aş vrea să vă pun câteva întrebări.

– Iar?

– Câteva amănunte, doar. Nu vă reţin mult. Putem intra?

Femeia ridică din umeri şi le făcu semn să poftească înăuntru. Livingul era larg, cu pereţii plini de copii după picturi celebre, mobilier modular şi o plasmă mare pe un perete. Un rând de scări dispărea după colţ, urcând probabil la mansardă.

– Luaţi loc, îi invită gazda.

Se aşezară pe fotoliile din piele, care scârţâiră. Lui Doru nu-i plăceau sunetele acelea – dădeau impresia că trăgea continuu vânturi.

– Îmi cer scuze pentru dezordine. Menajera e bolnavă şi lipseşte de ieri. O limonadă?

Musafirii acceptară politicoşi. Femeia aduse o tavă cu pahare, apoi o carafă cu limonadă ţinută la frigider. Când se aplecă să toarne în pahare, Doru se holbă cu neruşinare în decolteul generos. Femeia nu purta nimic pe sub bluza de casă, iar sânii îi atârnau în voie. Când se îndreptă de spate, prinse privirea lui Doru. Departe de a se înroşi, îl fixă tăcută preţ de câteva clipe, apoi duse carafa în bucătărie cu un aer de mândrie rănită. Când reveni, se aşeză pe canapeaua din faţa lor, picior peste picior, expunându-şi coapsele şi gambele ferme, bronzate la solar.

– Vă ascult.

Tonul era rece, sec.

– Aveţi idee ce căuta Constantin Marcu în curtea dumneavoastră?

– Nu.

– A mai fost aici?

– Fireşte. Suntem vecini. Am mai luat masa împreună în curte la noi sau la ei.

– Dar nu la miezul nopţii, încercă să glumească Doru.

Privirea gazdei îl îngheţă. Schimbă pista.

– De ce nu puneţi un capac fântânii? Un accident ca acesta se putea întâmpla oricând.

– Fântâna are capac. Doar că se rupseseră nişte stinghii şi Gore l-a luat ca să-l repare.

– Gore?

– Grigore Badea, soţul doamnei! îl lămuri Viorel.

– Aha. Doru dădu din cap gânditor, ca şi cum ar fi analizat cele aflate: Aveţi idee dacă vecinul dumneavoastră avea vreun duşman?

– Duşman? se miră femeia.

– Da. Ştiţi, cineva care să-l fi ucis şi apoi să-l fi aruncat în fântâna dumneavoastră…

Gazda se crispă.

– De ce să-l arunce în fântâna noastră?

– Ca să cadă vina pe voi. Să…

– Domnule Gavrilă, asta mi se pare o ipoteză cel puţin ciudată! Nu ştiu unde vreţi să bateţi cu ea, dar…

Femeia era tot mai nervoasă. Avea atitudinea celui jignit peste măsură.

– Nu bat nicăieri…

– Cine să ne sară în curte în toiul nopţii şi să arunce un mort în fântână?

– Domnul Marcu a sărit, îi atrase atenţia Doru.

– O fi vrut să se ferească de pacostea de nevastă-sa! răbufni doamna Badea. Îl bănuieşte că merge pe la altele şi mereu îl pândeşte când vine acasă! Toată ziua stă şi pe capul nostru şi ne-ntreabă dacă l-am văzut pe unde merge, ce face… Vai şi-amar de capul lui, săracu’!

Stârnită, gazda îi intimidă pe musafiri. Viorel stătea stană de piatră pe fotoliul lui, în timp ce Doru căută portofelul în borsetă. Din cauza gesturilor precipitate îl scăpă pe jos şi bancnotele de cinci sute şi două sute de lei se împrăştiară pe mocheta în culori vii.

– Îmi pare rău, îşi ceru scuze şi se aplecă să adune banii. După ce-i îndesă pe toţi la loc, scoase din portofel o carte de vizită şi i-o întinse gazdei: Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog să mă sunaţi!

Femeia acceptă cartea de vizită cu gesturi măsurate. Părea nedumerită şi citi cu atenţie cele scrise pe micul carton alb. Viorel se ridică de pe fotoliu.

– Cred că asta e tot…

– Doar ceva, insistă Doru. Aş putea folosi toaleta?

O privi zâmbitor pe gazdă, care dădu din cap şi-i arătă o uşă.

– Prima la dreapta.

Tonul ei îşi pierduse răceala. Doru mulţumi şi merse în direcţia indicată. În timp ce se uşura, admiră pereţii acoperiţi cu faianţă albastră, cu desene acvatice. Pe maşina de spălat, ţesătura unor haine se ivea din muntele de spumă care acoperea un lighean. Pe rafturi, pe marginea căzii şi pe chiuvetă, câteva accesorii bărbăteşti rătăceau printre regimentele de recipiente specific feminine. Doru studie etichetele de pe câteva dintre ele în timp ce se spăla pe mâini. Renunţă repede, obosit de abundenţa de culori şi nume de firme.

Reveni în living. Gazda şi Viorel stăteau în pragul uşii, discutând despre vreme. Femeia se dădu doar un pas la o parte, obligându-l să se frece de ea în timp ce ieşea. Avea pielea fierbinte şi parfumată, iar respiraţia care-l lovi pe Doru în obraz era uşor mentolată.

– Aveţi idee unde-l putem găsi pe soţul dumneavoastră, doamnă Badea?

– Ileana, îl corectă ea.

– Ileana, rosti Doru plimbând numele pe vârful limbii.

– Ar trebui să fie la firmă. Domnul ştie unde e, arătă cu capul spre Viorel.

Nu-şi desprindea privirea din ochii lui Doru. Glasul îi devenise blând, ca torsul unei pisici. Doru o salută cu un zâmbet larg, apoi ieşi din curte alături de Viorel.

– N-o să înţeleg niciodată ce dracu’ le faci! bodogăni acesta. La început te-ai purtat ca un idiot, de era să te ia la palme, pe urmă mai avea puţin şi sărea pe tine! Cât timp te-am aşteptat să ieşi de la baie s-a înmuiat complet  Ce le faci? ridică el din umeri, exasperat.

– Am eu şarmul meu, rânji Doru. Îl bătu pe umăr: Mergem la firma lui nea Gore?

– Mergem!

 

*

 

Gore avea o firmă de construcţii la marginea localităţii. Sediul era o clădire renovată, cu o curte largă a cărei poartă stătea larg deschisă. Doi câini lăţoşi se apropiară de musafiri, lătrând nehotărâţi şi dând din coadă. Un ţigan dezbrăcat până la brâu, cu pete de var pe corpul slab, trebăluia prin curte. Viorel ceru indicaţii despre locul în care se afla şeful lui şi i se arătă una dintre cele două uşi ale casei.

Intrară într-un culoar răcoros, cu birouri de o parte şi de alta. Geamurile mari, ca în filmele americane, lăsau să se vadă ce era în fiecare birou. O tânără aflată într-unul dintre ele îi reperă şi le făcu semn.

– Vă pot ajuta? îi întrebă când ajunseră în biroul ei.

– Suntem de la poliţie, arătă Viorel insigna. Îl căutăm pe domnul Grigore Badea.

Fata tresări şi se ridică imediat în picioare.

– Îl chem acum, se oferi. E în spate!

Le arătă biroul alăturat, invitându-i să ia loc, apoi plecă precipitată. Înainte de a părăsi secretariatul, Doru se apropie de biroul tinerei. Zâmbi. Pe monitorul laptopului, un joc de Solitaire şi messengerul erau minimizate în bara de stare. Pipăi dosarele de pe masă, ca şi cum aştepta un semn, apoi le frunzări grăbit.

– Ce faci? îl apostrofă Viorel. N-avem mandat…

Doru îi făcu semn cu degetul la buze, amuzat. Un plic căzu dintre dosare şi din el se ivi colţul colorat al unei broşuri comerciale.

– Ia te uită! O ofertă de excursie în Insulele Canare, murmură răutăcios Doru. Îndoi pliantul: Se pare că le merge bine! comentă. Vor să plece de Revelion…

– Mai e până atunci, îi atrase atenţia Viorel.

Un zgomot de uşi îl determină pe Doru să lase în pace dosarele şi să se refugieze în biroul alăturat, împreună cu Viorel. Ca să nu stea cu spatele la uşă, Doru trase uşor scaunul, ridicând fără să vrea mocheta ieftină. Sub ea, uscat şi murdar, se afla un şerveţel. Doru îl dosi rapid şi aşeză, chiar în clipa în care în cameră intra un bărbat înalt, cu un început de burtă şi de chelie. Peste îmbrăcămintea sport purta o salopetă pătată. La origine, urmele păreau să fi fost roşii, dar încercarea de a le îndepărta prin frecare le transformase în unele cărămizii. Îl recunoscu pe Viorel şi dădu mâna cu el, apoi făcu cunoştinţă cu Doru.

– Aţi mai aflat ceva? se interesă Grigore, aşezându-se pe scaunul ergonomic din spatele biroului său.

– Una-alta, spuse vag Doru.

Studia cu atenţie reacţiile celuilalt, dar nu-şi putu da seama dacă broboanele de transpiraţie fuseseră provocate de spusele sale sau de efortul depus afară. Individul din faţa sa părea genul greu de intimidat, iar farmecele care-l ajuta în faţa femeilor n-aveau ce căuta aici.

– Ce anume?

Interesul gazdei părea sincer. Avea un aer preocupat, chiar puţin trist, de parcă ascundea multe probleme în sufletul său.

– Nu ştim dacă a fost doar un simplu accident, dădu Doru cărţile pe faţă.

– Vă gândiţi la crimă?

Omului nu-i era frică de cuvinte. Doru încuviinţă.

– Şi cine ar fi putut s-o facă? Văzând că Doru ridică din umeri, continuă: În cazul ăsta, deoarece s-a întâmplat în curtea noastră, eu şi soţia mea devenim primii suspecţi.

Doru ştia din experienţă că oamenii direcţi sunt periculoşi. Rămâneau întotdeauna în poziţia dominantă şi nu-ţi permiteau să-i iei prin surprindere. Trebuia să-l ducă pe o psită care să-l determine să coboare un pic garda.

– Nu neapărat, îl contrazise. Am înţeles că soţia lui era destul de geloasă şi-l urmărea peste tot. Sunteţi vecini. Aţi auzit ceva certuri conjugale în seara accidentului?

– Nu eram acasă. Am lucrat toată noaptea la birou. Aveam de pregătit actele pentru o licitaţie.

– Şi poate confirma cineva că aţi fost aici toată noaptea?

– Nu. Până pe la unsprezece a stat şi asociatul meu, apoi a plecat acasă.

Doru îşi scărpină fruntea. În raport, medicul legist indicase ca oră probabilă a decesului miezul nopţii.

– Atunci sunteţi pe lista suspecţilor, ridică el din umeri. Procedurile, se scuză el. Arătă cu degetul spre biroul secretarei: Totuşi, sper ca lucrurile să se rezolve cu bine şi să nu vă afecteze sejurul.

– Ce sejur?

– În Insulele Canare. Văzând că Gore nu făcea legătura, Doru începu să se justifice: Am văzut pe biroul secretarei un plic cu o ofertă de Revelion şi… am crezut… în fine! Se pare că m-am înşelat.

Începuse să dea haotic din mâini. Viorel îl privea circumspect de pe scaunul lui, bănuind un joc de teatru. Momentul delicat fu depăşit cu ajutorul unei vizite. În pragul uşii îşi făcu apariţia un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu Gore. Era tuns scurt, proaspăt bărbierit şi răspândea un miros puternic de parfum. Era zâmbitor şi încrezător în el – genul de june prim ajuns la a doua tinereţe.

– Ai nevoie de mine?

– Nu, nu! Domnii sunt de la poliţie. Ştii, accidentul ăla…

– A! Dădu din cap aşa cum ar fi trebuit s-o facă la un asemenea subiect: Dumnezeu să-l ierte!

– El e asociatul meu, îl prezentă Gore. Petru Panaitescu.

– Îmi pare bine.

– Atunci, dacă nu e nevoie de mine, mă retrag! zâmbi Petru.

Se întorsese cu spatele la ceilalţi şi se pregătea să plece din cadrul uşii, când Doru întrebă candid:

– E a domnului?

– Ce?

– Oferta pentru sejur.

Petru se răsuci spre ei. Ochii îi vădiră confuzia preţ de o clipă, apoi îşi recăpătă controlul de sine.

– A, Revelionul în Canare! Da, e a mea!

Râse.

– Eh, ne mai relaxăm şi noi!

– Cine poate, bombăni Viorel pe sub mustaţă.

Nu-i suferea pe cei care-şi permiteau să arunce banii, în timp ce leafa lui abia îi ajungea să-şi acopere cheltuielile lunare. Doru rămase amabil, prietenos chiar.

– Cu soţia?

– Nu, nu sunt căsătorit! se amuză şi mai tare Petru. Îşi aranjă cămaşa în carouri de sub salopeta impecabilă, într-o încercare de a apărea prezentabil: Are balta peşte!

Trase cu ochiul spre biroul secretarei şi râse din nou, apoi plecă. Doru îl urmări cu coada ochiului şi-l văzu cum intră în biroul alăturat. După ce schimbă câteva zâmbete cu secretara luă plicul căzut printre dosare şi-l puse în buzunar. Viorel şi Gore rămăseseră tăcuţi, dar se vedea că şefului nu-i plăcuse povestea de dragoste desconspirată.

– Dincolo de cele discutate până acum, aveţi idee cine i-ar fi putut dori răul domnului Marcu? reluă abrupt Doru.

Grigore se gândi o vreme.

– Nu.

– Nici măcar soţia? Vreo criză de gelozie… Am înţeles că domnul Marcu nu stătea tocmai în banca lui.

I se păru că în obrajii lui Grigore se întrevede o urmă de roşeaţă, care dispăru imediat. Degetele i se strânseseră în pumni.

– Nu cred. Este o femeie liniştită, care-şi vede de viaţa ei.

Atmosfera se răcise vizibil. Doru îi făcu semn lui Viorel.

– Deocamdată atât am vrut să discutăm. Ne cerem scuze pentru deranj. Îi întinse mâna peste masă: Vă rog totuşi să rămâneţi la dispoziţia poliţiei pentru orice alte probleme. Ştiţi…

Părea jenat că trebuie să pună problema astfel, dar bărbatul din faţa sa nu făcu nazuri. Aprobă scurt din cap, apoi le strânse mâinile şi-i conduse la uşă. Străbătură curtea, trecând pe lângă ţiganul care se spetea cu o roabă plină.

– Eu merg să iau prânzul! comentă Doru după ce urcară în maşină. De la tine vreau să afli ce poţi despre firma asta. Arătă cu capul în spate: Dacă te mişti repede, fac cinste cu o cafea.

– Pe aici lucrurile se află repede, răspunse Viorel şi demară. Unde te duc?

– Tot la localul ăla, ridică Doru din umeri.

Scoase din buzunar şerveţelul presat şi-l duse la nas. Încă mai păstra un iz uşor de lavandă.

 

*

 

Viorel sosi când lui Doru i se servise felul doi. Poliţistul comandă şi el un piept de pui cu cartofi prăjiţi şi, în timp ce aştepta să-i vină mâncarea, îl puse la curent cu ce aflase.

– Firma a fost pornită de familia Badea, cu soţii pe post de asociaţi, dar se ocupa doar el de afacere. În ultima vreme se pare că nu-i mergea prea bine. Făcuse nişte contracte cu statul – foarte bune, dar s-a trezit în blocajul clasic: autorităţile n-au fonduri să achite contractul. A fost la un pas de faliment, pentru că nu mai avea cu ce să-şi plătească oamenii, furnizorii şi impozitele.

– Va primi banii până la urmă, comentă Doru cu gura plină.

– Aşa este. Dar întrebarea era cum să supravieţuiască firma până atunci. Acum două luni era în rahat rău de tot. Atunci a apărut în peisaj Petru Panaitescu.

– Fantele nostru de roşu? se amuză Doru, ştergându-şi sosul de pe bărbie.

– Exact. Plin de idei şi iniţiativă, cu bani de investit. A fost salvarea lui Grigore, care l-a făcut asociat. Firma s-a redresat cu infuzia de capital. A avut bani ca să demareze alte contracte.

– Dar Gore n-are multe motive să-l înghită pe Petrică. Noul asociat se ţine tare mândru că, fără el, firma n-ar mai fi existat. E altă fire şi, în plus, mare crai.

– Aşa mi s-a părut şi mie. Însă, până la urmă, asta e bucătăria lor.

– Poate că da, poate că nu. Doru luă o scobitoare: Vezi tu, Gore al nostru a trecut printr-o perioadă grea. Problemele cu banii au făcut-o pe vulpea de nevastă-sa să se uite prin curţile din jur.

– Crezi?

Ospătarul aduse friptura, iar Viorel începu să mănânce.

– Tu n-ai văzut cum i-au sticlit ochii când mi s-a împrăştiat conţinutul portofelului? După aia era în stare şi să toarcă, numai s-o bag în seamă!

– Oh, trucul cu bancnotele mari…

Doru îi povestise odată despre una dintre metodele pentru care garanta că agaţă femeile, dar Viorel nu credea că e mai mult decât fanfaronadă. După părerea lui doar o femeie uşoară putea să reacţioneze la aşa ceva. Doru reveni la deducţia sa.

– Gore are probleme cu banii şi-şi neglijează nevasta, iar Ilenuţa caută un alt sponsor. Măciucă din vecini i-o fi dat de înţeles când şi când că n-ar zice nu. Femeia are nevoie să fie băgată în seamă, Măciulie e serviabil, are şi cu ce s-o veselească, probabil că nu stă rău nici cu banii…

– Are logică. După ce se pune pe picioare, Badea are din nou timp pentru soţie şi vede ce se petrecea pe la spatele lui.

Doru îi trase cu ochiul.

– Vezi că te-ai prins?

– Prin urmare, în noaptea cu pricina merge la lucru. După ce rămâne singur, se furişează acasă şi-l pândeşte pe Marcu. Apoi face ca totul să pară un accident.

Zâmbetul lui Doru se întindea de la o ureche la alta.

– Viorele, dacă mai lucrăm mult împreună, îmi furi meseria!

Poliţistul râse.

– Totuşi, rămâne o problemă: cum de n-a auzit nimeni niciun zgomot cauzat de altercaţie, nici un strigăt? Era miezul nopţii, era linişte peste tot! Şi cum de nu l-a auzit Marcu pe agresor?

– Asta mă nedumereşte şi pe mine. Dar să nu ne pierdem speranţa. Mai există un posibil suspect: nevasta înşelată.

– Văduva?

– Întocmai. Hai, termină-ţi mâncarea şi să mergem să vedem ce hram poartă!

O jumătate de oră mai târziu, cei doi reveniseră pe strada pe care avusese loc crima. O privire rapidă prin curte îl ajută pe Doru să-şi dea seama că familia Marcu nu încerca să se comporte aşa aristocratic precum cea din vecini. Curtea era mai puţin îngrijită, cu obiecte aruncate ici şi colo. Pe sârma întinsă între doi pari, o bluză albastră se usca sub briza uşoară. Chiar şi casa în care-i pofti văduva era mai apropiată de stilul autentic ţărănesc. Tăcută, femeia îi servi cu câteva gogoşi, apoi îşi trimise cei doi copii mici în camera alăturată împreună cu o rudă care sosise în dimineaţa aceea.

– Când credeţi că-mi pot lua bărbatul? îl întrebă pe Viorel. Sunt multe de făcut la o înmormântare.

Ultimele cuvinte se înecară în lacrimi. Dacă femeia se prefăcea, atunci era cea mai bună actriţă pe care o văzuse Doru. Chipul străveziu, ochii roşii adânciţi în orbite, arătau că plânsese mult în ultimele ore. Nu era la fel de frumoasă ca vecina ei, dar avea o simplitate atrăgătoare şi dădea impresia unei persoane puternice, capabilă să treacă prin multe. Îmbrăcămintea neagră nu lăsa vederii detalii ale trupului, dar Doru estimă că arăta încă bine.

– Mai avem de făcut câteva investigaţii, răspunse Viorel.

– Nu suntem siguri dacă a fost vorba de un accident sau despre o crimă, o lămuri Doru.

Femeia rămase stană de piatră.

– Crimă?

– Din păcate, da. Ştiu că nu e uşor pentru dumneavoastră în aceste momente, dar avem nevoie de cooperare deplină. Doru trase aer în piept, pregătindu-se să pună întrebarea delicată: Am auzit zvonuri că domnul Marcu n-ar fi… n-ar fi fost chiar fidel.

Maxilarele femeii se încleştară, iar privirea tristă deveni brusc tăioasă.

– Nu vă permit!

Doru ridică palmele, împăciuitor.

– Ştiu, vă înţeleg şi-mi cer scuze pentru îndrăzneala mea. Dar… dacă nu aflăm toate amănuntele, nu putem găsi firul călăuzitor care să ne ducă la aflarea criminalului. Nu vă ascund că bănuim o răzbunare.

– Şi ce-aţi vrea acum, să vă fac o listă cu toate femeile de aici cu care…

Glasul gazdei se înecă. Nu putea rosti cu voce tare cuvintele dureroase. Viorel se grăbi s-o asigure că nu era nevoie, dar Doru vorbi peste el:

– Ne-ar putea fi de folos şi asta. Viorel îi aruncă o privire ucigătoare, pe care Doru o ignoră: Totuşi, ţinând cont de locul în care s-a petrecut, ne-ar interesa mai mult ce ne puteţi spune despre domnul Badea.

Femeia tăcu şi-şi strânse mâinile în poală.

– Adică dacă ar fi putut el să…?

Doru încuviinţă. Gazda luă un şerveţel din pachetul de pe masă şi-şi şterse ochii. Oftă.

– Gore ştia. Trecuse şi printr-o perioadă grea în ultima vreme. Dar… Ezită, apoi dădu ferm din cap: Nu, nu e în stare de aşa ceva. El e un om drept.

– Adică?

– Adică probabil că ar fi divorţat când n-ar mai fi suportat situaţia.

– Am înţeles.

Doru îi făcu un semn discret lui Viorel şi se ridică în picioare.

– Vom face tot ce putem ca să grăbim ancheta şi să vă puteţi vedea de înmormântare. Dădu din mâini, confuz: Uite, acum îmi dau seama că nici măcar nu v-am oferit condoleanţele mele.

– Mulţumesc, răspunse sec femeia.

Îi conduse până la uşă. Doru se răsuci din prag, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva:

– Dacă vă putem ajuta cu ceva… La înmormântare sau după… Adică… dacă nu vă descurcaţi din punct de vedere material…

– O fi fost Costică cum o fi fost – femeia accentuă ultimele cuvinte, ironic – dar a avut mereu grijă de noi. Ne-a lăsat o poliţă de asigurare cu care ne vom descurca.

– Atunci e bine, păru uşurat Doru.

Ieşiră pe poartă tocmai când o maşină cu număr din alt judeţ oprea în faţa casei. Oamenii dinăuntru erau îmbrăcaţi în haine cernite şi, în timp ce se urca în maşină, Doru urmări îmbrăţişările lăcrimoase dintre noii veniţi şi gazdă.

– Iartă-mă că ţi-o spun, dar te-ai purtat ca un porc! îl apostrofă Viorel.

– Uneori acesta este singurul mod în care-l poţi face pe celălalt să lase garda jos.

Privea în gol, încruntat.

– Şi acum? întrebă Viorel mai potolit.

– Acum punem lucrurile cap la cap. Scoase din buzunar şerveţelul uscat: Nu cred că a făcut-o văduva, chiar dacă poliţa aia pare ca din manual. Dar… am impresia că trebuie să-l scoatem şi pe Gore din ecuaţie.

– De ce? Doar pentru că ea nu-l crede în stare de aşa ceva? Avea motiv, n-are alibi…

Brusc, Doru îşi aminti cuvintele spuse de roşcată în dimineaţa aceea: Să ştii că te-ai potrivi aici. Creezi o primă impresie falsă.

– Ba are, îl contrazise Doru. Văduva noastră foloseşte şerveţele cu lavandă. Îi arătă şerveţelul: Pe ăsta l-am găsit în biroul lui Gore. Ţinând cont că încă i se mai simte vag parfumul, bănuiesc că e acolo de o zi, o zi şi un pic.

– Ce vrei să spui?

– Că domnul Badea şi doamna Marcu au şi ei o aventură. Mult mai discretă decât partenerii lor. Poate că s-au consolat reciproc şi lucrurile au alunecat pe panta asta, poate că… Se întrerupse: În fine, nu contează. Ideea e că, în noaptea crimei, Gore a sunat-o imediat după ce a plecat Petrică. Pe când i se făcea de petrecanie lui Măciucă, ei doi erau în plină partidă de amor.

– Şi de ce nu ne-a spus asta domnul Badea? Este libertatea lui în joc.

– Precum a spus şi văduva, el e un om drept. Aşa mi s-a părut şi mie şi, dacă-ţi aminteşti, a încercat să apere onoarea ei şi cînd discuta cu noi. Cred că, în relaţia cu ea, a descoperit iubirea aceea din cărţi, tihnită, romantică, născută din suferinţă. Ar face orice s-o protejeze.

Viorel cugetă la cele spuse de prietenul său.

– Şi atunci, dacă n-a fost niciunul dintre soţii înşelaţi, cine a comis crima? Alt bărbat încornorat?

– Dacă era aşa, n-avea sens să-l ducă în curtea altcuiva ca să însceneze un accident. Criminalul stă chiar acum în faţa noastră.

Arătă spre curtea familiei Badea, unde Ileana întindea o bluză la uscat.

– Ea? Dar ce motiv ar fi avut?

– Măciulie îşi terminase treaba. O ajutase să treacă peste perioada în care se simţise ignorată. Acum a apărut în peisaj alt mascul. Unul cu bani mulţi şi fără obligaţii: Petrică.

– Ok, admise Viorel, dar de ce să-l omoare pe Marcu? Faptul că a căzut chiar în fântâna din curtea lor dovedeşte că aveau o relaţie, deci…

– Toată lumea ştia de relaţia lor. Ba, mai mult, aşa se dovedea pe faţă că Măciulie venea pe la ea când soţul nu era acasă. Asta îl putea împinge pe Gore la gestul suprem: divorţul. Un divorţ din care ea avea doar de câştigat. Era asociată a firmei, se cuplase cu noul asociat… Împreună îl puteau scoate pe Gore din afacere. Şi cred că sperau ca asta să se întâmple înainte de sfârşitul anului, ca să petreacă un Revelion de poveste în Canare!

Viorel cumpăni cele spuse.

– Dar de ce era nevoie de o crimă pentru asta? Până la urmă, doamna Badea putea intenta ea divorţul

– Probabil că ăsta ar fi fost mersul lucrurilor, dacă nu schimba premisele moartea lui Măciucă.

– Atunci de ce să-l omoare?

Doru îşi muşcă buzele, apoi chipul i se lumină. Roşcata mai spusese ceva despre locuitorii de acolo. Râse pe înfundate:

– Pentru că Măciucă al nostru refuza să accepte că a fost înlocuit. Cum nu mai scăpa nicicum de el, Ilenuţa noastră a căutat să aranjeze lucrurile ca să-i iasă toate ploile. Şi-a dat seama de avantajul situaţiei în care Măciulie era descoperit la ei în curte. L-a aşteptat în seara aceea. Nu s-a auzit nimic prin vecini pentru că el nu se gândea că iubita e pregătită să-l miruiască. S-or fi îmbrăţişat, s-or fi sărutat, cine ştie? Apoi, poc! l-a luat prin surprindere cu o lovitură în moalele capului. Arătă spre bluza întinsă la uscat: Probabil că au sărit câţiva stropi de sânge şi a spălat-o în mai multe ape, ca să nu rămână urme. Altfel, ce sens avea să spele o simplă bluză, în loc s-o pună laolaltă cu toate celelalte până vine menajera?

Se scărpină în cap, apoi oftă.

– Păcat. Mi-aş fi dorit să-l închid pe bărbat-su, iar cu ea să-mi fac eu de cap un pic. Ridică din umeri: Ei, asta e! Parcă îţi promisesem o cafea.

– Aşa e. Unde mergem?

– Ştiu eu un loc. Am o datorie faţă de o blondă. Îi trase cu ochiul: Dacă vrei, îţi fac şi ţie lipeala cu o roşcată.

 

 

705 Total Views 2 Views Today