Debutând, la 33 de ani, cu volumul În margine (1995), Nicolae Coande a devenit în scurtă vreme una dintre vocile cele mai puternice şi mai clar conturate ale anilor ’90. Poezia sa a rămas o probă a constanţei, fiind considerată la superlativ – în ciuda miopiei, sau a inaderenţei, unei părţi bune a criticii, aceea care s-a cam dus la culcare după 1990 – de către două centre de autoritate post-decembriste, Marin Mincu şi Al. Cistelecan, cel dintâi selectându-l în Panorama critică a poeziei româneşti din secolul XX (2007), confirmând astfel încrederea arătată la sfârşitul secolului trecut, când Coande se număra printre cei mai tineri poeţi (ultimii debutanţi ai momentului) din Poezia română actuală (1998, 1999).

CNICUÎn antologiile VorbaIago (Editura Măiastra, 2012) şi Persona (Editura Măiastra, 2013) – în care cele 11 poeme inedite (în special „Fochistul negru”, „Maimuţa roşie”, „VorbaIago”, respectiv „Chipul”, „O sută zece metri deasupra mării (Metanoia)” şi „Grădina”) sunt punctul maxim al poeziei sale, ceea ce îl reconfirmă pe autorul lui Fincler ca pe unul dintre cei mai în formă autori de azi –, Nicolae Coande ajunge la nivelul de excelenţă pe care îl ating doar cei mai valoroşi poeţi ai unei perioade. Nu încape îndoială că, la 18 ani de la debut şi după 6 volume şi două antologii exemplar construite, Coande este una dintre conştiinţele poetice ale prezentului care obligă la o reconsiderare atentă, cu atât mai mult cu cât aceste două antologii recente, publicate în doi ani consecutivi – e drept, la o editură excentrică şi greu de localizat în peisajul literar actual (oricum disipat) – oferă imaginea rigorii şi a lucidităţii autocritice a unui poet contemporan de amploare.
VorbaIago (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2012) prezintă o selecţie din volumele În margine (Editura Ramuri, 1995), fundătura homer (Editura Ramuri, 2002), Vânt, tutun şi alcool (Brumar, 2008) şi Femeia despre care scriu (Editura Măiastra, 2010), o antologie „drastică” şi „cu un fel de exces de cenzură” (consideraţiile îi aparţin lui Al. Cistelecan, autor al unei postfeţe pe care o putem socoti un studiu în toată regula asupra poeziei lui Coande), în care autorul a montat cu abilitate – şi cu prudenţa unui reflexiv în stare să-şi reaprecieze de unul singur poezia scrisă de-a lungul unui deceniu şi jumătate – poeme din volumele construite pe un principiu al conciziei, al unei lapidarităţi pe care Coande a cultivat-o în descendenţa lui Virgil Mazilescu, cartea deschizându-se cu un text direct, răspicat (amintind de mazilescianul „ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă” din „şatov”) care dă din start, ca şi în alte poeme de început, o notă programatică, cu valoare de declaraţie liminară: „Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort / ascuns în propriul meu creier / sînt omul din pod / lăsaţi şobolanii să vină la mine / am la îndemână zgura eşecul stilul pervers / zile pline de o fragilă demenţă / nu pot să râd în secolul ăstora nici mort” („În secolul ăstora”).

Scriind „epitaful generaţiei” sale de pe un „morman de bălegar” („Generaţiei”, din volumul Fincler) de extracţie naumiană (amintind de „bătrânul” tragic din Copacul-animal), poetul face declaraţii directe şi univoce: „eu sunt un simplu cerşetor cumva dramatic spus” şarjează în „Scapeţii”, căutând să se distanţeze prin autoderiziune de ipostazele „grave” ale unei modalităţi revolute de a concepe şi practica poezia. Şi totuşi, în ciuda tuturor distanţărilor pe care şi le ia (perfect conştient de „slăbirea” valorilor şi iritat de „simulanţii de profesie”), Coande este atins mereu de febricitatea şi de intensităţile unui visceral, atent tot timpul la ceea ce Al. Cistelecan numeşte „gramatica fiziologică”, expresie care ar putea fi tradusă printr-o „priză la real” de extracţie organică: „Unde miroase a căcat miroase a fiinţă” („Arestul literaturii”), scriind cu „un rest de muzică în ceafă”, conştient că numele e „un amănunt de prisos” şi că „altă graţie decât aceea de a sfârşi” poetul nu poate cunoaşte.

Nu lipsesc din poezia lui Coande notele „nekrorealiste” (pe care aveau să le graveze în poezia deceniului următor poeţi ca Ştefan Manasia şi Ruxandra Novac): „cu timpul voi da replici morţilor” (vers emblematic din Folfa, reluat în fundătura homer) sau suprinzând imaginea „unei femei / moarte în timp ce făcea dragoste în oglindă”, deodată cu ipostaza expusă şi ingenuă a cuiva care poate declara fără emfază: „dacă nu îmbrăţişez pe cineva în fiecare zi mă sufoc” („felul în care privesc cu milă”). Acolo „unde-a şoptit sorescu ceva ce-am uitat” e locul lui Coande, în realizarea faptului că e „cel mai negru poet / dintre cei strânşi într-un cărţoi de o mie de pagini”, într-o Craiovă fără „un bar de negri” în care „lipseşte o muzică mare cântată / de oameni tăcuţi” („Oameni tăcuţi”). Poate că, până la urmă, un ideal al tăcerii îl urmăreşte pe acest poet în versurile căruia sunt disipate cu subtilitate mărcile unui apocaliptic ce înregistrează fără cruţare „un gâfâit de specie care trage să moară” („Zguduitoare e stingerea stirpei” clama Trakl în Helian cu un secol în urmă), dar pentru care, totodată, „viaţa are subînţelesuri / care nu au de-a face cu omul”, ca pentru unul care simte definitiv „cu disperare oarecum jucată, / despuiat de virtuţi de doi bani, / că sunt lipsit de curaj fizic – / mă cred artist beau alcool mort şi scriu / în aşteptarea unei religii micuţe” („Văduva suedeză a lui Kafka).
Personajul shakespearian nu este introdus în titlul antologiei dintr-o gratuitate auctorială, Iago fiind descris de Coleridge ca o „motiveless malignity”, ironia dramatică a personajului fiind imposibil de detaşat de intrigile pe care le ţese şi de solilocviile sale scăpărând de gelozie şi resentiment. VorbaIago ar fi, aşadar, o vorbire iscusită şi „trădătoare”, provocând pe măsură ce pune în scenă aventura unui limbaj corupt, deposedat de sensurile înalte, dezvăluind burlescul existenţei (cu ecouri din Ţinutul bufonilor al lui Cristian Simionescu – însă în cheie oltenească) şi lipsa de sens a oricărei „măriri”. Cum altfel, când: „Caut în cap ce este inimă / abia m-am trezit şi viaţa e pe sfârşite / mă gândesc la faima care vine şi trece / e dimineaţă primesc de pomană / mănânc la capul poetului / sînt niţel obosit de neştiinţă / lumea se dă în vînt după diplome / biografii de poeţi şi morminte de cîini / un fluture aşezat pe sperma literei Alpha / mişcă vesel din coadă / poet cap-de-mort / inima latră cu o putere care sperie / găinile din vecini” („Poet cap-de-mort”).

Însă această ipostază (demarcată clar de Coande într-o antologie ce reţine poemele-metodă din cele patru volume amintite) trebuie reţinută în tandem cu celelalte două cărţi ale sale, în care cultivă altfel de poeme: lungi, compacte, aparent locvace – în cheie mucalit-sarcastică (motiv pentru care poetul apare acum ca un urmaş dezabuzat al lui Sorescu) –, şi totuşi programatic antidiscursive (a căror cernere atentă a amânat-o cu un an în Persona).

Persona (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, cu o postfaţă de Mircea A. Diaconu) este, la rândul ei, o selecţie spectaculoasă şi remarcabilă, care întăreşte cititorului încrederea, verificată, de altfel, cu fiecare nou volum semnat de Nicolae Coande, în poezia pe care acesta o scrie, în soliditatea unui discurs dinamic şi coerent cu sine, unul dintre cele care se aud astăzi cu cea mai mare claritate în limba română. Cartea este compusă din poemele „de respiraţie” cuprinse în volumele Fincler (Editura Ramuri, 1997) şi Folfa (Editura Vinea, 2003), urmate de patru remarcabile texte inedite.

Cel mai bine se vede în Persona complexitatea discursului poetic al lui Coande. Este o voce severă aceasta din Persona, o voce angajată (şi angajată nu doar declarativ, căci textul lui Coande are mereu o dimensiune etică tratată bărbăteşte), care poate să slalomeze pe parcursul unui singur poem printre versuri cu rezonanţă mistică – fără să poată fi bănuit că ar vrea să dea poezia pe incantaţia de amvon –, secvenţe de poezie socială (amintind pe undeva de elanurile frânte ale lui Pier Paolo Pasolini), lirism minat oportun de autopersiflare, până la un final inteligent, care închide perfect întregul scenariu – greu să decupezi bucăţi din texte ca „Poem mortal”, „Folfa” sau „Chipul”, Coande este unul dintre acei poeţi în cântărirea cărora doar citarea integrală a unui poem poate oferi o imagine de mare fidelitate. Şi totuşi: „Şi eu l-am văzut la colţul unei case în umbra zidului / cum stătea liniştit (deşi filmele cu el sînt atît de / comune şi previzibile) / în felul în care şed copiii sau orientalii pe pămînt / fără tron sau coroană. Numai în praf poţi spune / o poveste. Şi aplecîndu-se scria, cum s-a spus, cu degetul / pe pămînt. / Cred că nu plouase de câteva zile. // (…) Aş fi vrut să spun că fumam absent în aerul de primăvară / sub luna nouă / care îi face atât de atenţi pe copii la / mareele adulţilor însă ar fi doar o poză poetică (…) / mintea nu crea nimic în afara ei. Nici o aură nu mă însoţea / nici măcar un fum de grătar din grădinile localnicilor. / Burta poporului în aşteptarea cisternei de bere. (…) Aţi văzut vreodată cum arde un om? Un meteor de carne / miroase încă puţin după ce ai închis fereastra”. Şi astfel, poemul lui Coande îşi conduce cititorul în cartierul proletar în care un tată surprinde la „loculdejoacă” gestul simplu al copilului său de trei ani – desenul acestuia în praf transformându-se într-un eveniment religios, prilej pentru această meditaţie de o tandreţe deziluzionată: „(…) Însă cînd am zărit făptura stătea deja cuminte / în rama prafului. Strălucirea vine de jos, de acum ştiţi. / Seară de aprilie. Cineva nevăzut pipăie pulsul lumii. / Luna borţoasă e deja pe partea cealaltă a vieţii / acolo plouă pentru cei care merită. / Am mai privit o dată chipul din praful de sub tălpi. / Copilul, departe, pe tobogan. Aroma persistentă a divinităţii / mirosul de carne vie al poeziei / ca atunci când cineva ne împachetează pentru a fi expediaţi / nu se ştie unde. / Nu se poate povesti ce vezi în ţărână dar ţărâna spune mereu / o poveste. // Eu să spun poveşti nu ştiu.” („Chipul”)
Acestea sunt cele două tendinţe ale poeziei lui Nicolae Coande – pe de o parte, o poezie nervoasă şi cizelată, contrasă, mizând pe „scurtimi”, în texte ce au aproape întotdeauna o ultimă secvenţă ce conduce spre câte o concluzie înşelătoare, fals didactică sau un vers emblematic (VorbaIago), pe de alta – un discurs dezvoltat, sarcastic şi reflexiv, în care tradiţia este tradusă în limbaj colocvial, beneficiind de sporul unei inteligenţe hiperconştiente (Persona), în care se împletesc ingenium-ul şi agudezza, împărtăşind, poate (deh, spiritul vremii), ceva din pathosul detabuizant al lui Vasile Baghiu din Febra (1996) şi din Maniera (1998), poetul nemţean fiind, de altfel, unul dintre cei care aveau să scrie încă de la debut despre poezia lui Coande, lipind de poezia acestuia sintagma „sarcasm altruist”.

Dacă Angela Marinescu şi-a circumscris cu forţa sa „neagră” un teritoriu poetic în care nicio altă prezenţă feminină a ultimelor decenii nu a putut ridica ştacheta, Aurel Pantea pare ajuns în momentul crucial al aventurii sale poetice (una deopotrivă mistică şi gramaticală), Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop au explorat, fiecare în direcţia sa, filoane care i-au impus ca pe nişte poeţi de primă mână (vizionarul vs nihilistul, am putea rezuma) – printre cei mai buni care scriu de câteva decenii în limba română –, pe când marginali şi excentrici ca O. Nimigean, Ionel Ciupureanu sau Nicolae Avram apără cu străşnicie obligaţia poeziei de a nu căuta să fie poezie, Nicolae Coande mai demonstrează o dată că viabilitatea unei formule poetice nu ţine de mode, de migraţii sezoniere, de tendinţe. Că un poet adevărat continuă cu obstinaţie să-şi urmărească obsesiile, să-şi hrănească indispoziţiile, şi o face rămânând tot timpul subtil şi neaşteptat, fals sentenţios – dai la tot pasul în această poezie de admirabile scăpărări de luciditate şi inteligenţă bine strunită –, sarcastic, negru-n cerul gurii şi bavard, când, de fapt, atât de grav în fiecare secvenţă derulată în filmul său straniu, ce atinge tragismul prin intermediul metonimiei şi al deriziunii. Lucru pe care doar câţiva dintre cei cu adevărat mari (nu neapărat poeţi galonaţi sau faime ale istoriilor literare), ca Virgil Mazilescu sau Vasile Vlad, l-au mai reuşit atât de memorabil – de obsedant – în toată poezia românească recentă.

Preluat din revista LaPunkt. Mulţumim pentru permisiune.